Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poetul din cetate

Poetul din cetate

Mai 2016

Trecutul este, adesea, o poveste frumoasă din care nu se mai poate trăi. Ne gândim, acum, printre altele, la trecutul revistei studenţeşti Echinox (înfiinţată la Cluj, în anul 1968, de Eugen Uricaru şi Marian Papahagi), la pleiada scriitorilor care au trecut pe sub bolta unde se afla sediul redacţiei (Ioan Moldovan, Virgil Podoabă, Ion Vartic, Petru Poantă, Ion Mureşan, Vasile Sav, Ion Pop, Mircea Muthu, Ştefan Borbély, Aurel Pantea, Gheorghe Perian, Aurel Codoban... şi multe alte nume celebre), întristându-ne uşorul declin postdecembrist al acestei publicaţii. Unde sunt forfota, entuziasmul juvenil şi credinţa naivă că lumea (măcar aceea literară!) poate fi schimbată? Unde sunt cafenelele Arizona şi Croco, miraculoasele locuri de întâlnire ale poeţilor, filozofilor şi artiştilor plastici? Unde sunt căminul studenţesc „Avram Iancu” şi subterana lui sală de lectură numită „La mină”? Toate răspunsurile se pierd în ceaţa amintirilor. N-a mai rămas aproape nimic din efervescenţa spirituală a vechiului Cluj, a boemei de altădată...
Ion Cristofor este unul dintre supravieţuitorii grupării echinoxiste, singura de la care se revendică, după cum o recunoaşte el însuşi, într-un interviu: „În ce priveşte influenţa curentelor culturale, singura grupare care m-a influenţat a fost cea a mişcării echinoxiste, caracterizată prin echilibru, spirit critic, rigoare şi respect faţă de marile tradiţii ale culturii noastre naţionale” (Cotidianul Transilvan, 26 aprilie 2014). Absolvent al Filologiei clujene (secţia română-franceză, 1976) şi redactor la revista Echinox (1974 – 1976), Cristofor a publicat, periodic, volume de versuri (În odăile fulgerului, 1982; Cina pe mare, 1988; Marsyas, 2001; Casa cu un singur perete, 2004; Sărbătoare la ospiciu, 2004; O cuşcă pentru poet, 2007; Cine a dat foc Romei, 2010; Geamantanul de sticlă, 2011; Orchestra de jazz, 2012), dar a cochetat cu istoria şi critica literară (Aron Cotruş între revoltă şi rugăciune, 2003) ca să nu mai vorbim despre volumele de eseuri şi de interviuri sau despre traducerile din literatura universală. 
Gramofonul de pământ (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2014) e o nouă carte de versuri, scrisă parcă pentru a confirma şi, totodată, a sedimenta etapele unei lirici impregnate de biografism, confesive, ultralucide şi, pe alocuri, de o ironie amară. Uneori, tehnica poetică la care apelează fostul redactor al revistei Tribuna este paralelismul sintactic la capătul căruia întâlnim fie o parabolă, fie o morală subtilă: „În locul meu munceşte musca/ prinsă între geamuri.// În locul meu vorbeşte gângavul/ prostul cu fumuri.// În locul meu din piaţă/ cârâie o cioară./ În locul meu cineva o iubeşte pe Maria.// Dacă eşti tu, Doamne,/ vom fi încă o dată salvaţi.// Poate vom mai găsi încă o dată o coroană de spini/ lemne şi cuie/ şi un pâlc de soldaţi” (Imaculata inspecţie). Alteori, poemele au alura unor pagini de jurnal în care sunt consemnate fapte banale, desprinse din realitatea cotidiană (Un consult medical, La frizerie, Contabilul), menite să contureze o societate cenuşie, degradantă şi alienantă. Parafrazându-l pe Eugen Ionescu, se poate spune că poetul a fost condamnat să trăiască într-o lume în care anormalul a devenit, de multă vreme, normal: „M-a bătut pe umeri încurajator/ şi m-a asigurat că nebunia e o stare socială aproape generalizată/ şi că în fond nebunii ajung foarte sus/ că uneori sunt plini de talente// Mi-a scris o reţetă mai scumpă decât o plachetă de versuri/ asigurându-mă că lucrurile nu sunt prea grave pentru un poet// La despărţire pe coridor/ m-a asigurat că viaţa e doar o piesă scrisă de un nebun” (La psihiatru).
