Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Aspecte privind sănătatea populaţiei judeţului reflectate în „Gazeta Sălajului” (1936-1938)

Aspecte privind sănătatea populaţiei judeţului reflectate în „Gazeta Sălajului” (1936-1938)

Aprilie 2016

Primul număr din „Gazeta Sălajului” a apărut la 1 decembrie 1936. Leontin Ghergariu1, directorul publicaţiei, scria în „Cuvânt înainte”: „Sunt multe lucruri cari se înfăptuiesc în judeţul nostru şi cari merită a fi cunoscute. Sunt apoi o serie de probleme de interes local, cari nu pot fi discutate în marile cotidiene, însă ele cer totuşi o discuţie”2.
Una dintre aceste probleme era starea precară de sănătate a populaţiei judeţului Sălaj, mai ales a celei din mediul rural. Redactorii noii publicaţii româneşti nu puteau trece cu nepăsare peste un lucru atât de important. Ei încearcă, prin articolele publicate, să tragă un semnal de alarmă, să-i determine pe cei responsabili, oamenii politici şi intelectualii satelor, mai ales, să ia măsuri pentru îmbunătăţirea acestei stări de lucruri, să înţeleagă că, dincolo de orice altceva, în primul rând ar trebui să conteze omul.
Gazeta, cu apariţie săptămânală, îşi începe campania de informare prin prezentarea situaţiei existente la nivel naţional: „Pe harta Europei, ţara noastră este a zecea ca întindere (2,52% din suprafaţa Europei) şi a opta ca populaţie (3,60% din populaţia Europei). Proporţia mare a populaţiei este la ţară (79,9%) şi numai una mică la oraş (20,1%)3 (...). Repartizând populaţia după vârste, proporţie însemnată ocupă tineretul (46,4%), ceea ce e o dovadă că România are o natalitate fericită. La sate proporţia este mai însemnată, dovedind prin aceasta că puterea noastră ca naţiune constă în ceea ce ne dă satul. Natalitatea în România este de 37,9 la mie în 1926-1930 şi de 33,4 la mie în 1930-1934. Cu aceste cifre România stă în fruntea tuturor ţărilor din lume în ceea ce priveşte natalitatea. Acest lucru nu poate să fie decât îmbucurător pentru ţara noastră, însă sunt factori cari contribuie intens la scăderea populaţiei şi la degenerarea ei şi pe aceştia vom încerca să-i vedem într-un număr viitor”4.
Două săptămâni mai târziu apare continuarea promisă, cu subtitlul „Ne mor vlăstarele”: „După cum am văzut că România este prima în ceea ce priveşte natalitatea, tot aşa trebuie cu durere să constatăm, că tot ţara noastră este prima şi în ceea ce priveşte mortalitatea copiilor (...). Toate ţările din jurul nostru, care ne sunt vecine, au un procent mai scăzut decât noi, cu toate că condiţiile şi împrejurările de viaţă le-am putea considera aceleaşi. Până şi Bulgaria, despre care se spune că atât sub raport cultural cât şi tehnic e pe o scară mai inferioară nouă, şi ea are un procent mai scăzut al mortalităţii copiilor (...). Te întrebi, care ar fi cauzele acestui dezastru (...). Prima e mizeria în care se zbate populaţia noastră de la ţară (...). Copilului îi trebuie mâncare şi numai o mâncare mai bună îl poate face sănătos. Pentru el nu ajunge numai mămăliga şi ceapa, că aşa îl pasc bolile. Pe lângă aceasta ţărăncile noastre nu se hrănesc nici ele cum trebuie. Şi nu se hrănesc cum se cade nici măcar atunci când sunt mame şi trebuie să verse viaţă din viaţa lor în trupul plăpând al copilului. E adevărat că bunăstarea lor lasă foarte mult de dorit, dar măcar când e atât de necesar, o mamă nu trebuie să uite că se cere să se hrănească. Într-o mare măsură contribuie la mărirea procentului mortalităţii boalele sociale. O astfel de boală este alcoolismul. Satele noastre sunt nelipsite de cârciumi. Mai ales centrele mari sunt îmbâcsite de templele zeului Bachus. Şi majoritatea proprietarilor de cârciumi sunt străini, cari amestecă băuturile cum vreau, otrăvind cu produsele lor trupurile ţăranilor noştri (...). Boalele sociale propriu-zise sunt cele venerice. Acestea sunt foarte răspândite la sate. Sifilisul umple de bube trupurile sătenilor, le roade nasurile şi-i răguşeşte. Îmi spunea cineva mai zilele trecute că în nu ştiu ce comune din părţile Codrului, ar fi sate întregi de sifilitici. Doamne, să fie oare adevărat? Un mare rău e obiceiul ţăranului de a nu se duce să fie vizitat de medic. Stă, dom-le acasă sau se duce la baba Eva şi-apoi pune tot felul de frunze şi bea cantaride (un fel de insecte care trăiesc pe frasin) ca să i se vindece bubele”5. 
