Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Dilema statornică

Dilema statornică

Mai 2016

Motto: „Ah! Atuncea ți se pare? Că pe cap îți cade cerul;
    Unde vei găsi cuvântul,/ Ce exprimă adevărul” 
(Mihai Eminescu, Criticilor mei)

 

I. Iată un truism: Încă de la păcatul originar, de la dobândirea calității intelectuale a cunoașterii sinelui, omul trăiește sub imperiul dilemei. Dacă aș fi avut resurse financiare suficiente înființării unei noi publicații cu oarece pretenții de nivel intelectual, aș fi botezat-o Dilema statornică, bazându-mă pe milenarul obicei al divorțului dintre artiștii acelorași generații sau direcții, având obârșia în orgoliu, sau, poate, în țâcneală. Iată câteva exemple din actualitatea noastră culturală: Revistele de certă tradiție – Familia [evoluată mai demultișor la stadiul confluențelor, al unui indubitabil (și oximoronic) etno-ecumenism laic], Vatra, ori mai noua, Dilema – sunt acompaniate, în siaj furios și contradictoriu de Familia română, Vatra veche și Dilema veche. Rămâne în expectativă decantarea opțiunilor evaluative din partea cititorilor (câți vor mai fi fiind) și/sau ale cercetătorilor privind calitatea și oportunitatea acestor fenomene. Dar să revenim puțin mai accentuat la dilema noastră, încercând o succintă analiză.
Existența unui circuit elicoidal în plan vertical al interesului societății umane pentru propriile-i mari personalități culturale, cu precădere în peisajul artistic, este o certitudine de sugestie axiomatică, implicând speculații fenomenologice. Rod al impactului cu mediul natural-geografic, căruia i se suprapune imixtiunea diferențelor rasiale și sociale evidente, generatoare discontinuu de posibile conflicte, fenomenul a căpătat de-a lungul istoriei conotații genetice subversive.  
Altfel spus, în existența lor, populațiile (etnii, popoare, națiuni) dintr-un anumit areal geografic parcurg diverse etape temporale, evoluând sau, dimpotrivă, involuând în funcție de contexte geo-fizice și/sau sociale. Fenomenul pare a fi cunoscut, mai ales din maniera în care îl promovează azi segmentul psiho-filosofic al cercetării – sociologia. Numai că, indiferent de perioada traversată, se întâmplă ca o astfel de entitate să constate cum din rândurile sale se detașează indivizi cu un comportament divergent, agreați doar de către o minoritate a colectivității, și să observe surprinsă constanta direcțională a acestora, ades generând performanțe. 
Reacția majorității este, în general, diferită. De la acceptare entuziastă, până la circumspecție și negare, de la oportunismul obtuz, la complicitatea cenzurată, filtrul valorii estetice fiind ades neglijat, elita social-politică, sau, dimpotrivă, gruparea amicală căreia îi aparține unul sau altul dintre aceștia, hotărăște oportunitatea calificativelor. Verdictul maselor este pronunțat eminamente post-priori. Respectivii dizidenți (în cele mai cunoscute cazuri – artiști autentici) își duc existența dezinteresați de opiniile anturajelor amicale, pe de o parte, și ale „patronilor” politici, pe de alta.
Opuși acestora, mercantilii, orgolioșii, duplicitarii dornici de popularitate, înzestrați ades cu arsenalul bogat al persuasiunii, fac detectabile (și detestabile) eforturi de-a ajunge în atenția opiniei publice, intrând în anturajul elitelor politico-administrative și, horibile dictu, al celor culturale (încropesc portrete, scriu predilect despre aceștia, inventează și le acordă premii), sau recurgând la sentimentalismul de grupare căreia îi aparțin „de facto” sau „de jure”, erijându-se în inși buni la toate, indispensabili, perspicace, pentru a parveni în poziții evidente, încadrați în rama aurită pe care și-au confecționat-o cu indiscutabilă migală. Întreaga istorie a omenirii îi consemnează ca elemente sociale redundante, reprobabile, specia fiind perenă. Singura lor grijă este să se bucure de glorie în timpul vieții aparente. Ni se pare a fi deplorabilă realitatea: unii dintre aceștia sunt talentați și au epigoni, prozeliți, fani, ca să fiu în ton cu prezentul. Idealei solidarizări sociale, semn probat al intangibilității, i se opune un alt tip de unitate, amorală și/sau imorală, ades indestructibilă. 
