Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Stilul e ca un jug…”

„Stilul e ca un jug…”

Mai 2016

Avântul stilisticii în secolul trecut, diversificarea punctelor de vedere sub care au fost studiate valorile expresive ale limbajului au avut drept urmări o îmbogățire a terminologiei disciplinei și o lărgire/nuanțare a definiției stilului. Nu întâmplător, în Dicționarul de științe ale limbii (Editura Nemira, 2005), cel mai extins articol (după gramatică) este cel dedicat stilului cu cele două sensuri (I. Manieră individuală sau colectivă de a marca personalitatea vorbitorului/autorului în enunț, prin utilizarea unor forme/procedee ale expresivității; II. Limbaj funcțional, varietate a limbii literare comune, diferențiată prin funcția pe care o îndeplinește ca mijloc de comunicare în sfere determinate de activitate).
O sistematizare și o caracterizare a principalelor modalități de concepere a stilului a realizat Ion Coteanu în Stilistica funcțională a limbii române (EARSR, București, 1973, pp. 54-73) sub formulări explicite: Stilul ca expresie a alegerii faptelor de limbă, Stilul ca alegere și combinare a faptelor de limbă, Stilul ca adaos la nucleul comunicării, Stilul ca efect al structurii mesajului comunicat, Stilul ca deviere, Stilul ca expresie a funcției estetice. Dar cea mai cunoscută, citată, frecventă definiție a stilului a rămas definiția lui Buffon: Stilul e omul însuși (Le style c’est l’homme même). Semnificația convențională ce i se dă definiției („firește, stilul e omul însuși, adică expresia fidelă a felului de a fi, de a gândi al omului. Cum e omul, așa e stilul. Stilul e în funcție de omul-individ, de ceea ce acesta are unic și inimitabil”) nu-l mulțumește pe Lucian Blaga care, încă din perioada anterioară „Trilogiilor”, se arăta preocupat de problema stilului (Filosofia stilului apare în 1924). În articolul Definiția lui Buffon (din „Curentul”, septembrie 1925), L. Blaga, recitind faimosul discurs academic al naturalistului, observă că „înțelesul pe care Buffon l-a acordat cuvintelor sale nu se prea potrivește cu obșteasca tălmăcire”. Blaga traduce și altfel definiția: „Buffon, afirmând că stilul e omul însuși, nu avea în vedere omul – individualitate, ci tocmai contrarul – și anume omul tipic, idealul clasic al omului, omul mai presus de contingențe, omul măsurat, echilibrat, rațional, limpede, și fără de asperități individuale… După opinia rostită de Buffon insul devine «om» nu prin aceea că își creează un stil al său, individual, ci prin acceptarea unui stil înalt ideal, care poate fi și al altora”. Blaga face diferența între perioadele istorice „individualiste”, care pun accentul pe originalitate, fiecare ins străduindu-se să-și formeze un stil al său și perioadele istorice ce urmăresc idealuri mai abstracte „în care omul acceptă să fie format în sensul unui stil mai presus de accidentalul vieții individuale. În atari epoci stilul devine oarecum o forță istorică, o realitate mai substanțială decât omul stingher; stilul subjugă pe insul izolat, modelându-l în sensul său. Există prin urmare timpuri când nu stilul e o creație a omului, ci omul devine oarecum o creație a stilului”. 
„Prefigurările” din acest articol vor fi completate, nuanțate și exemplificate în Orizont și stil (1935), prima componentă a Trilogiei culturii. „Stilul” va deveni parte a unei concepții sistematice. Se știe că Blaga nu se referă, în această lucrare, doar la orizontul strict al artei, ci lărgește noțiunea de stil la totalitatea manifestărilor culturale ale unui popor. Dintre numeroasele accepțiuni date stilului în primele pagini ale lucrării (noi am folosit volumul 9 din Opere, ediția apărută la Editura Minerva, îngrijită de Dorli Blaga) ne-a atras atenția o definiție metaforică: „Stilul e ca un jug suprem, în robia căruia trăim, dar pe care nu-l simțim decât arareori ca atare”, așa cum nimeni nu simte „greutatea atmosferei sau mișcarea pământului”. Jug este unul dintre cele 500 de cuvinte panromanice; în limba noastră s-au păstrat atât sensul principal „unealtă de lemn…”, cât și sensurile secundare „pereche de boi”, „parte a războiului de țesut”, „traversă”. În definiția lui Blaga, cuvântul este folosit cu sensul lui figurat (și acesta păstrat din latină), acela de „supunere, dominație, robie”, sens care face trimitere la obiceiul popoarelor italice de a trece învinșii printr-un jug sau furcă (alcătuite din două sulițe fixate în picioare și unite printr-o a treia) în semn de umilință. Cuvântul este în măsură a sugera rigorile, constrângerile la care se supune creatorul în timpul zămislirii operei. În dicționarele de simboluri, jugul este prezentat și ca un însemn al unirii, idee exprimată de sensul figurat al verbului a (se) înjuga și de cel al neologismului a conjuga. Din conjugarea energiilor creatoare ale diverselor spirite subjugate aceluiași stil se realizează o „unitate stilistică”, regăsită în opera pictorului, arhitectului, filozofului și omului de știință. 
Nu e singura definiție „poetică” a stilului. Când Blaga numește stilul drept „răsad de seve grele ca sângele cu rădăcinile împlântate în cuiburi dincolo de lumină” sau „pom liminar cu rădăcinile în altă țară” de unde își adună sucurile „necontrolat și nevămuit”, de fapt, se ușurează cititorului înțelegerea faptului că inconștientul, numit metaforic „celălalt tărâm”, este o realitate psihică incluzând atitudini, orizonturi, accente, inițiative ce „răzbat în ciuda presiunii ce o exercită conștiința asupra lor, ca de sub humă, în lumina de deasupra”.
În paralel cu crearea unei terminologii filozofice, firește abstractă și neologică, Blaga, din necesități de plasticizare a unor concepte, își transmite gândurile și pe cale metaforică. Iată câteva exemple din același volum: suișurile și coborâșurile orizontului mioritic se regăsesc sufletește în „dealurile încrederii și văile resignării”; problema categoriilor filozofice s-a transformat, uneori, într-o „osie a filosofiei”. Faptul ține de domeniul firescului în cazul lui Blaga, cunoscut și ca teoretician al metaforei și autor al unei definiții, după tipar aristotelic, a ființei umane: „omul este animalul metaforizant”. 

Autor: Gheorghe Moga