Se aduc şi dovezi în sprijinul acestor afirmaţii, care nu sunt deloc exagerate6. Sub titlul, sugestiv, „Foamea..., Sau tragedia unei văduve”, se prezintă un caz chiar din Zalău, oraşul de reşedinţă al judeţului, nu dintr-un sat oarecare: „Am fost invitat de dl. medic Edmund Szinetar să mă duc să vizitez o bolnavă, ca să-mi dau seama – zicea dânsul – de neagra mizerie în care se sbat unele fiinţe. Pe o vreme posomorâtă, ploioasă şi străzi pline de noroi, am pornit amândoi către periferia oraşului pe strada Gh. Pop de Băseşti. Trăsura înainta greoiu pe dealul dela capătul acestei străzi, mărginită cu bordeie şi colibe sărăcăcioase. Mirosul acru ce se înălţa din aceste locuinţe primitive, îţi dă o oarecare idee vagă despre mizeria care poate domni în aceste bordeie. În fine, trăsura s-a oprit la o astfel de colibă (...). Pe o uşă îngustă am intrat în casă. Un miros greu de igrasie şi transpiraţie m-a isbit de la primul pas şi un glas slab a rostit tot aşa un: vă sărut mâinile. Desmeticindu-mă am zărit pe un pat dintr-un colţ, faţa palidă a unei femei. A examinat-o medicul (...). Am întrebat apoi eu, de câte toate. Spovedania acestei femei, e cât se poate de jalnică. Sunt văduva lui Matei Alexandru – începu ea – cel care a murit în accidentul dela fabrica de ţiglă. Sunt mamă alor cinci copii, care n-au ce mânca, iar eu bolnavă cum mă vedeţi. Într-adevăr. În jurul nostru priveau cu gurile căscate câţiva copilaşi, slabi, murdari şi flămânzi. Pe un pat în alt colţ, dormea mişcând din buze un copilaş, ca de opt luni. Am un copilaş – continuă ea – de 13 anişori care lucră la fabrică şi care ne câştigă ceva bănişori, că altfel, am muri de foame. Aceste ultime cuvinte m-au cutremurat. Cum? E posibil în ţara ta bogată să mori de foame? E posibil? Oh! Ce crudă soartă! Da, da – zice ea în continuare – era să pierim de foame. De asta e bolnavă, îmi şopti bătrâna la ureche. De foame s-a îmbolnăvit. M-am interesat apoi de ajutorul ce-l primesc de pe urma accidentului nefericit. Numai o sută de lei pe săptămână. Cu aceştia şi cu ce primeşte copilaşul lor Ambroziu pentru lucru să hrăneşti şi să ţii o casă de şapte persoane. Nu merge (...). Nu ştiu cum stau lucrurile cu Casa de Asigurări Sociale. Rugăm în tot cazul pe şefii de acolo să se gândească la această nefericită văduvă şi la acei flămânzi copilaşi şi să-i ajute. Facem un călduros apel publicului din Zălau şi-l rugăm să nu citească aceste rânduri cu indiferenţă. Mama şi copilaşii trebuie ajutaţi, de aceea deschidem începând de azi o listă de subscripţie pe seama acestei nefericite familii. Orice sume rugăm a se depune la librăria «Luceafărul». Lista o vom publica în coloanele acestei gazete. Iar familiile care ar putea ajuta cu mâncare pe aceşti nenorociţi, sunt rugate a o trimite în str. Ghe. Pop de Băseşti 97 sau să-i înştiinţeze pe ei, urmând ca ei să şi-o ducă acasă. În felul acesta vom ajuta pe aceşti nefericiţi, până ce mama va fi capabilă de lucru şi totodată ne vom împlini şi o datorie faţă de neam. Ar fi cea mai mare crimă, ca aceşti românaşi să piară de foame în ţara lor”7.