Simultan riscantelor încercări de mai sus, apariția la Editura FEED BACK din Iași a unui tom impresionant nu doar prin dimensiuni* le consolidează autenticitatea. 
Carte de căpătâi. Cu acest loc comun glisând spre arhaic intitulasem, în paginile revistei noastre, semnalul ieșirii sale de sub tipar. Cartea este structurată în două părți distincte vizând aceeași temă: postmodernismul. 
Prima parte se constituie într-un consistent eseu, rod al preocupărilor aplicate ale autorului țintind aspectul poetic, în general, al celui românesc, în special. Este vorba de un foarte amplu și original studiu de factură eseistică: „Deși despre literatura postmodernă (postmodernistă) s-a scris enorm și în neînchipuit de multe feluri, multe dintre ele discordante și contradictorii, voi încerca totuși să dezleg ghemul încâlcit al acestei literaturi – mai precis al poeziei – și să propun un înțeles cât se poate de general”. Citatul aparține autorului, poetul și eseistul Virgil Diaconu care, în prefața pe cât de concentrată, pe atât de exhaustivă, pregătește pe cititorii interesați de perceperea conținutului. Din acest prim segment al opului aflăm care este structura sa. Dacă primele o sută de pagini sunt cuprinse de flamele opiniilor într-un discurs de natură comparatistă, următoarele circa două sute cuprind o antologie de răspunsuri la Ancheta provocată de redacția revistei Cafeneaua literară în perioada iulie 2012 – august 2015, privind felul cum este percepută și pricepută arta postmodernistă, mai cu seamă poezia, de către „un număr nu tocmai neglijabil de scriitori (66)”, între care și doi sălăjeni. Fiecare dintre cele două segmente ale cărții este încheiată cu rezumate în limba engleză.
Urmând procedura uzuală, conținutul cărții a fost publicat de-a lungul timpului în diferite periodice de cultură, mare parte constituindu-se în veritabile editoriale ale revistei mai sus menționate, fapt care ilustrează preocuparea statornică a directorului acesteia, în speță autorul cărții, pentru elucidarea definitorie a controversatului fenomen. 
Recenzentului unei astfel de lucrări i se opune însăși substanța acesteia, prima parte constituindu-se într-o îmbinare de compendii justificate generic: „Canonul literar al anxietății influențelor sau canonul occidental bloomian” și „Canonul literar postmodern indetermanent hassanian”, urmate de alte două „capitole” subordonate într-o evoluție structural logică. Primul: „Literatura postmodernă” în opiniile unor teoreticieni străini și români, precum: Luc Ferry (cu al său Homo aestheticus), David Lodge, Ihab Hassan, Harold Bloom, Matei Călinescu, Guy Scarpetta, Hayden White, Terry Eagleton, Jean-François Lyotard, Nicolae Manolescu, Magda Cârneci, John Barth, Theodor Codreanu. Al doilea: „Poezia postmodernă românească”, unde cititorul se întâlnește cu opiniile, mai mult sau mai puțin subiective, unor autori de studii și Antologii referitoare la postmodernism, așa cum a fost preluat de la occidentali și, apoi, prelucrat de conaționalii noștri, pe de o parte, ca să intre curajos în terenul minat al optzecismului, prilej pentru Virgil Diaconu de a-și manifesta, într-o manieră savuroasă, poziția subtil-ironică (în opinia autorului acestor rânduri, exprimată cvasi-pleonastic) față de atitudinile optzeciștilor, ca un veritabil preambul al asaltului final sub genericul: Generatita, boala poeziei moderne, subordonându-și compozițional alte două capitole, intitulate sugestiv: I. „Fenomenul poetic generaționist” și II. „Critica poeziei generaționiste”. Deznodământul este un croșeu teoretic sui-generis: „Guvernul literar generaționist – o fabrică a succesului pentru oficiali și suporteri”, iar epilogul, în descendența lui Eugeniu Sperantia, sau George Călinescu, exprimă pe de o parte aspirația poetului-eseist către o definire a poeziei în relație cu cel care o creează – poetul, pe de alta, dorința de a delimita tranșant autenticul de „curentist”, sau de veleitar.

Notă: Cea de-a doua parte a cărții o vom rezuma în numărul viitor al revistei.

* Virgil Diaconu, Poezia postmodernă. Anchetă

Autor: Viorel Tăutan