Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Dincolo de contururi şi aparenţe

Dincolo de contururi şi aparenţe

Mai 2016

Doina Ira-Tăutan ne surprinde cu un nou volum, care va apărea în curând la Editura „Caiete Silvane”, Zalău, intitulat Spitalul de nebuni. Volumul vine în continuarea primei sale cărţi, fiind o scriere cu nuanţă confesivă, o biografie mascată în spatele unor personaje bine ticluite. Se distinge totuşi statutul retoric al unui narator omniscient, care se dezvăluie treptat. Ceea ce impresionează este tocmai formula estetică în jurul căreia autoarea alege să-şi construiască epicul, o formulă inedită, un amestec de ficţiune şi realitate, un text care marşează pe sinceritate şi în care reflecţiile devin copleşitoare. Doina Ira-Tăutan transfigurează o felie de existenţă în literatură, îmbinându-le armonios, recuperând parcă proza Hortensiei Papadat-Bengescu în încercarea de a construi şi a descoperi gradual sufletul feminin. Scrierea este orientată spre amănuntul psihologic, spre sondarea psihicului feminin aflat într-un declin mărturisit.
Cartea este structurată în şase capitole bine orchestrate, cu personaje puţine care glisează în jurul protagonistei, Olguţa, un alter ego al autoarei. Este o carte despre acceptare şi prietenie, despre disimularea unor trăiri, despre suferinţă şi trădare, este, în esenţă, un roman al experienţei pe paliere distincte. Cu un conflict interior puternic, naraţiunea sondează psihicul fragil al unui personaj aflat în declin, care va încerca o reabilitare atât socială cât şi personală. 
Debutul este heterodiegetic, sub semnul timpului, aducând în prim-plan un personaj episodic, Sorina, prietenă foarte bună a Olguţei, care, prin condiţia ei, nuanţează destinul femeii în societatea tradiţională. Sorina trăieşte o viaţă dublă, pe de o parte este maltratată de soţ, dar se compromite dintr-o mentalitate precară, pe de alta îşi găseşte alinare în braţele lui Mircea, bărbatul pe care îl iubeşte cu adevărat: „Pentru asta îl am pe Mircea, şi îmi ajunge. Mă simt răzbunată. Sunt fericită”. În casa prietenei sale, Olguţa va cunoaşte un colonel, care o va salva într-un moment de cumpănă. Mircea moare brusc, suferind un infarct, ceea ce va schimba definitiv traiectoria Sorinei, determinând-o să ia decizii radicale pentru ea şi copiii săi. Divorţând, Sorina va pleca din oraş pentru totdeauna, iar cele două prietene al căror destin s-a intersectat temporar, nu vor mai avea ocazia să se întâlnească vreodată. 
Cuprinsă de deznădejdea unei vieţi plină cu obstacole, din disperare, Olguţa va recurge la gestul sinuciderii. Soţul ei, Matei, o va descoperi şi o va salva deopotrivă, însă este cuprins de remuşcări şi trăieşte cu sentimentul copleşitor al culpabilităţii. Sub masca unei familii perfecte se ascundea în fapt, drama neînţelegerii, a solitudinii, a disperării: „Niciunul nu ştia, însă, că acel tablou idilic, de familie perfectă era, de fapt, un fals”. Senzaţia sfârşitului unei existenţe văzută ca limită este devastatoare. Personajul glisează între un timp real, al neputinţei şi un timp halucinant, dominat de incertitudini: „Nu mai avea trup, nu mai avea mâini, nu mai avea nimic. Doar un cap mare plin de o ceaţă densă, de incertitudini”. Moartea este privită ca o eliberare, doar suferinţa fizică o îngrozea. O boală necruţătoare confirmată la douăzeci şi cinci de ani, descoperirea unui adevăr copleşitor despre soţul ei, lipsa comunicării şi a înţelegerii vor adânci o depresie instaurată treptat, care a fost ignorată până în momentul declanşării crizei existenţiale, soldată cu tentativa de suicid.
Personaje episodice, precum asistenta Camelia, doamna Eufrosina, care îi va vorbi din cărţi despre viitorul ei, au menirea de a o scoate treptat din starea de incertitudine. Experienţe-limită pe care le trăieşte în secţia de psihiatrie, îi vor schimba viziunea asupra devenirii. Olguţa va cunoaşte deopotrivă Purgatoriul şi Infernul existenţial pentru a se putea purifica de propriile neputinţe şi a se împlini ca om. Vindecarea protagonistei vine din interior şi conştientizează că doar acceptându-se va reuşi să depăşească momentul şi criza prin care trecea. Doctorul Ioachim îi crea prin prezenţa lui o stare de confort prielnică exhibării unor nelinişti care i-au tulburat fiinţa. Olguţa ajunge la concluzia că satisfacţiile sociale sunt de scurtă durată şi nu au intensitatea dorită. Ceea ce primează în devenirea unui om este latura spirituală pe care doctorul o va exploata în tratamentul său terapeutic. Îi încurajează în această direcţie pasiunea pentru poezie şi astfel fiecare şedinţă de terapie începe prin a-i recita medicului un poem preferat. Medicul devine un confident căruia Olguţa i se confesează cu încredere. În acest sens, prin exteriorizarea unor frustrări, prin simpla mărturisire îşi va conştientiza problemele, acceptându-le: „Suferise destule traume care-şi puseseră amprenta pe psihicul ei şi îi marcaseră, poate ireversibil, existenţa”. Medicul o va încuraja în permanenţă, sporindu-i stima de sine, făcând-o să-şi realizeze calităţile, să-şi accepte atât trecutul cât şi prezentul: „Eşti o femeie absolut remarcabilă. Să nu uiţi asta niciodată”. 
Penultimul capitol Univers pierdut, este o rememorare dureroasă a unor amintiri care i-au declanşat dezechilibrul interior şi psihologic. Derapajele comportamentale ale soţului, boala, lipsa comunicării vor fi cauze ale declinului, instabilităţii şi apoi decăderii. 
Roman bergsonian, de analiză psihologică, o prelungă şi dureroasă confesiune, scrierea Doinei Ira-Tăutan se distinge prin forţa mărturisirii, prin sinceritatea debordantă, prin autenticitatea trăirilor. Deşi scris la persoana a III-a, romanul surprinde prin infuzia de biografism, prin experienţa existenţială privită în toată ecloziunea ei, rămânând o scriere hibridă, de analiză în care se rezolvă probleme interioare şi mai puţin un roman de creaţie. Aşadar, autoarea dă o dimensiune epică propriilor idei, făcându-le astfel mai credibile, urmând linia scriitorului francez Sartre, care mărturiseşte: „Dacă vrei ca ideile tale să fie mai convingătoare, pune-le într-o naraţiune”.

Autor: Imelda Chinţa