Urmează, apoi, o serie de articole, consacrate aceleaşi atât de dureroase probleme, semnate de Leontin Ghergariu, sub titlul simplu de „Însemnări”, dar care, asemenea celor deja menţionate, nu doar prezintă situaţia, ci caută să ofere soluţii: „O problemă dintre cele mai importante şi care totuşi preocupă mai puţin lumea politică dela noi, este problema de sănătate şi vitalitate a poporului, mai ales a celui din mediul rural. Statisticile, care se publică din când în când, ne dau în privinţa sănătăţii populaţiei dela noi date într-adevăr alarmante. Sunt fără îndoială multe cauzele, cari ne pun într-o situaţie atât de rea. Principala cauză însă trebuie căutată pe deoparte în modul de alimentaţie a populaţiei de la ţară, de altă parte în lipsa de asistenţă medicală. În ceea ce priveşte vitalitatea unui popor rolul principal îl are alimentaţia. Ori sub acest raport trebuie să fim de acord în a susţinea că ţărănimea se alimentează insuficient. Datele statistice ne arată că suntem ţara în care se consumă cel mai puţin lapte, zahăr şi carne pe cap de locuitor. Cât priveşte făinoasele iarăşi nu prea ducem recordul, deşi suntem între statele europene cu cea mai mare producţie de grâu. În fiecare an constatăm că avem o supraproducţie agricolă. Ori această supraproducţie o avem şi pentru motivul că populaţia noastră consumă prea puţin. Nu înţelegem aci să se facă risipă. Constatăm însă că nu se consumă nici atâta, cât este necesar pentru a fortifica organismul în asigurarea vitalităţii neamului. Se vede aceasta mai ales la copii. Intraţi într-o școală primară dela sate şi veţi vedea cât sunt de slabi, palizi şi fără viaţă copiii. Iar aceasta se datoreşte alimentaţiei slabe de care au parte. Cât priveşte partea de asistenţă medicală, aceasta încă lasă foarte mult de dorit8. Lăsând la o parte împrejurarea că ţăranul nostru nu se prea caută la doctor, decât atunci când nu i se mai poate ajuta, trebuie să constatăm că sistemul nostru de oficiu sanitar e extrem de defectuos. O circumscripţie medicală la noi este aşa de mare, încât medicul abia ajunge o dată pe lună în câte un sat. Iar acolo unde mijloacele de locomoţie sunt mai rele, – şi în cele mai multe locuri e aşa, îi este imposibil medicului să-şi vadă satele din circumscripţie mai des. În felul acesta se ajunge la un bilanţ sanitar dezastruos. Ţăranul nu merge la doctor, pentru că îi este ruşine, sau din tradiţie, iar doctorul nu se duce la el acasă, pentru că îi este imposibil. Rezultatele se văd. Slăbeşte puterea de vitalitate a neamului, mor copiii pe capete, iar cei ce rămân sunt de multe ori ca vai de ei. Problema e de importanţă vitală pentru neamul nostru. Dela rezolvirea ei depinde asigurarea viitorului nostru şi de aceea discutarea ei şi căutarea modalităţilor de îndreptare sunt de o actualitate arzătoare. Noi punem în discuţie această problemă în ceea ce priveşte judeţul nostru şi atragem atenţiunea celor în drept asupra ei. Dela felul cum o vom rezolvi la noi acasă depinde bunăstarea sanitară a populaţiei judeţului nostru, iar bunăstarea sanitară va aduce cu sine o îmbunătăţire şi sub alte raporturi. Ori scopul final al oficialităţii din acest judeţ nu poate fi altul, decât progresul judeţului şi al locuitorilor lui sub toate raporturile”9.
