Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Tendinţe artistice în România comunistă (1945-1989)

Tendinţe artistice în România comunistă (1945-1989)

Aprilie 2016

Tranziţia (1945-1947)
După 1945, se asistă la reluarea manifestărilor culturale de dinainte de război şi a tendinţelor culturale interbelice, unde dominau dezbaterile estetice dintre maniera realistă (sau impresionistă) susţinută de tradiţionalişti şi modernismul promovat de curentele avangardei, remarcat în special sub forma suprarealismului [care este atât de popular printre cercurile intelectuale, încât îl determină pe principalul promotor al mişcării, francezul André Bréton (1896-1966) să proclame Bucureştiul drept a doua capitală a internaţionalei suprarealiste]. În general, lucrările expuse de artişti ignoră contextul politic; excepţie fac tablourile celor cu orientare de stânga, precum Jules Perahim (1914-2008), Max Hermann Maxy (1895-1971) sau Hans Mattis Teutsch (1884-1960), care abandonează avangarda, orientându-se înspre un realism angajat tematic, subliniind atât problemele sociale cu care se confruntă ţara, cât şi ataşamentul lor faţă de ideologia marxistă. Unii dintre ei chiar îşi pun speranţele în noua orânduire impusă de Moscova. Pe lângă figuri consacrate, apar şi tinere talente: Ion Ţuculescu, Adam Bălţatu, Eugen Popa, Ştefan Szönyi, Spiru Chintilă, Anastase Anastasiu, Gheorghe Şaru, Brăduţ Covaliu, Gheorghe Spiridon, Ion Pacea etc.

Revoluţia culturală (1947-1950)
Situaţia se schimbă radical în octombrie 1947, când la reuniunea USASZ (Uniunea Sindicatelor Artiştilor, Scriitorilor şi Ziariştilor), se decide adoptarea orientărilor estetice promovate de sovieticii Kemenov şi Jdanov, iniţiindu-se o campanie de discreditare a orientărilor tradiţionale (având ca suport tratatul lui Kemenov, Decadenţa artei burgheze) şi de rusificare a vieţii culturale, prin intermediul unor lucrări de promovare a personalităţilor sovietice, cum ar fi Vera Muhina (1889-1953), un sculptor de origine letonă care luase marele premiu la Expoziţia Internaţională de la Paris, 1937. Hotărârile şedinţei sunt completate de legislaţia adoptată la 1 ianuarie 1948, care instituie cenzura, propunând indexarea artei. Cu largul sprijin al criticilor de artă, autorităţile elaborează o revizuire radicală a istoriei artei româneşti, prin interzicerea unor nume de prim-plan ca Ion Andreescu (1850-1882), George Demetrescu Mirea (1852-1934), Dimitrie Serafim (1862-1931) sau Dimitrie Paciurea (1873-1932) şi prin instituirea monopolului de stat asupra producţiilor artistice (crearea Expoziţiilor Anuale de Stat, Uniunilor de Creaţie şi a unor instituţii ca Direcţia pentru Propagandă şi Cultură sau Comitetul Artelor). Manifestările culturale devin subordonate organelor de partid, iar artiştii sunt convertiţi cu forţa la noua orânduire prin strategii de reeducare (presiuni psihice şi sociale). Pentru a nu fi catalogaţi drept conspiratori, reacţionari sau duşmani ai poporului, Camil Ressu, Jean Alexandru Steriadi, Iosif Iser, Marius Bunescu, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Catul Bogdan, Henri Catargi, Alexandru Ciucurencu, Ion Musceleanu, Gheorghe Labin, Margareta Sterian, Corneliu Baba, Boris Caragea, Romul Ladea, Ion Jalea, Ion Vlasiu, Oscar Han, Aurel Ciupe etc. se adaptează la cultura socialistă, îmbogăţindu-şi repertoriul cu teme legate de valorile PMR sau de fraternitatea sovietică; iar Gheorghe Anghel, Ion Mirea şi  Lucian Grigorescu se retrag din viaţa publică. Alţii, în schimb, aleg calea opoziţiei şi sunt nevoiţi să suporte consecinţele: emigrarea în străinătate (Alexandru Istrati, Natalia Dumitrescu, Horia Damian, Constantin Brâncuşi, Victor Brauner, Theodor Pallady), închisoarea (Lena Constante, Miliţa Petraşcu, George Tomaziu) sau chiar moartea (Anatol Vulpe, Ion Grigore Popovici). 
În vara anului 1948 are loc expoziţia Flacăra, la care participă 830 de lucrări. Comuniştii se folosesc de acest prilej pentru a scoate de pe piaţă tablourile cu teme anti-regim (pro-Occidentale sau naţionaliste) şi să desfiinţeze vechiul sindicat al artiştilor. Începe un  proces de reorganizare a învăţământului, care culminează cu legile din 1950, unde se stipulează desfiinţarea colecţiilor private şi depozitarea lor în colecţii de stat. 

