Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Literatura pe viu despre I.D. Sîrbu la Cluj cu Rodica Alboiu şi Constantin Cubleşan

Literatura pe viu despre I.D. Sîrbu la Cluj cu Rodica Alboiu şi Constantin Cubleşan

Mai 2016

Clujul nu e numai al caselor sau al cuvintelor, nu e doar al trecutului sau al schimbărilor. Va rămâne de-a pururi un Cluj al oamenilor care îl locuiesc în continuare, cu copii, cu case, cu câini, cu biblioteci, cu întâlniri fabuloase, cu plecări, cu despărţiri, mereu în Clujul din suflet.
Un oraş poate fi cunoscut în multe feluri şi nu trebuie să schimbi neapărat o lentilă pentru a modifica percepţia ori atitudinea. Uneori este suficient să devii din spectator pasiv, precum în sala de teatru, creatorul propriei partituri, iar pentru asta, o zi de primăvară însorită este pretextul potrivit pentru o plimbare în decorul citadin, amprentat de trecutul nu foarte îndepărtat, care mai păstrează în tencuiala caselor, în pietrele din caldarâm, în trunchiurile arborilor şi în umbrele neschimbate ale acoperişurilor ce străpung cu demnitate cerul oraşului, ecouri calde ale unei vieţuiri cu efervescenţă culturală. 
Clujul a fost pentru mulţi intelectuali loc de împlinire şi de prăbuşire, de afirmare şi elevare, dar şi loc al umilinţelor purtate, de cele mai multe ori cu demnitate, ca şi cum oraşul împrumuta ceva din tăria sa de cetate, pompând prin fiecare stradă oxigenul spiritelor libere pe care doar cuvintele aveau puterea să le înlănţuiască întru desăvârşirea gândului.
Un astfel de loc este cartierul Andrei Mureşanu şi popasul de azi îl fac pe strada Braşov la nr. 1, unde timp de cinci ani, la etaj a locuit scriitorul Ion Desideriu Sîrbu, după îndepărtarea sa din universitate.
 Strada Avram Iancu, unde la Liceul de fete nr. 1, fostul liceu „Regina Maria”, azi Colegiul Naţional „George Coşbuc”, I.D. Sîrbu a predat limba şi literatura română câţiva ani, avea să fie măturată de „şeful gunoierilor” din acea zonă, părintele Liviu Pandrea, altă figură eroică a Clujului, păstrată în cvasianonimatul unei indiferenţe căutate.
I.D. Sîrbu este unul dintre cei mai constanţi scriitori ai propriului sertar, textele sale ajungând foarte târziu în rotativă, ceea ce a făcut ca între scriitorul antum şi cel postum să fie uneori distanţe apreciabile, atât în timp, cât şi în receptare. Textele temperate care au reuşit să fie publicate în timpul vieţii sale, uneori după ani de aşteptare şi de verificare din partea funcţionarilor zeloşi excesiv ai Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, contrastează cu anticomunismul postum, dar sunt toate amprentate de problematizarea nuanţată a existenţei.