Leontin Ghergariu îşi continuă analiza în numărul următor: „Mortalitatea infantilă este la noi un adevărat record şi capitolul cel mai dureros din datele demografice ale României (...). Dela 1931 şi până în 1935 proporţia mortalităţii pe ţară a crescut dela 18,0 la 19,2 la mie. Sunt cifre, spicuite aşa la întâmplare, cari trebuie să îngrijoreze şi să ne preocupe serios (...). Cauzele mortalităţii infantile trebuie să le căutăm, pe lângă boalele sociale, tot în modul de alimentaţie şi în lipsa de îngrijire medicală. Lipsa unei alimentaţii substanţiale a păturii rurale, dă naştere unei debilităţi congenitale, pe urma căreia mor atâţia copii, iar dintre cei care rămân sunt foarte mulţi rahitici şi anemici. Fără îndoială rezolvirea sută la sută a problemei nu este posibilă de azi pe mâine. Ea cere muncă îndelungată şi bine dirijată. O parte a acestei munci priveşte Statul, care trebuie să caute o rezolvire cât mai rapidă a problemei îngrijirii medicale la sate şi paralel cu aceasta să caute să creieze ţărănimii condiţiuni economice mai bune. Dar în rezolvirea problemei sanitare a satelor noastre ne rămâne şi nouă, intelectualilor, un rol foarte important. Conducătorii satelor au datoria să îndemne populaţia să-şi schimbe felul de alimentaţie sărăcăcios. Suntem în clar cu lipsurile mari de alimente din cămara săteanului. Dar ştim că nici din ceea ce are nu consumă raţional. Ori noi suntem datori să căutăm să îndreptăm acest rău”10.
Apoi, îşi îndreaptă atenţia spre identificarea şi prezentarea cauzelor care au condus la această îngrijorătoare situaţie. Prima cauză identificată este tipul, felul de cultură agricolă, nu întotdeauna cel mai potrivit cu condiţiile din judeţ: „Trebuie să ne gândim la asigurarea unui venit pentru săteanul nostru, dar a unui venit considerabil (...). Din câte cunoaştem însă, mai bine de jumătate din populaţia rurală a Sălajului nu are un venit anual mai mare de 5 mii lei. Ori cu această sumă e imposibil să facă faţă cerinţelor unui om din veacul al douăzecilea. Ce e de făcut? (...). Reglementarea producţiei agricole (...). Asigurând o producţie selecţionată şi majorată, am făcut un pas uriaş spre mai bine (...). Va trebui reglementarea producţiei în raport cu solul. Nu e indiferent că unde ce se seamănă. Un loc unde se face grâu slab, poate să fie potrivit pentru altă producţie. În consecinţă va trebui să îndemnăm pe cetăţean să samene ceea ce e mai potrivit cu pământul lui. Zadarnic vom căuta să instruim pe locuitorul dela deal să cultive zarzavat. Zarzavatul lui va fi de batjocură, iar banii mulţi cheltuiţi cu instruirea lui, vor fi bani aruncaţi în vânt”11.