 Sovietizarea (Anii ’50) 
Odată cu fondarea Muzeului de Artă al Republicii de la Bucureşti, se produce instituirea unui sistem etatizat de expoziţii şi galerii permanente. Toate creaţiile artistice primesc subvenţionare din partea PMR, care-şi extinde apoi  controlul asupra întregului teritoriu, înfiinţând noi muzee la Ploieşti, Craiova, Galaţi, Iaşi, Braşov, Cluj, Timişoara, Sibiu, Brăila. Regimul Gh. Gheorghiu-Dej impune artiştilor să se racordeze la viaţa culturală din URSS, fapt ce conduce la o dogmatizare a comunismului, ai cărei promotori sunt exegeţi ca Leonte Răutu, Mihail Roller, Iosif Chişinevschi, Jules Perahim, Max Hermann Maxy, care-şi organizează discursul în jurul tablourilor de la expoziţia Flacăra, stabilind distincţii dintre arta retrogradă şi arta progresistă. Evoluţia tendinţelor este puternic influenţată de relaţiile politice. În linii mari, se pot identifica trei orientări majore:
Proletcultismul (cultul proletariatului): consideră arta un instrument de propagandă ideologică  (lupta de clasă) şi-i îndeamnă pe artişti să-şi aleagă temele cu scopul de a zugrăvi binefacerile orânduirii comuniste. Oferă libertate în ceea ce priveşte maniera de execuţie, nefiind interesat decât de  eroul-etalon (muncitorul sau ţăranul). În România, orientarea proletcultistă vizează fie portrete ale omului nou sovietic (colectivistul, liderul politic, muncitorul, activistul de partid, comisarul), fie zugrăvirea activităţilor economice dirijate de partid (peisajul industrial, cu fabrici, uzine, şantiere;  gospodăria CAP). Exemple tipice sunt aspectele pictate de Vremir Mircea, Spiru Chintilă, Eugen Popa, Vasile Brătulescu, Crişan Vasile, Ambrus Imre, Gheorghe Şaru, Ion Mitrea.
Realismul socialist: varianta radicală a proletcultismului, proclamată oficial în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. Se inspiră din scrierile lui Maxim Gorki (1868-1936), unde estetica realistă este identificată cu ideologia marxistă. Nu se rezumă doar la un dogmatism tematic, ci caută să impună şi un formalism stilistic, prelucrat după şcoala rusă a secolului XIX (în special Ilya Repin şi Vasili Surikov). Lucrările au o tentă monumentală şi propun revalorizarea compoziţiei istorice, orientată spre trei direcţii: lupta glorioasă a partidului [care în România şi-a construit legitimarea pornind de la paşoptism, răscoale ţărăneşti (1907) şi greve (Lupeni 1929, Griviţa 1933)], lupta pentru pace (de la voievozi la armata sovietică), viitorul luminos (ciclul de inaugurări şi reforme). Se disting trei perioade: Stalinism cultural (până în 1954), când domină lucrări ce zugrăvesc acţiunile sovieticilor sau satirizează orânduirea interbelică (burghezul corupt, grafica anti-monarhică); dezgheţ (1954-1958), survenită pe fundalul politicii lui Hruşciov, care se manifestă în România prin abandonarea rusificării şi revitalizarea idealului naţional; restalinizarea (1958-1961), exprimată prin cultul 23 August. Au excelat: Aurel Jiquidi, Gavril Miklóssy, Gheorghe Labin, Ştefan Szőnyi, Paul Atanasiu, Ion Murariu, Abody Nagy Béla, Nicolae Mantu, Gheorghe Ivancenco, Teodor Harşia, care şi-au revendicat moştenirea lui Octav Băncilă. 
Figurativismul: apare în contextul depolitizării din 1957, când PMR (Partidul Muncitoresc Român) caută să-şi construiască o imagine naţionalistă. În acest mod, se produce o folclorizare a realismului socialist, prin tablourile lui Virgil Almăşanu, Octav Grigorescu, Paul Gherasim, Constantin Niţescu, Constantin Crăciun, Ion Bitzan, Brăduţ Covaliu, Viorel Mărgineanu, Ion Grigore, Constantin Dipşe, Octavian Vişan, Nicolae Constantin, Dimitrie Gavrilean, Georgeta Năpăruş, Elena Greculesi.
 Destinderea (1961-1974)
Ultimii ani ai regimului Dej contribuie la derusificarea culturii româneşti, construind premisele pentru politica lui Ceauşescu, care vizează reabilitarea spiritului naţional, prin ridicarea interdicţiilor  asupra unor figuri ca Andreescu, Brâncuşi, Paciurea, Pallady, Brauner şi (parţial) Mirea. În paralel, URSS abandonează realismul socialist în favoarea avangardei, fapt ce generează o nouă percepţie despre lume: ideoza (revolta controlată), care implică receptarea curentelor culturale occidentale prin intermediul unor manifestări organizate şi dirijate de partid [care din PMR (re)devine PCR]. Critica revine la dezbateri legate de autonomia estetică, prin articolele semnate de intelectuali ca Eugen Schilleru, Petru Comarnescu, Ion Frunzetti etc., unde se militează pentru integrarea tradiţiei româneşti în patrimoniul cultural universal şi se subliniază sincronizările cu Europa. Apare o nevoie tot mai acută de depăşire a realismului, manifestată fie sub forma unor manifestări istoriste, fie sub cea a abordărilor experimentale, iar caracterul militant devine un pretext pentru inovaţii compoziţionale (înlocuirea faptelor cu metafore: Primăvară, Bucurie, Pace, Tinereţe etc.). Domină compoziţii cu figuri solitare sau în cuplu, surprinse în poziţii hieratice. Se restabileşte prestigiul internaţional al artiştilor români, prin participarea la Bienalele de la Veneţia, Paris şi Sao Paolo. 
 Curente istoriste: întoarcere la tradiţie (academismul interbelic)
Figurativism
Figurativism liric (influenţe foviste, maniera Pallady): Ligia Macovei, George Ştefănescu, Vasile Varga, Vasile Brătulescu, Constantin Piliuţă, Tanasis Fappas, Spiru Vergulescu
Impresionism: Ioan Sima, Gheorghe Ionescu, Ion Gheorghe Vrăneanţu,Costache Agafiţei, Victor Mihăilescu-Craiu, Stoica Răzvan, Sorin Ionescu
Realism-expresionist: Margareta Sterian, Ion Ţuculescu, Wanda Sachelarie, Ion Pacea, Alin Gheorghiu, Gina Hagiu, Ion Sălişteanu, Pavel Codiţă, Rodica Lazăr, Marin Gherasim, Rodica Pandele
Figurativism oniric (cu tente clasice sau suprarealiste, motive astrale): Margareta Sterian, Florin Niculiu, Paula Ribariu, Henri Mavrodin, Sabin Bălaşa, Ion Bănulescu, Vasile Kazar, Constantin Baciu, Mircea Milcovic, Sever Frenţiu
Neobizantinismul (infuzia unor elemente ortodoxe): Paul Gherasim, Constantin Flondor, Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu, Eugen Gâscă
Curente de avangardă: prin reviste ca Amfora, Apollo, Atelier 35, Galeria Nouă, grupul Sigma etc., care receptează influenţe venite din neo-avangardismul occidental (versiuni de pop art, op-art, hyperrealism, neoconstructivism, conceptualism)
Realism geometrizant: Simona Vasiliu Chintilă, Vasile Celmare, Virgil Preda, Petre Achiţenie, Alexandru Cumpătă, Traian Brădean, Alexandru Ţipoia, Petre Abrudan, Dorian Szasz, Aurel Nedel, Octav Grigorescu
Figurativism abstractizant: Aurel Cojan, Paul Sima, Virgil Almăşanu, Ion Sălişteanu, Sultana Maitec, Iacob Lazăr, Ion Gheorghiu, Constantin Blendea
 Art informel (abstracţionism): Vincenţiu Grigorescu, Mircea Horea, Ştefan Sevastre, Zoltan Molnar, Liviu Stoicoviciu, Paul Gherasim, Coriolan Demetrescu, Mihai Rusu, Gheorghe Şaru