De altfel, condiţia poetului este laitmotivul acestui volum în care se manifestă polemic o sensibilitate ultragiată şi copleşită de minciună, de sărăcie, de falsul patriotism al politrucilor sfătoşi. Ion Cristofor nu e solitarul visător din turnul de fildeş, care, pactizând cu nălucile absconse ale inspiraţiei, întoarce privirea de la vacarmul străzii, de la suferinţele şi frustrările sociale. Dimpotrivă, Cristofor este poetul din cetate, un poet solidar cu mulţimea de oameni mereu înşelaţi în aşteptările lor. De aici nota protestatară ori sarcasmul vehement al versurilor sale făţişe: „E criză, să strângem cu toţii cureaua/ ţipă din fotolii economiştii, blondele şi guvernul// Atâta doar că domnii miniştri/ mă rog, oamenii ăştia importanţi/ ce au linie directă cu infernul,/ îşi poartă cureaua nu la pantaloni/ nici în sertarele lor burduşite cu bani// nici măcar în bagajele pregătite pentru Monte Carlo/ şi nici măcar în a amantei valiză/ ci la gâtlejurile noastre subţiate de criză” (Recesiune). Tocmai de aceea, prins în vâltorile interminabilei tranziţii, poetul din urbea clujeană îşi contemplă, rareori, dramatica singurătate, se declară „regele încoronat al fluturilor de noapte” (Ochii unei femei), ascultă, cu înfrigurare, Sfaturile mamei pe patul de moarte şi rememorează, (auto)ironic, o copilărie îndoctrinată de marxism-leninism (Comunism).
În pofida unei radiografii severe a existenţei cotidiene, desfăşurată la toate nivelurile (social, politic, economic, cultural), lirica lui Ion Cristofor este, mai degrabă, un „monolog polifonic” al trecutului; un impresionant flux al memoriei ce scoate la lumină o panoramă rece şi întunecată a istoriei; un cortegiu al moşilor şi strămoşilor brutal năpăstuiţi. Cu o tonalitate gravă, poetul înregistrează seismele lăuntrice, respectiv tragediile provocate de ciuma roşie. Versurile lui se transformă în litanii, iar paradisul mult dorit e unul subteran şi trebuie căutat abia printre eroi şi morminte: „Nu bogdaproste părinte stau rău de tot cu rugăciunile/ Sunt una din acele prăpăstioase firi rebele/ I-am răspuns preotului ce-a vrut să-mi vândă o grădină în cer/ Plină de îngeri de femei zâmbitoare o grădină foşnind cu crini şi cu stele.// Când fără veste în ochii mei s-a lăsat deodată seara/ Şi umbrele din jurul meu lătrau cu vocea lui Lenin/ Mitraliau cu limba ascuţită a lui Beria./ De pe un gramofon de pământ răzbătea aproape stinsă/ Vocea fără speranţă a părinţilor şi rudelor mele/ Deportate şi moarte-n Siberia” (Gramofonul de pământ).
Izvorâtă din tenebrele veacului politizant şi mercantil, cutreierată de nelinişti existenţiale, dar şi de reverii dezabuzate, recenta apariţie editorială stă sub semnul nostalgicei afirmaţii „nimic nu mai e cum a fost” (Spovedanie), constituindu-se, deopotrivă, într-o pledoarie a umanităţii pierdute şi a trecutului ei exemplar. O pledoarie ce denotă multă dezinvoltură şi un har poetic evident.

Autor: Marcel Lucaciu