Dar, „reglementarea producţiei în raport cu solul”, spune Leontin Ghergariu, nu este suficientă, deoarece această producţie trebuie să fie şi desfăcută, pentru ca ţăranul să-şi vadă remunerată munca. De aceea, prezintă situaţia căilor de comunicaţie din judeţ, căi ferate şi drumuri, rămase într-o stare extrem de proastă până la sfârşitul perioadei interbelice, altă cauză a înapoierii satului sălăjean: „Fiindcă preocupările noastre sunt raportate totdeauna la situaţia de la noi din judeţ, să căutăm să vedem cum stăm din punct de vedere a căilor de comunicaţii. Reţeaua de cale ferată la noi e într-un stadiu primitiv. Pe lângă împrejurarea că avem foarte puţină reţea de cale ferată, şi ceea ce avem este în aşa fel repartizată, încât nu leagă nici a patra parte a comunicaţiilor din judeţ cu arterele principale. Din cea mai mare parte a Sălajului îţi trebuie 6-8 ceasuri să ajungi la o linie principală. Trenul nostru e prost, merge încet şi face ocoluri enorme. Dacă mai considerăm apoi preţul transportului de persoane şi mărfuri, vom vedea că acest mijloc de comunicaţie nu ajută aproape cu nimic la progresul economic şi cultural al judeţului12. Şoselele câte le avem, cu toate că sunt mai bine repartizate, decât trenurile, sunt şi ele insuficiente în raport cu secolul vitezei. Majoritatea satelor au timp de 6-7 luni drumuri desfundate şi nu au posibilitatea să iasă până la şosea13. Apoi şoselele pe care la avem sunt şi ele în bună parte prea puţin practicabile, mai ales pentru mijloacele de transport rapid (...). Mijloace de îndreptare? (...). Să pretindem dela aceia pe cari îi vom alege să se ocupe puţin şi de interesele judeţului. Să le cerem realizarea unui program minimal, din care nu va putea lipsi îmbunătăţirea căilor de comunicaţie în acest judeţ oropsit, uitat de toată lumea şi în vădit regres. În definitiv suprema obligaţie a fiecăruia din noi trebuie să fie binele obştesc. Cei ce nu au în vedere acest bine, aceia nu merită să se bucure de încrederea noastră”14.
Leontin Ghergariu nu se mulţumeşte să dezvăluie stările de lucruri. El caută, după cum am văzut, soluţii de rezolvare, mijloace de îndreptare. O astfel de soluţie o reprezintă asocierea: „Bietul agricultor hărţuit de încasatori, cu droaia de copii desculţi şi neîmbrăcaţi, cu uneltele agricole rele etc. e nevoit să vândă oricum, pentru a face faţă situaţiei. Iar această vânzare silită înseamnă pentru el totdeauna pierdere mare. Ori noi, Statul, societatea, conducătorii, suntem obligaţi să ne îngrijim de apărarea lui şi de a-i asigura un venit, care să fie în raport cu munca ce o depune (...). Mijloace: înfiinţarea în fiecare sat a unei asociaţii agricole şi a unei cooperative de consum şi valorizare. E greu, fără îndoială. Totuşi cu răbdare multă şi cu insistenţă se poate face mult. Câştigând încrederea săteanului pentru acest fel de asociaţii şi cu sprijinul Statului, care a început să se dea mai nou astorfel de întreprinderi, se va ajunge la realizarea acestui mijloc, singurul în măsură de a asigura ţăranului nostru valoarea reală a produselor lui”15. Şi apoi, ca o consecinţă firească, posibilitatea unei alimentaţii corespunzătoare, cu efecte pozitive asupra sănătăţii.
Ultima problemă analizată, dar nu mai puţin importantă pentru starea de sănătate a populaţiei, este consumul de alcool, iar articolul dedicat de Leontin Ghergariu acestui aspect al vieţii ţăranului din perioada interbelică credem că merită a fi reprodus integral: „În seria de articole pe cari le-am scris în legătură cu problema ridicării sanitare şi culturale a păturii noastre rurale am accentuat ca primă condiţie a rezolvării acestei probleme nevoia ridicării acestei populaţii sub raport social şi economic. Am căutat să dau în acest scop şi câteva sugestii, cari vor ajuta mult la rezolvirea problemei, chiar dacă nu sunt suficiente pentru a o rezolvi complect. În legătură cu problema aceasta