Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Epistolar ardelenesc (1816): Scrisoarea 24

Epistolar ardelenesc (1816): Scrisoarea 24

Aprilie 2016

Sărmanii muritori au parte când de bucurii, când de necazuri; şi nu pentru că ar fi dobândit vreun hatâr, ori că li s-a răzbunat soarta – ci numai pentru că norocul hălăduieşte neînfrânat şi sălbatic, în vreme ce o mână nevăzută ne conduce dinspre fericire către lipsuri şi spre bucurii când ne podidesc grijile.
Am pornit dis-de-dimineaţă din Cluj şi am răzbit până la Aştileu, unde am ajuns în miez de noapte. N-am străbătut nici un sat în cale, dar am văzut mai multe aşezări în apropierea drumului, iar în câteva locuri şi nişte hanuri. A burniţat toată ziua, o ploaie mocănească, tristă, fără nişte binevenite averse de înviorare. Din întreg traseul parcurs, a fost porţiunea cea mai ternă. 
După ce am plecat din Aiud, valetului meu i s-a făcut rău şi s-a îmbolnăvit atât de tare încât n-a putut coborî nici să-mi ţină uşa. Prin urmare, în Aştileu am ajuns pe beznă oarbă, astfel încât vizitiul s-a dat de pe capră ca să bată în poarta unei case de unde răzbătea un strop de lumină printr-un minuscul ochi de geam. Auzind că i se adresează în slovacă, românca dinăuntru a turnat brusc o găleată de apă peste focul din vatră. Omul a reuşit cu greu să ademenească un iobag dintr-un alt sălaş, dar nicio rugăminte, nicio ameninţare, niciun zornăit al pungii cu bani nu l-a convins să ne ofere ospeţie ori să se pună în faţa trăsurii şi să ne conducă prin glod până la casa domnului Mohai. Prin urmare, ne-am tot dus înainte până când tăutul nostru a exclamat cu bucurie că, prin obscuritatea sporită de aburii ieşiţi din pământ, a zărit ceva care semăna uimitor de bine cu poarta şindruită a unui conac. Mi-am scos capul şi văzând că pare-mi-se o nimerise, i-am strigat să mâne înăuntru...
Domnul Mohai zăcea bolnav în pat, astfel încât oaspetele l-a abordat mai degrabă ruşinat şi îmboldit de nevoi decât plin de sine. A început să-i explice peste câte necazuri, lipsuri, mizerii a dat. Drept pentru care stăpânul casei s-a dat jos din aşternut, a pus să fie tăiat viţelul cel gras, să li se sucească gâturile orătăniilor şi l-a ruşinat temeinic pe cel lipsit de ifose. Ardealul, un loc unde localnicilor le place să mănânce bine, merită să fie lăudat cu multă râvnă din acest punct de vedere – oamenii reci, neprietenoşi, de la noi ar face bine să vină până aici ca să înveţe cum să se încălzească; iar gurmanzii, ca să se întoarcă acasă precum animăluţele lui Epicur amintite de Horaţiu – cele predispuse să se îngraşe.
Cum mă pricep prea puţin la ştiinţa lui Marcus Apicius Gavius şi nu mă consider printre mâncăii înrăiţi, n-am adunat prea multă experienţă din cele ce-au urmat – îmi amintesc doar că adesea le-am concediat cu un mulţumesc laconic pe slugile care aduceau tăvi cu noi bucate aburinde. Ci trebuie să-i previn pe călătorii decişi să treacă prin Ardeal că niciunde nu vor găsi o pâine mai gustoasă decât cea vândută în piaţa din Cluj; de asemenea, că dacă nu sunt nu-sorb-cafea şi nu-beau-vin precum subsemnatul, se vor bucura să fie scăldaţi în ele, alături de care vor servi şi „rosolio” (hu.: rozsólis), un lichior din scorţişoară şi alte mirodenii, care de departe dă clasă mareschino-ului dalmat ori zmeuratei transilvane.
În Dragu, nu l-am găsit pe domnul obester Wesselényi István. 