I.D. Sîrbu la Cluj

Întâmplarea face să o cunosc pe una din fostele sale eleve din acea perioadă, doamna Rodica Alboiu, actor mânuitor la Teatrul de păpuşi din Baia Mare în cea mai mare parte a activităţii sale artistice, actualmente pensionară. 
În 1951-1952 Rodica Alboiu l-a avut ca profesor de limba română pe I.D. Sârbu la Liceul de fete nr. 1 din Cluj, unde mai era un singur profesor bărbat, un domn Tănase, care preda limba franceză, îşi luase doctoratul la Sorbona şi îi fusese asistent lui Lucian Blaga. 
Când a intrat în clasa a IX-a a acelui liceu avea colege alte 51 de fete, majoritatea fiice de profesori universitari, de medici şi doar puţine din pătura săracă. Imaginea profesorului de limba română este una vie şi contrastează profund cu ceea ce ştim din perioada de după cele două detenţii ale lui I.D. Sîrbu, căruia deşi îi fusese luată onoarea de a fi cadru universitar, nu reuşiseră să-i umbrească vivacitatea şi dezinvoltura de a vorbi în faţa unei clase exclusiv feminine, ceea ce va fi remarcat în anii ’80 la Universitatea Bucureşti.
„I.D. Sîrbu semăna cu un actor rus la modă, era ceva mai scund, dar cu o constituţie atletică. Avea o coamă neagră, un păr rebel, ce părea mereu nepieptănat, un râs molipsitor şi o minte brici”, îşi aminteşte fosta lui elevă. 
Era un profesor dedicat, care nu se limita la activitatea didactică din cadrul şcolii, astfel că Rodica Alboiu a fost invitată, alături de alte două-trei colege acasă la familia Sîrbu pentru discuţii literare, care se desfăşurau în biblioteca din casa scriitorului. 
„Era o cameră cu un perete curbat spre stradă, cu rafturi de la podea până la tavan ticsite de cărţi, toate legate în negru. Discuţiile erau mereu bazate pe temele şi operele literare studiate la şcoală”, povesteşte Rodica Alboiu, care a participat de numeroase ori la asemenea întâlniri remarcabile în cei doi ani, cât l-a avut profesor.
„Alboiule, i-a zis la un moment dat I.D. Sîrbu, am înţeles că-ţi plac dansurile populare şi ştii să joci”.
„Da, e adevărat”, a recunoscut fiica învăţătoarei din Baia Sprie.
„Peste două săptămâni îmi aduci o lucrare despre influenţa muzicii populare în opera lui Alecsandri!”
Acesta era profesorul I.D. Sîrbu, care ştia să insufle elanul şi dragostea de muncă şi cercetare elevilor capabili de performanţe. Evident, atitudinea sa trăda profesorul din mediul universitar care nu s-a lăsat înfrânt de sistem.
Lucrările primite ca temă în cadrul întâlnirilor din biblioteca profesorului erau citite în clasă, iar eleva era notată în catalog. Primeau note şi elevele care completau tema dezbătută sau care puneau întrebări, şi astfel se pregăteau pentru seminarii cele ce intenţionau să urmeze cursurile universitare.
Pentru că era cel mai iubit profesor, de 1 Martie I.D. Sîrbu primea mărţişoare de la toate cele 52 de eleve ale clasei şi le purta pe toate, aşa că era colorat şi împodobit, semănând cu un pom de Crăciun primăvăratic. Rodica Alboiu i-a făcut în cei doi ani, ca mărţişor, un şnur gros, alb-roşu, pe care profesorul îl purta la gulerul cămăşii drept papion.
I.D. Sîrbu găsea momentul potrivit la clasă şi le povestea elevelor cum îşi liniştea sora acasă, în copilărie, când rămâneau singuri, făcând jonglerii cu farfuriile şi distrând-o astfel. Ni se dezvăluie şi în viaţa de zi cu zi, precum în opera sa, un om atent şi profund ancorat în contemporaneitate, un spirit ludic şi sincer.
De ziua sa de naştere, 28 iunie, elevele din clasă au strâns 300 de lei cu care Rodica Alboiu a cumpărat de la anticariatul din actuala Piaţă a Unirii opera completă a lui Schiller în limba germană, șapte volume legate în piele roşie, cadou care l-a emoţionat profund pe profesorul I.D. Sîrbu, făcându-l ca vorbele să i se oprească în gât, deşi era un orator excelent.
La următoarea întâlnire literară, elevele participante au remarcat cele șapte volume roşii, aşezate vizibil în centrul bibliotecii şi contrastând stendhalian cu restul volumelor negre. 
Alt elev, istorii asemănătoare

