Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Peregrinări arheologice

Peregrinări arheologice

Aprilie 2016

Complexul arheologic de la Cheud
Valea Someșului Mijlociu, de la cotitura someșeană din dreptul satului Var și până la ieșirea râului din Defileul Țicăului este poate cel mai puțin cunoscut areal sălăjean din punct de vedere arheologic. Comparativ cu alte bazine hidrografice din Sălaj, în lunca râului cel mai important sunt menționate extrem de puține puncte cu interes arheologic.
În ciuda vidului de cunoaștere asupra acestei zone există perspective extrem de promitente ale unor viitoare investigații de natură istorică. Din amonte, la Tihău un castru roman veghea la granițele imperiului. Între Var și Jibou, recente periegheze au dus la cartarea unor valuri de pământ și șanțuri ale fostului limes roman. Aceste elemente închideau culoarele de acces, Agrijul și Almașul, dinspre valea largă a Someșului spre Transilvania. O altă provocare pentru o posibilă investigație arheologică o constituie cartarea locului Bătăliei de la Jibou din 1705. Pe baza surselor cartografice și ale literaturii epocii care oferă indicii geografice explicite, se poate reconstrui cu un oarecare efort tabloul confruntării.
Mergând în aval, dincolo de satul Cheud se află probabil unul dintre cele mai importante monumente de pe teritoriul județului. Situat pe malul drept al Someșului înainte ca râul să intre în defileul Țicăului, complexul arheologic de la Cheud are o importanță deosebită pentru istoria locală (fig.1).


Primele urme de locuire aparțin Epocii Latene, pe vârful Dealului Cetății fiind descoperite urme ale unei cetăți dacice1. La poalele aceluiași deal au fost găsite de asemenea vestigii ale unei așezări dacice deschise. În momentul de față putem doar presupune contemporaneitatea unei cetăți dacice în vârful dealului cu o așezare deschisă, jos la poalele dealului, probabil pe malul râului care între timp și-a mișcat albia mult spre vest.
Pe același loc au fost cercetate recent vestigiile unei așezări datate cândva între secolele VII-IX. La suprafață au fost culese în periegheze arheologice fragmente ceramice databile în acest interval cronologic. De asemenea au fost documentate urmele unei locuințe adâncite dotate cu un cuptor de tip pietrar specific acelei epoci (fig.2)2.
Câteva veacuri mai târziu, probabil în secolul al XIII-lea, călugări benedictini primind drept de vamă și-au durat o mănăstire ale căror ruine sunt vizibile și azi. Locul poartă numele de Cetatea Pintii (fig.3).
Zidurile din piatră au atras atenția istoricilor, dar și cea a pasionaților de istorie, fiind subiectul multor dezbateri. Cele mai timpurii preocupări asupra ruinelor bisericii le-au avut Bunyitay Vincze și Petri Mór. Primul identifica în aceste pietre ruinele abației Sf. Margareta de Meseș, pomenită documentar din 1165 a cărei localizare a fost de altfel un mister până aproape de zilele noastre. Petri Mór în asentimentul lui Bunytay descrie ruinele în deja celebra sa monografie a Sălajului3. O primă contribuție demnă de luat în considerare a fost acea a istoricului de artă Virgil Vătășianu, care a descris monumentul propunând totodată pe baza informațiilor o datare a sa. Alți autori însă au confundat zidurile din piatră cu ruinele unei cetăți4, confuzie perpetuată până azi5.
Documentele de cancelarie atestă exploatarea sării la Ocnele Dejului și transportarea acesteia pe râu cu ajutorul plutelor până pe Tisa6. Călugării benedictini de la mănăstirea de lângă Cheudul de azi aveau acest privilegiu de a taxa transportul sării pe Someș, așa cum ne sugerează un document redactat în 12567. Din același document aflăm și numele medieval al locului: Aranyas, nume pe care ulterior l-a moștenit și cetatea. Texte ale unor călători din secolul al XVI-lea, precum Stephan „Taurinus”, Georg Reicherstorffer sau Hans Dernschwam descriu obiceiurile vremurilor de a transporta sarea extrasă de la Ocnele Dejului pe Someș cu ajutorul ambarcațiunilor, precum și itinerariul mărfii cu mult după dispariția vămii de la Aranyas8.
Revenind la zidurile ruinate, acestea se desfășoară în plan, pe axul Est-Vest. Biserica era dominată de un turn masiv din care s-au păstrat ziduri înalte. Spațiul cultic nu era divizat între sanctuar și navă așa cum adeseori se întâlnește, ci ia forma unui dreptunghi în plan cu contraforturi pe fețele exterioare. Lângă colțul sud-estic al bisericii a existat și o sacristie. Zidurile aproape monumentale păstrează in situ elemente de pietrărie decorativă. În colțul nord-estic al încăperii se mai păstrează o colonetă angajată, cu o bază octogonală precum și pe peretele de nord unde se mai păstrează un fragment de consolă cu relief vegetal, întruchipând o frunză de gorun.
În a doua jumătate a secolului al XIV-lea pe același vârf pe care au fost descoperite și vestigii dacice, în apropierea mănăstirii contemporane a fost construită o cetate din lemn și pământ ale căror șanțuri și valuri sunt și azi vizibile (fig.4). Prima pomenire o avem într-un act de cancelarie din 1383 unde este pomenit castrum Aranyos in districtu de Zilagy9, în patrimoniul familiei Drágfy, urmașii Drăgoșeștilor din Maramureș. O analiză preliminară asupra materialului arheologic atestă funcționarea sa între secolele XIV și XV. Nu cunoaștem conjuncturile în care această cetate și-a încheiat existența. În 1526 în testamentul lui Ioan Drágfy este descrisă cetatea Cehului10, care se pare că a fost construită de acesta cu puțin timp înainte. Nu știm dacă apariția cetății la Cehu Silvaniei a marcat dispariția celei de la Cheud, însă cu siguranță cele două nu au funcționat în paralel. La baza dealului care găzduiește urmele cetății și ruina bisericii, sunt vizibile urmele drumului medieval care urma direcția Someșului (fig.5).
În 1989 o echipă de cercetători din București și din Baia Mare au organizat săpături arheologice atât în fortificația din vârful dealului cât și între zidurile bisericii. După două decenii, materialul arheologic și o parte a documentației au fost aduse la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău fiind în curs de prelucrare pentru publicarea în volume de specialitate11.

