Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Vitralii. Lumini şi umbre”

„Vitralii.  Lumini şi umbre”

Aprilie 2016

Recent, am intrat în posesia unei reviste, format carte, intitulată „Vitralii. Lumini şi umbre. Revista veteranilor din Serviciile Române de Informaţii”. Ştiam de existenţa ei, interesul îmi fusese deja stârnit de câteva discuţii avute pe marginea tematicii sale. Cu toate acestea, încă nu văzusem vreun exemplar. 
„Asupra nici unuia din genurile de cunoştinţe omeneşti poate, părerile, în toate timpurile, n-au fost mai felurite decât asupra istoriei” (Nicolae Iorga). Ei bine, mi-am dat seama, încă o dată, de acest adevăr. Pentru că după citirea articolelor, studiilor, mărturiilor din acest număr al revistei (an. VII, nr. 25, 2015-2016), datorate unor nume de prestigiu ale istoriografiei româneşti sau unor persoane implicate direct în evenimentele relatate, multe din cele pe care le credeam ştiute despre decembrie 1989 au fost puse serios la îndoială.
Editorialul, intitulat „Restituiri din istoria adevărată” (pp. 5-15), de fapt textul alocuţiunii/expunerii susţinute de Iulian Vlad în cadrul simpozionului „Decembrie 1989 – adevăr şi manipulare”, desfăşurat la Tg. Jiu, în 29 octombrie 2015, poate pune într-o lumină nouă ceea ce s-a petrecut în zilele de decembrie 1989. Fost şef al departamentului Securităţii Statului în perioada aceea, Iulian Vlad prezintă evenimentele la care a fost martor, aşa cum le-a trăit, dar fără a se considera vreun moment, el şi instituţia pe care o conducea, „singurii depozitari ai adevărului”. Descrie relaţia pe care a avut-o cu generalul Guşă, şeful Marelui Stat Major al Armatei, relaţie care a permis ca majoritatea încercărilor de creare a unor conflicte grave între Armată şi Securitate să poată fi prevenite sau stinse imediat, deşi, din nefericire, câteva astfel de încercări (de la aeroportul Otopeni sau sediul M.Ap.N., de pildă) au reuşit. Apoi, în pagini întregi, se referă la evenimentele din dimineaţa zilei de 22 decembrie: ultima şedinţă a Comitetului Politic Executiv, sfârşitul lui Vasile Milea, ministrul apărării, dispozitivul forţelor masate în zona sediului C.C. al P.C.R., retragerea acestora, deschiderea sediului Comitetului Central la ordinul său şi fuga lui Ceauşescu pe calea aerului. Dar, mai ales, explică, răspunzând unor acuzaţii de trădare, de ce nu s-a tras în mulţime: „Eu am jurat credinţă poporului român şi patriei mele, aşa cum era formulat jurământul militar. Ce să fi făcut? Era simplu, cel mai simplu lucru, să dau un ordin din două cuvinte: „Ordon, trageţi!” sau: „Ordon, foc!” Şi ar fi căzut, aşa cum vă spuneam, ca seceraţi. Ar fi fost bine? Eu am socotit că nu e bine şi aceasta a fost, este şi va rămâne convingerea mea pe viaţă. Şi camarazii mei care au fost puşi în situaţii aproximativ similare, mai ales la judeţe, au procedat la fel. Printr-un ordin pe care, de asemenea, mi l-am asumat, am cerut ca armamentul şi muniţia să fie închise, iar în zilele acelea fierbinţi nimeni să nu se atingă de arme. Pentru că noi, Securitatea, nu eram o armată de front...” Dar acest text ar trebui citit în întregime, de oricine este interesat de ceea ce a fost atunci!
Urmează apoi, sub titlul sugestiv „Noapte de decemvrie”, alte articole, unul mai captivant ca altul, pe care doar le amintim aici: „Momentul decembrie 1989: cercetare şi interpretare” (dr. ist. Alex Mihai Stoenescu); „Sălaj – Decembrie 1989. Aşa cum a fost” (col. [r] Virgil Mihalca şi col. [r] Liviu Zaharie); „Să nu uităm: Sibiu – decembrie 1989” (col. [r] Neculae Tudosoiu); „Adevăruri sau dezinformări? Aceasta este întrebarea” (col. [r] Ioan Untaru); „Discursul antisecuristic în spaţiul public românesc – decembrie 1989” (prof. univ. dr. Cristian Troncotă); „Revoluţie sau lovitură de stat?” (col. [r] Ion Bădiţescu); „Evenimentele din decembrie 1989 la Târgovişte” (col. [r] Ioan Burdulea).