Frecventând evenimentele literare îmi era imposibil să nu-l întâlnesc pe Constantin Cubleşan, poate singurul elev căruia I.D. Sîrbu i-a transmis patima scrisului, demonstrând că a învăţat cel mai important lucru de la magistrul său.
Dar, să vă spun povestea, aşa cum o relatează Constantin Cubleşan, începută în 1953, când el avea doar 15 ani, iar profesorul I.D. Sîrbu, transferat de la Liceul de fete, avea 35.
La prima oră, după ce şi-a plimbat privirea peste capetele celor 37 de elevi le-a spus: „Măi băieţi, anul acesta o să facem împreună orele de română şi vreau ca în acest an să vă învăţ să citiţi o carte”. Băieţii au râs, spunându-i că ei citesc cărţi, mai ales că mulţi citeau cărţile interzise în acea vreme, dincolo de eroica şi victorioasa literatură sovietică din programa şcolară obligatorie. „Nu aşa. Cititul ăsta... e de trei feluri. Unul, care este, cumva, alb. Adică citeşti textul aşa cum este el scris... Un alt fel de citit, pe o treaptă superioară, este cititul... subtextual, căutând adică a înţelege ce vrea să spună autorul dincolo de textul pe care l-a scris. Şi, în fine, cea de-a treia treaptă a lecturii, cea cu adevărat complexă, este lectura contextuală. Adică, citind textul respectiv să ai în vedere întregul operei autorului, ideatica mare în care se înscrie, raportându-l la literatura naţională şi universală... Înţelegeţi?”
Constantin Cubleşan l-a deconspirat pe unul din colegii care citea în clasă nişte rezumate ce uimeau pe toată lumea, adevărate exegeze, ca fiind inspirate din Istoria literaturii a lui George Călinescu. Profesorului Sîrbu i-a plăcut să aibă un elev care îl citea pe Călinescu şi aprecia comentariile săptămânale ale lui Constantin Cubleşan. Mai mult, acest amănunt i-a apropiat mai tare pe cei doi, iar fiecare plecare de la şcoală era prilej de dialog. Se interesa ce citeşte, de unde îşi procură cărţile, dacă îi citea pe scriitorii interzişi şi aşa a aflat cu uimire că elevul Cubleşan citea Gazeta literară. A înţeles că şi scrie şi a dorit să vadă textele. L-a vizitat acasă, i-a cunoscut părinţii, i-a văzut biblioteca şi a început să-i împrumute cărţi, cu condiţia păstrării secretului, pentru că era vorba de Arghezi, Pillat, Botta, Adrian Maniu şi bineînţeles, Blaga.
„Sîrbu avea răbdarea să-mi explice pe-ndelete câte o poezie pe care eu n-o înţelegeam din cărţile pe care mi le împrumuta cu discreţie... Era un om extraordinar de cald şi de binevoitor. Brunet, corpolent, fălcos, foarte voluntar, nu te aşteptai să poată avea atâta disponibilitate sufletească. Nu era deloc ţâfnos. Venea uneori să joace fotbal cu noi în Parcul «Babeş», asigurându-ne că jucase în studenţie la «Vulturii» din Sibiu”, povesteşte Constantin Cubleşan în volumul de interviuri „Grăbeşte-te încet”, scos cu ocazia împlinirii a 75 de ani, la Editura Eikon, volum pe care mi l-a dăruit, precum o făcuse şi Rodica Alboiu mai înainte.
Farmecul profesorului Sîrbu îi frapa în aşa măsură pe tinerii din liceu, încât uitau să ia notiţe, dar felul în care preda şi-a pus amprenta definitiv asupra elevului său care va frecventa cenaclul filialei clujene a Uniunii Scriitorilor şi îi povestea apoi profesorului despre ce şi cum se scria şi se citea acolo, deşi I.D. Sîrbu, aflat în divergenţe cu A.E. Baconsky, nu era prea curios să afle amănunte.
Cei doi s-au reîntâlnit peste ani la Bucureşti, îl numea colega pe Constantin Cubleşan care scria la Tribuna, la Steaua şi a fost apoi directorul Teatrului Naţional din Cluj, unde a încercat ani de zile să-i joace profesorului o piesă, Simion cel drept, respinsă sistematic de cei de la Consiliul Culturii.
Au corespondat şi poate îl conving pe Constantin Cubleşan să îmi accepte ajutorul şi să triem din bogata corespondenţă pe care o păstrează din acei ani, scrisorile primite de la I.D. Sîrbu, pe care l-a întâlnit în vara lui 1989 la Casa Scriitorilor de la Neptun, când profesorul şi scriitorul suferind, slăbit, îşi simţea sfârşitul. Regreta fiindcă nu va mai apuca să vadă cu ochii lui căderea dictaturii în România. 