Ceauşismul (1974-1989)
Reprezintă românizarea comunismului, prin îmbinarea discursului naţionalist cu metodele neostaliniste. Criticul Magda Cârneci o numeşte închiderea care deschide, semnalând pe de o parte continuarea orientărilor culturale ale perioadei anterioare, iar pe de alta obsesia desfiinţărilor, prin intermediul unui program sistematic de factură anti-culturală, mascat sub forma intelectualităţii de partid. Deşi contactele cu străinătatea se diminuează considerabil, curentele occidentale polarizează treptat preocupările elitare, contribuind la eroziunea gândirii totalitare. Domină personalitatea lui Sabin Bălaşa, iconografia conducătorului şi orientarea protocronistă (curent intelectual care susţine primatul istoric al românilor, susţinând că aceştia au stat la baza inovaţiilor tehnice sau spirituale ale omenirii) ilustrată de artişti ca Ion Grigore, Viorel Mărginean, Vasile Chinschi, Constantin Dipşe, Traian Hrişcă, Ion Bitzan, Vladimir Şetran, Ilie Boca, Eugen Popa, Dimitrie Grigoraş, Georgeta Năpăruş, cărora li se opun experimentalismul (Wanda Mihuleac, Mihai Olos, Ion Bitzan, Ştefan Bertalan, Doru Covrig, Sorin Dumitrescu), neobizantinismul (parţial) şi noul expresionism (apărut după 1981, care propune un figurativism brutal, agresiv, cu tematică existenţială: Aniela Firon, Neculai Păduraru, Teodor Moraru, Ion Pacea, Gheorghe Ilea, Sorin Novac).

Autor: Victor Cioban