A doua zi, m-am dus la Tihău, la Cserei Miklós de Nagyajta, unul dintre cei mai entuziaşti oratori şi funcţionari publici din Ardeal, cândva prefectul judeţului Trei Scaune şi membru al tablei regale de justiţie, acum consilier al guvernatorului. În viaţa mea, am inclus printre noroacele ieşite din comun şi faptul că m-am întâlnit cu ţinta admiraţiei mele, prietenul cunoscut până acum doar după renume şi din corespondenţă, precum şi vestitele frumuseţi din juru-i: preacinstita soţie, contesa Mikes şi fiica Drusia, devenită între timp doamna Berzencei Ferenc. Îi rămân recunoscător cancelarului Teleki, a cărui constantă consultare şi-a adus roadele şi mi-a împlinit aşteptările – astfel, după ce întâi am auzit de Cserei, apoi i-am scris, acum am ajuns să-l întâlnesc. Sufletul, ştiinţa, experienţa, inima şi marile fapte l-au făcut să fie respectat acum şi de neuitat în viitor.
Am învăţat cel mai mult din cuvântările generalului baron Vay Miklós şi din scrisorile lui Cserei Miklós; sentinţele sale m-au iluminat [este o persoană care] gândeşte logic, simte cu credinţă şi sfinţenie. Iar Wesselényi Miklós-tatăl l-a socotit dintotdeauna pe Cserei demn de încredere şi l-a îndrăgit – la fel ca şi alţii. La un moment dat, a devenit un fenomen de masă, dar uneori vine foarte uşor să câştigi afecţiunea altora, mai greu este s-o menţii vreme îndelungată, iar s-o păstrezi veşnic, chiar imposibil. S-o pierzi uneori nu-i o ruşine. Fiecare percepe cu ochii ceea ce doreşte şi oricât de modest ne-am referi la noi, şi oricât de respectuos la alţii, ceea ce vedem constituie măsura cu care cântărim toate celelalte lucruri. În multe probleme, eu împărtăşesc părerile lui Cserei – şi dacă îmi pot permite să susţin respectivele opinii fără a deveni ţinta unor bârfe răutăcioase, nu înţeleg de ce lui Cserei i se înfige în spate pumnalul unor şuşoteli acuzatoare? Iată o persoană preţuită de cancelarul Teleki şi de septemvirul Vay şi dacă aceştia doi l-au plăcut, nu poate fi un om rău.
Cserei a funcţionat vreme îndelungată ca asesor al tablei regale de justiţie din Târgu Mureş. Apoi a fost numit perfect al strălucitorului judeţ Trei Scaune din Secuime şi a luat chipul contelui Nemeş ca să împlinească „magna cum laudae” sarcini grele şi nu tocmai plăcute. De aici, l-au mutat ca sfetnic al Gubernium-ului, unde a lucrat până când, păstrându-şi titlul şi retribuţia, s-a pensionat. În timpul liber din perioada tuturor însărcinărilor, s-a îndrăgostit de clasici şi, precum a făcut-o la noi Balogh Péter de Ócsa, prefectul din Zólyom, l-a tradus pe Tacitus.
Eu cred că Tihău a fost cândva moşia căpeteniei Tuhutum (Tihó) – lucru sugerat atât de nume cât şi de ruinele castrului roman ale cărui vestigii împodobesc grădina. Localitatea se află la două ceasuri depărtare de Jibou şi această porţiune din Valea Someşului a devenit celebră în istoria recentă a naţiunii noastre. Someşul Mare, coborât dinspre Dej, ocoleşte dealul Turbuţei şi-l lasă în dreapta, iar dâmbul către localitatea Creaca în stânga. [Principele] Rákóczi a pus să fie săpate tranşee pe coaste ca să nu fie nevoit să se angajeze în luptă cu armata adversă ce se apropia degrabă, încercând să câştige timp până când Bercsényi va aduce ajutoare din Polonia. A umplut valea de trupe, pierzând din vedere faptul că vrăjmaşul îl poate ataca din flanc printr-o vale îngustă şi greu accesibilă, breşă evidenţiată de un popă. Învingătorii în bătălia din 11 noiembrie 1705 s-au năpustit mai ales căutându-l pe prinţ. Văzând aceasta, Rákóczi s-a strecurat prin pădure, a cotit-o la stânga, a traversat Someşul înot cu calul şi a luat calea Turbuţei spre Ţinutul Chiorului, iar de acolo a plecat prin Maramureş în Polonia, fără să-şi revadă vreodată patria.