ţin să mă ocup de un viţiu generalizat, care promovează în mare măsură răul ce roade la temelia sănătăţii ţărănimii noastre. Cu aceasta voi şi termina seria de articole privitoare la această problemă. Viţiul de care vreau să mă ocup e alcoolismul. Aţi umblat fără îndoială prin orăşelele noastre în zi de târg. Aţi constatat şi Dv., mai ales în regiunea locuită de mase compacte de români, că un număr mare de ţărani staţionează în faţa cârciumelor şi a caselor unde se vinde băutură şi beau până cad grămadă. Beau cei bătrâni, beau bărbaţii, beau femeile, ba chiar şi copilandrii. Urmăresc de multă vreme această adevărată întrecere la băutură şi vă mărturisesc că ea îmi prezintă un tablou hâdos şi respingător. Aţi trecut în zilele de Dumineci şi sărbători prin satele noastre româneşti. În orele de după masă abia mai poţi găsi sătean treaz în regiunile unde au vii, sau unde se fierbe ţuică. Se întâmplă însă că îi găseşti beţi şi în zile de lucru. Şi câte rele nu fac în aceste zile, câte nu mai vorbesc, infiltrând încet în sufletul celor ce vreau să-i asculte scânteia zâzaniei şi a duşmăniei faţă de legile ţării şi faţă de conducătorii lor. Situaţia tristă are fără îndoială un aspect şi sub raport social şi sanitar, dar ea are urmări triste şi sub raport economic. Datele statistice ne arată că suntem între ţările în cari se consumă mai mult alcool, iar la noi în ţară judeţul Sălaj e între judeţele fruntaşe sub acest raport16. Prin consumul fără socoteală a alcoolului se cheltuieşte un capital mare care s-ar putea întrebuinţa spre scopuri nobile de îmbunătăţire materială şi culturală la sate. Nu vreau să insist mai mult asupra chestiunei. O cunoaştem toţi. Am ţinut însă să o semnalez, să o actualizez17, pentru a atrage atenţia celor chemaţi de a începe o acţiune şi în direcţia aceasta. Pentru combaterea alcoolismului putem întrebuinţa diverse mijloace. Oficialitatea poate micşora numărul cârciumelor, iar noi putem face la diverse ocazii o propagandă orală pentru a arăta sătenilor răul ce-i ameninţă sub toate raporturile prin consumul mare de alcool. Mă gândesc câtă energie se cheltuieşte în propaganda electorală. Dacă s-ar cheltui numai pe un sfert atâta pentru luminarea maselor sub alte raporturi decât cele politice, cu siguranţă am ajunge acolo, unde trebuie să fim: în fruntea altor ginte, iar judeţul nostru ar avea alt aspect sub toate raporturile. Însă cine ne aude? Iar din câţi ne aud, cine ne urmează?”18

Note:
1. Leontin Ghergariu a fost profesor, publicist, etnograf, director al liceului de băieţi din Zalău (1924-1940), preşedinte al despărţământului Sălăj al „Astrei” (1932-1940) ş.a.m.d.; vezi, pentru mai multe informaţii, D.E. Goron, Figuri de intelectuali sălăjeni. Leontin Ghergariu (1897-1980), în „Acta Musei Porolissensis”, V, Zalău, 1981, pp. 737-742.
2. Gazeta Sălajului, VII, Zalău, nr. 1-2, 1 decembrie 1936, p. 1; gazeta, organ cultural şi informativ al „Astrei” sălăjene, îşi încetează apariţia după nici doi ani, în octombrie 1938.
3. În judeţul Sălaj, situaţia se prezintă astfel: la 1 ianuarie 1937, populaţia totală a judeţului era de 366.915 locuitori; dintre aceştia, locuiau în mediul urban un număr de 31.737 locuitori (mai puţin de 9%!), repartizaţi astfel: Zalău – 7.802, Şimleu Silvaniei – 7.674 şi Carei (atunci parte componentă a judeţului nostru), 16.261; de aceea, articolele referitoare la populaţia rurală şi sănătatea ei erau cu atât mai necesare (vezi, Calendar Administrativ pe anul 1938. Pentru uzul autorităţilor administrative comunale şi judeţene, redactat de Ilie Oană, an. XIII, Cluj, Tipografia „Lumina” Institut de Arte Grafice şi Editură Cluj, 1937, pp. 228-230).  
4. Gazeta Sălajului, nr. 29, 17 iulie 1937, p. 1 (articolul „Populaţie şi sănătate”, semnat E.G. Chelinţanu; credem că este vorba de Emil Gavriş, unul din redactorii care semnează frecvent, alături de director, în paginile revistei).