Note:
1. Horea Pop, O nouă cetate dacică descoperită la Cheud (jud. Sălaj), în Identități culturale locale și regionale în context european. Studii de arheologie și antropologie istorică. In memoriam Alexandri V. Matei, Ed. Porolissum, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2010, pp. 301-309. 
2. Dan Culic, Dan Băcueț-Crișan, O locuință medievală timpurie descoperită pe Valea Someșului la Cheud (jud. Sălaj), în Identități culturale locale și regionale în context european. Studii de arheologie și antropologie istorică. In memoriam Alexandri V. Matei, Ed. Porolissum, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2010, pp. 613-618. 
3. Petri Mór, Szilágy Vármegye Monographiája, II. Kötet. A Várak. Birtokosaik és Zilah Története, 1901, pp. 16-28.
4. Medve Aurel. Cadrul natural al fortificațiilor medievale de la Cheud, în Acta Musei Porolissensis, XVI, 1992, pp. 383-388.
5. Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2005, p. 510.
6. Cornelia Măluţan, Drumurile sării în Transilvania de nord-vest, în Acta Musei Porolissensis, VIII, 1984, pp. 251-255.
7. Documente privind istoria Românilor, Seria C, veac XIII, vol. 2, 18.
8. Călători străini despre Țările Române, I, pp. 161, 225, 281-282.
9. Georgius Fejér, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, Tom X. Vol. 1, Budae, 1834, 26. 
10. Ernest Wagner, Aspecte din istoria cetății Cehu Silvaniei, în Acta Musei Porolissensis, VIII, 1984, pp. 307-344. 
11. Mulțumim pe această cale dlui director Viorel Rusu și șefului Secției de Arheologie Dan Pop din cadrul Muzeului de Istorie și Arheologie Maramureș care au binevoit să ne pună la dispoziție materialul arheologic și informațiile documentare. 

Autor: Dan Culic