Cserey Miklós s-a întors la Tihău pentru o noapte, împreună cu fiul Mihály şi călugărul piarist care-i este educator. A trecut azi pe la noi, iar pe înserat s-a întors acasă.
De îndată ce am ajuns [la Jibou], Wesselényi a dat poruncă să fie anunţat Buczy; cu toate că Cserei i-a dat de ştire că şi el i-a trimis veste, baronul jibouan a repezit într-acolo un om, astfel încât mâine sigur ne vom întâlni.
Au trecut 11 ani de când [în 1805] am vizitat castelul din Jibou. S-a nimerit să fie pe o vreme geroasă, astfel încât, ca să nu ne scufundăm la tot pasul dincolo de pojghiţa mocirloasă, ne-am urcat cu bătrânul Wesselényi în şei şi am vizitat grădinile călare. Dar sufletul meu a plutit atât de îndelung deasupra acestor locuri dragi, încât, deşi de atunci s-au zidit multe clădiri noi, tufele au devenit crânguri, iar obeliscul care pe atunci se profila zvelt din desimea lăstarilor a devenit acum aproape invizibil, totul mi s-a părut familiar, de parcă aş fi trecut pe aici doar în urmă cu câteva luni. Și încăperile! Mi-au tulburat inima. Am trecut cu paşi repezi prin cabinetul unde odinioară am stat de vorbă în faţa șemineului cu sufletistul şi nobilul bărbat până la ceasurile două din noapte, în vreme ce mândrul fecioraş care m-a primit acum în locul mamei sale ca stăpân al casei, să fi avut atunci vreo nouă anişori, s-a întins copilăreşte între picioarele lui tătâne-său şi a modelat nişte ardei ţurţuroşi din ceara prelinsă a lumânărilor, în vreme ce trăgea cu urechea la conversaţia noastră şi, uneori, se amesteca şi el în vorbă. Zugrăveala de pe pereţi a rămas până astăzi aceiaşi, de culoarea tabacului, auriu-maroniu; frunze de tutun au fost intercalate şi în arabescurile bordurilor, dar cel care pufăia atunci din lulea, întins pe divanul tapisat cu marochin verde, azi nu mai este. I-am strâns mâna noului senior şi am ieşit în mica grădină care ducea înspre pavilionul bibliotecii, ca să răsuflu în voie. Wesselényi a poruncit să fie servit micul dejun la umbra carpenilor plantaţi între castel şi pavilion, loc unde o vreme au citit oda lui [Heinrich von] Kleist, în prezenţa lui Farkas. Poemele au fost alese de însuşi Wesselényi, lucru îmbucurător, care mi-a permis să-i cunosc gusturile. Eu le-am cerut doar să intoneze cântecul de luptă, drept pentru care Wesselényi a început să declame: „Mit unserem Arm...” L-a recitat întocmai aşa cum trebuie: cu simţire, cu deplină înţelegere, redând cele mai fine nuanţe cuprinse în text. Apoi l-a cerut pe Berzsenyi şi a citit câteva fragmente dintr-acesta; în cele din urmă, Horaţiu comentat de [Paul Friedrich Achat] Nitsch. După ce am petrecut atât de plăcut orele dimineţii, mai bine cum nici nu s-ar fi putut, ne-am îndreptat către grajduri.

(va urma)

Traducere de Györfi-Deák György

Textul original:
Kazinczy Ferenc, Erdélyi levelek. Kiadja Abafi Lajos, Budapest, 1880.
Versiune accesibilă on-line:
https://hu.wikisource.org/wiki/Erd%C3%A9lyi_levelek/XXIV._lev%C3%A9l

Autor: Kazinczy Ferenc