5. Idem, nr. 29, 17 iulie 1937, p. 1.
6. În Monografia judeţului Sălaj pe anul 1937 se scrie, referitor la traiul sătenilor: „Ţăranii au ce mânca, numai că hrana lui lasă mult de dorit din punct de vedere calitativ. Ţărăncile nu ştiu pregăti mâncarea, care este aceeaşi şi lipsită de gust. Ţăranii se subalimentează. Se mănâncă pâine şi mămăligă. Ouăle, carnea şi brânza se întrebuinţează în cantităţi mici”, iar despre locuinţe: „Locuitorii judeţului Sălaj au aproape toţi un adăpost pentru locuit, însă 60% din aceste locuinţe sunt lipsite de cea mai reglementară regulă de higienă” (S.J.A.N. Sălaj, Fond BNR – sucursala Zalău, dosar nr. 1, f. 91).
7. Gazeta Sălajului, nr. 32, 7 august 1937 (articol semnat Emga; probabil acelaşi Emil Gavriş).
8. La sfârşitul perioadei interbelice existau în judeţul Sălaj trei spitale: la Zalău, Şimleu Silvaniei şi Carei şi câteva dispensare, în comunele mai mari. Spitalul din Zalău avea 200 paturi, cel din Şimleu 70, iar spitalul din Carei doar 40 paturi. La Spitalul din Zalău s-au executat, în 1937, 940 intervenţii chirurgicale. Dar, spunea directorul spitalului, Dr. Hermann W. Roth, într-un memoriu către prefect, din aprilie 1938: „Dacă n-aşi fi cumpărat medicamentele, pansamentele şi diferitele articole necesare pentru tratamentul acestor bolnavi, spitalul nostru n-ar fi meritat numirea de spital, ci de azil de bătrâni” (S.J.A.N. Sălaj, Fond Prefectura judeţului Sălaj, Dosar 5671/1938, f. 1-2; vezi, pentru mai multe informaţii legate de sistemul sanitar, monografiile sanitare ale localităţilor din judeţ, păstrate la S.J.A.N. Sălaj).
9. Gazeta Sălajului, nr. 43, 30 octombrie 1937, p.1.
10. Idem, nr. 44, 6 noiembrie 1937, pp. 1-2.
11. Idem, nr. 45, 13 noiembrie 1937, pp. 1-2.
12. În conformitate cu Monografia judeţului Sălaj (f. 74) reţeaua de cale ferată avea o lungime totală de 176.525 km, repartizată, pe linii, astfel: Carei-Zalău, 91,414 km; Marghita-Şimleu Silvaniei, 44,557 km; Şimleu Silvaniei-Sărmăşag, 14,592 km; Zalău-Jibou, 25,962 km. 
13. Conform aceleaşi Monografii, reţeaua de drumuri publice din judeţ avea o lungime totală de 1.334,962 km (drumuri naţionale: 141,951 km; judeţene: 838,069 km; comunale: 354,962 km.); „Starea drumurilor naţionale şi judeţene este în general bună”, dar, „starea drumurilor comunale este rea” (f. 75).
14. Gazeta Sălajului, nr. 46, 20 noiemvrie 1937, p. 1.
15. Idem, nr. 47, 27 noiembrie 1937, p. 1.
16. În conformitate cu Monografia judeţului Sălaj pe anul 1937 (f. 34), în anul 1937 ţăranii au produs, în cele 442 cazane existente în judeţ, următoarele cantităţi de ţuică: din prune: 495.288 litri; din alte fructe: 212.922 litri; din drojdie: 5.321 litri. 
17. Într-adevăr, prin acest articol, Leontin Ghergariu reia o problemă abordată şi în primul deceniu interbelic, când, în paginile gazetei „Meseşul”, a cărei continuatoare era considerată „Gazeta Sălajului”, publica o analiză asemănătoare, sub titlul „Primejdia beţiei” (vezi articolul integral în „Meseşul”, gazetă culturală a Despărţământului central al „Astrei” din judeţul Sălaj, an II, nr. 11, din 15 aprilie 1926, p.1.).
18. Gazeta Sălajului, nr. 48, 4 decembrie 1937, p.1.

Autor: Dănuț Pop