Destine în cerc

Pentru că tatăl său a fost arestat politic, Rodica Alboiu s-a retras de la liceu şi nu a mai revenit la Cluj de teamă. L-a reîntâlnit pe I.D. Sîrbu în timpul studenţiei la Bucureşti, iar scriitorul a recunoscut-o. A întrebat-o ce profesori are la facultate, dar în afară de Tudor Vianu, ea nu a recunoscut alte nume înşiruite. A suspectat-o că nu merge la cursuri, dar când Rodica Alboiu i-a mărturisit că e studentă la teatru şi nu la litere, I.D. Sîrbu a fost profund dezamăgit. „Nu te recunosc!” i-a zis şi i-a întors spatele, lăsând-o pe aleea Cişmigiului.
L-a reîntâlnit pe holul Teatrului Ţăndărică în 1965, în timpul unui festival. Cel care între timp îi devenise soţ, Ion Gănescu, scenograf şi artist păpuşar l-a strigat pe profesorul pe care îl cunoscuse în 1957, în perioada arestului politic de la închisoarea Jilava, ca să i-o prezinte, neştiind că îi fusese profesor.
Condamnat din nou în 1958, I.D. Sîrbu este încarcerat la Jilava şi Gherla, graţiat apoi în 1963, dar i s-a interzis să mai profeseze în învăţământ şi după ce a muncit ca vagonetar la mina Petrila, devine secretarul literar al teatrului din Craiova, făcând astfel posibilă reîntâlnirea dintre elevă şi profesor pe tărâmul teatrului.
Resemnat în demersul său de scriitor care nu se mai adresează unor cititori imediaţi, ci mai degrabă unora virtuali şi eliberat astfel de presiunea responsabilităţii faţă de efectul de receptare, I.D. Sîrbu scrie o bogată literatură de sertar şi rămâne credincios conştiinţei sale în pagini al căror lector pare a fi Bunul Dumnezeu, de unde sinceritatea nudă şi lipsa oricărei disimulări ori nevoi de a ascunde un adevăr periculos dedesubtul unei întorsături de frază bine ticluită, care să scape vigilenţei cenzurii. Ideile expuse în plin soare în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” le regăsim într-un registru discret, dar prezent în volumul „Şoarecele B. Şi alte povestiri”.
„Duminica, la orele 10, bufetele şi bisericile sînt deschise”, încheie I.D. Sîrbu povestirea „Pisica” şi „Bineînţeles, nici vorbă n-a fost de plată: erau plăcinte de protocol, realizate din economii” este finalul povestirii „Fesul sau fustanela?” Am ales câteva exituri aforistice din volumul pe care l-am primit cadou la finalul dialogului cu Rodica Alboiu. A persistat mult senzaţia că mâna scriitorului şi profesorului era undeva, foarte aproape şi am avut din nou revelaţia că literatura este un organism cu care poţi intra în simbioză. 
Literatura, învăţământul şi teatrul au fost elementele comune ale celor doi foşti elevi, Rodica Alboiu şi Constantin Cubleşan şi graţie amintirilor din acei ani s-a nuanţat portretul etapei clujene a profesorului lor, scriitorul I.D. Sîrbu. Poate că imaginea bărbatului vânjos, cu coamă neagră, jucând fotbal cu băieţii şi încărcat de mărţişoare de către fete este una care va avea darul de a lumina puţin chipul întunecat, brăzdat de ani şi de povara unui destin nefericit, pe care o păstrează cei ce au avut şansa de a-l audia într-un amfiteatru al Universităţii Bucureşti. Însă portretul din paginile cărţilor sale, mai ales din cele postume, ar merita o reaşezare în istoria literaturii noastre, care se citeşte şi se trăieşte pe viu.

Autor: Alice Valeria Micu