Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Îndrumar de furturi permise

Îndrumar de furturi permise

Mai 2016

Olimpiu Nușfelean,
Să furi raiul cu ajutorul cuvântului, Editura Charmides

La patru ani de la publicarea volumului de eseuri „Tentația lecturii”, apariția volumului „Să furi raiul cu ajutorul cuvântului”, semnat de Olimpiu Nușfelean, poate fi considerată o „recidivă” fericită, în cel mai bun sens al cuvântului. Un titlu extrem de inspirat și, în aceeași măsură, extrem de sugestiv, prefigurează eseurile care păstrează parte din temele volumului anterior, militând, până la propagandă, pentru tot ce înseamnă cuvânt, pentru tot ce intră în sfera semantică a „cuvântării literare”. 
Organizat în cinci secțiuni ce grupează, tematic și după formula eseistică preferată, textele, volumul propune teme vizibile încă din titlurile metaforice sau explicite, care trezesc interesul prin ambiguitate sau trădează nostalgia, revolta, idealismul sau dezamăgirea. În fond, ele trădează profesiunea de credință a autorului, scrisul, și inevitabilele întrebări ce vizează rolul/locul/condiția scriitorului/cititorului/literaturii în societate. 
O evoluție este evidentă față de volumul anterior, căci modul de abordare a temelor este imprevizibil, eliberat de clișee; un amănunt biografic, un fapt divers, o butadă, o afirmație oarecare sau celebră declanșează fluxul eseului și, implicit, o pertinentă problematizare (cel mai adesea filosofică, ontologică, sociologică, istorico-politică) brăzdată, imprevizibil și revigorant, de fulgurații meditative, personale sau cu urme ale mentalităților arhaice sau moderne. Impresia interesantă pe care o lasă lectura volumului e că autorul depășește limitele consacrate ale eseului. Adâncindu-se în analiză, Olimpiu Nușfelean ajunge să psihanalizeze literatura, actul literar și, parcă involuntar, a posteriori, să se psihanalizeze prin propria raportare la creație. Uneori, procesul e invers, căci experiența de creator pare apriorică. 
Fără să elimine teoretizările, păstrând echilibrul necesar prin alternarea cu abordarea empirică, autorul propune, în eseurile sale, lecții vii de semiotică, teorie literară sau semantică, argumentând pertinent și concluzionând dur/dureros, elegiac sau idealist. Obsesia evidentă e cea a frontierei dintre realitate și ficțiune, într-o abordare pe orizontală și pe verticală, prin raportare la trecut și prezent, cultură și incultură, istorie și literatură, învățământ și societate.
Primul grupaj de eseuri e cel mai fidel titlului volumului, căci fiecare text e construit ca o încercare de răspuns la ceea ce putem numi paradigma actului lecturii și a scriiturii: Ce citim/scriem? Cum citim/scriem? Cât/câți citim/scriem? De ce citim/scriem? Când citim/scriem? Câteva concluzii plasează cititul și scrisul în sfera necesității organice pentru omul contemporan: lectura e indispensabilă „citirii semnelor lumii în care trăim”, căci a interpreta și, mai apoi, a înțelege profund lumea, realitățile ei dincolo de suprafața frumos poleită nu e posibil fără o solidă cultură, fără solide lecturi fundamentale. 
De multe ori, perspectiva e diacronică, fie că e vorba de abordarea în termenii „economiei de piață” a problemei cărții și a condiției autorului, fie că e vorba despre relația autor-cititor sau creație-biografie. Mecanisme, strategii auctoriale sunt dezvăluite în paralel cu încercarea de identificare a cauzelor, a efectelor, a modelor sau a tendințelor care schimbă traiectul unei literaturi sau al societății. Interesantă este concluzia din eseul Carne din carnea limbii (naționale) în care accentuează ideea că a privi poezia ca bun național, vandabil, e echivalent cu „a-ți vinde sufletul”.
Legătura indisolubilă ficțiune-realitate, literatură-societate e vizibilă și în eseurile care analizează relația politicului cu literatura, din perspectiva discursului „realist magic”, a poveștii ca mod de existență politică sau a vorbăriei politicianiste ce se vrea literatură sau care ține loc de acțiune. Nici lumea presei nu e ignorată, căci ziaristul-scriitor e o specie tot mai des întâlnită. De data aceasta, perspectiva e alta, căci, păstrând caracteristicile genurilor, simbioza poate fi una fericită.
Despre condiția scriitorilor adevărați, condamnați la o luptă interioară fără sfârșit, cu propriile neliniști și întrebări, cu incertitudinea statutului, a utilității sau a inutilității creației/existenței lor scrie Olimpiu Nușfelean o emoționantă pledoarie, intitulată „Lupta cu monstrul sau Scriitorii blestemați”. De aceeași factură, deși cu o tonalitate câteodată înecată în melancolie, alteori în nostalgie sunt unele texte din partea a treia și a patra a volumului. Îndepărtându-se de formula eseistică, ele sunt, în general, evocări, rememorări apropiate de poemele în proză. Constanta e sacralitatea: de la cea specifică lumii poetice, la sacralitatea lumilor de mult apuse, a vârstelor de mult apuse, a lumilor interioare. Toposuri exterioare marcante în etape anterioare ale vieții sunt revigorate în generosul spațiu al interiorității poetului-eseist, irizate, aureolate metafizic. Simbolistica e aici exacerbată, reveria poetică e dominantă, iar „focul literaturii” devine un axis mundi. 
Câteva texte privesc „prozaica” existență cotidiană. Literatura din viață, viața ca teatru sunt temele din eseul Lear și Farfuridi pe scena deschisă în care, pornind de la replici uzuale sau de la situații „teatrale”, autorul ajunge să decanteze teatrul din viață. Racilele, erorile sistemului de învățământ actual sunt expuse printr-o inspirată analogie cu vremurile în care Ion Ghica critica, într-o scrisoare adresată lui Vasile Alecsandri, învățământul din epocă. Tot despre erori și racile, dar ale postmodernismului vorbește în Nu-i mare fericire să fii post-modern, eseu în care se conturează una dintre cele mai (post)moderne definiții ale literaturii: „Literatura e și emulație, mișcare și interferență a modelelor și formulelor, competiție valorică (...)”. Inedit e și modul în care prezintă relația scriitor-cititor-operă: „Un om deține un mister – vin ceilalți, i-l fură și i-l complică. Și există o linie până la care te poți confesa/exprima – dincolo de ea vine, sau nu, înțelegerea celorlalți”.
Locuri, oameni, timpuri s-ar fi putut intitula cea de-a cincea parte a volumului, dureroasă și cerebrală panoramare a deșertăciunilor contemporane, locale (vezi Alternativa provinciei) sau globale (Înapoi în Europa!), cu trimiteri pasagere la literatură și alte arte. E linia pe care o continuă și aforismele, butadele, reflecțiile din Addenda.
În fond, volumul semnat de Olimpiu Nușfelean e un îndrumar cât se poate de actual despre cum/de ce/când „să furi raiul cu ajutorul cuvântului”.

Autor: Carmen Ardelean