Studiul dedicat evenimentelor din judeţul Sălaj (pp. 41-43), prezintă punctul de vedere al autorilor relativ la ceea ce s-a petrecut aici în 22 decembrie 1989. Sunt descrise evenimentele de atunci: sosirea primilor manifestanţi în faţa sediului Comitetului Judeţean de partid Sălaj, retragerea armamentului din dotarea gărzilor patriotice şi punerea lui la adăpost în unităţile militare, întâlnirile lui Teodor Mănăilă, „care şi-a asumat rolul (deloc uşor) de a coordona activităţile din judeţ în acele zile de nesiguranţă şi vid de putere”, cu şefii M.I. din judeţ, Constantin Ionescu şi Valeriu Butiri, formarea noilor structuri de putere judeţene, încercările, din fericire nereuşite, de provocare a unor incidente ş.a. 
Populaţia judeţului, spun cei doi autori, „a dat dovadă de echilibru şi toleranţă, trecând prin aceste evenimente cu îngrijorare, dar în mod paşnic, bucurându-se, sărbătorind schimbarea”. Teodor Mănăilă este caracterizat ca o „persoană echilibrată, cu multiple relaţii amicale în diverse medii sociale, în rândul autorităţilor, al cadrelor Ministerului de Interne, în special al celor din Securitate”, iar desemnarea lui la conducerea noii structuri de putere, sunt de părere autorii, „s-a dovedit a fi o opţiune fericită. Acesta a asigurat echilibrul necesar între participanţii la evenimente, a detensionat situaţii critice şi a influenţat pozitiv cursul evenimentelor”. 
Perioada imediat următoare zilei de 22 decembrie a fost una „de relativă linişte, fără incidente majore, dar cu prezenţa aceloraşi zvonuri, dezinformări şi provocări, la fel ca în întreaga ţară. Traversarea fără incidente majore a acestei perioade critice în judeţul Sălaj s-a datorat mai multor factori complementari, dintre care menţionăm: comportamentul paşnic al populaţiei, conlucrarea responsabilă între conducătorii instituţiilor statului, chiar şi în acele condiţii destabilizatoare, atitudinii pozitive şi patriotice a reprezentanţilor armatei, care nu s-au lăsat influenţaţi de propaganda diversionistă şi nu s-a angrenat în dispute armate şi, nu în ultimul rând, existenţei unor relaţii prieteneşti, camaradereşti, de încredere reciprocă între cadrele Armatei şi Securităţii”. 
Nu la fel au stat lucrurile în alte părţi. La Sibiu, de pildă. Col. (r) Neculae Tudosoiu, autorul articolului „Să nu uităm: Sibiu – decembrie 1989, cu subtitlul: „Mărturii şi mărturisiri despre cum să ucizi, despre cum să fii împuşcat şi despre omenie” (pp. 44-56), prezintă peste 20 de relatări ale unor participanţi direcţi la evenimentele din decembrie 1989 de la Sibiu, relatări care demontează susţinerile iniţiale conform cărora Miliţia şi Securitatea au atacat Armata. Şi încheie cu întrebarea: „De ce organele de stat îndrituite conform legii, guvernanţii, oamenii politici şi preşedinţii, care s-au perindat la putere în cei 26 de ani ce au trecut nu au dorit să se clarifice cel puţin cazurile în care cei care au ucis (uneori cu intenţie directă) sunt dovediţi? Oare mai există speranţă?”
Chiar dacă au trecut peste 26 de ani de atunci, părerile au rămas încă împărţite când vine vorba de evenimentele din decembrie 1989. Sub chiar acest titlu: „Revoluţie sau lovitură de stat?!” (pp. 83-87), col. (r) Ion Bădiţescu recunoaşte că încă nu are un răspuns la această întrebare: „Nu pot să dau un răspuns categoric, considerând că doar istoria, în timp, va fi cea care va hotărî. Aflându-mă în posesia unor date şi informaţii veridice cu privire la aspecte concrete petrecute atunci, consider că este util să le ofer cititorilor, tuturor celor interesaţi, urmând ca fiecare să hotărască cum crede de cuviinţă”. Şi după ce expune ceea ce a trăit atunci, ca şef al serviciului ordine publică din cadrul miliţiei judeţene Sibiu, încheie cu şi mai multe întrebări, rămase deocamdată fără răspuns, dintre care una o consemnăm şi noi aici: „Cu cine s-au luptat militarii în Sibiu, până după anul nou, atâta timp cât nu au prins şi nu au ucis niciun terorist, dar în acea perioadă la Sibiu au murit 99 oameni nevinovaţi, iar alţi 272 au fost răniţi?”
Nu voi mai aminti, dintre studiile dedicate principalei teme, decât concluziile profesorului Cristian Troncotă, din articolul „Discursul antisecuristic în spaţiul public românesc – decembrie 1989” (pp. 65-82): „Trădătorii pucişti s-au temut de Securitate din două motive. În primul rând pentru că Securitatea era singura instituţie care deţinea date clare despre acţiunile lor trădătoare. În al doilea rând, decizia Securităţii de a nu-l apăra pe Ceauşescu, făcând pasul înapoi şi neparticipând la represiune, în sensul neproiectării din timp a unui plan de măsuri de prevenire ori de temperare şi informare corectă a celor nemulţumiţi, îi punea pe pucişti în situaţia de a nu mai avea un duşman clar definit în faţa poporului român şi pe cale de consecinţă nu se mai puteau legitima ca «emanaţi» şi «salvatori ai naţiunii”. Este şi motivul pentru care puciştii au improvizat total neprofesionist lupta contra aşa-zişilor «securişti-terorişti», iar ulterior, când au fost puşi în situaţia de a-i arăta pe terorişti, nu au avut ce să arate, ceea ce i-a compromis definitiv în faţa opiniei publice, iar istoria consemnează cu obiectivitate acest aspect”.
Revista conţine şi un capitol intitulat „Pagini de istorie”, cu articolele, bine documentate, datorate prof. univ. dr. Mihail Andreescu, „Marea Unire de la 1 Decembrie 1918” (pp. 104-108) şi gl. br. (r) Vasile Mălureanu, „Opoziţia oamenilor de cultură faţă de regimul Ceauşescu. Circumstanţe şi acţiuni externe” (pp. 109-130).
„Vitralii” vine şi în sprijinul celor interesaţi de problemele securităţii naţionale, din trecut şi actuale. Sunt, aşadar, grupate sub genericul: „În sprijinul culturii de securitate”, câteva teme de specialitate: „Globalizarea şi spionajul”, de col. (r) Hagop Hairabetian, „Informare şi dezinformare în perioada Războiului Rece: cazul „Radio Europa liberă”, de gl. br. (r) Vasile Mălureanu, dar revista are şi alte secţiuni, intitulate: „Atitudini”; „Memorie profesională”; „Pagini literare”; „Din activitatea ACMRR-SRI” ş.a.
În total, sunt peste 160 de pagini de istorie recentă, iar scurta prezentare a revistei, care îl are ca director pe col. (r). Filip Teodorescu şi între consultanţii ştiinţifici nume ca Dinu C. Giurescu, Ioan Scurtu sau Gelu Neamţu, sperăm să constituie un imbold pentru studierea ei în întregime. Suntem de părere că această publicaţie, captivantă şi prin interpretările propuse, ar trebui să aibă o răspândire mai largă. 
Doar atunci când publicarea memoriilor, documentelor etc. se va face integral, iar din interpretarea lor va lipsi, pe cât e posibil, subiectivismul, ne vom putea apropia de adevărul istoric. Căci „pentru a scrie istorie n-am nevoie de iubire, nici de ură; îmi trebuie numai izvoare şi minte sănătoasă în atâta măsură, câtă e de nevoie pentru a le lumina” (Nicolae Iorga). Studiile din acest număr al revistei „Vitralii. Lumini şi umbre” pot fi astfel de izvoare. Ele ajută la mai buna cunoaştere a celor petrecute în decembrie 1989. Iar adevărul, oricare ar fi el, trebuie cunoscut, atât cât se poate, pentru înţelegere, nu pentru răzbunare. 

Autor: Dănuț Pop