Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Instantanee postmoderne

Instantanee postmoderne

Aprilie 2016

Postmodernismul a coborât deopotrivă poezia şi proza în stradă, apropiindu-le de lumea reală şi obiectuală, de banalul cotidian, pentru a le reprezenta, apoi, ludic şi ironic, La cea mai înaltă ficţiune. Noul fenomen literar a fost asociat, pe bună dreptate, cu generaţia optzecistă (celebra „generaţie în blugi”), care a frecventat Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, dar şi Cenaclul „Junimea” al lui Ovid S. Crohmălniceanu. Reuşind să treacă de vigilenţa cenzurii şi bucurându-se de un succes mai puţin scontat, tânăra generaţie s-a afirmat, relativ repede, prin intermediul unor volume colective (în Aer cu diamante, 1982, erau publicate creaţiile lui Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, iar Cinci, 1983, îi reunea pe Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur şi Alexandru Muşina). 
Numărându-se printre cei mai de seamă poeţi optzecişti, Florin Iaru îşi transformă „poezia vorbăreaţă” (N. Manolescu) din plachetele memorabile Cântece de trecut strada (1981), La cea mai înaltă ficţiune (1984), Înnebunesc şi-mi pare rău (1990) într-o proză la fel de volubilă, insurgentă şi melancolic surâzătoare, odată cu volumul de schiţe şi povestiri Fraier de Bucureşti  (Editura Polirom, Iaşi, 2011; 2015).
Ultrascurtele texte epice au un caracter memorialistic, depănând amintiri ce dezvăluie traseul biografic sinuos al autorului: profesor de limba şi literatura română la o şcoală din Bulbucata (1982), „magazioner la Cartea Românească” (1983 – 1989),  redactor la Cotidianul lui Raţiu (1991), vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor Români (1995 – 1996) etc. Printre aceste reverii duioase şi şăgalnice îşi face loc o pleiadă de poeţi şi prozatori, înfăţişaţi în ipostaze mai puţin obişnuite, dacă nu chiar năstruşnice: Mircea Cărtărescu şi Traian T. Coşovei, glumind pe seama veleitarilor, primul spunându-le că a scris „un poem genial” - Luceafărul, celălalt replicând că a scris „ceva şi mai genial” - Plumb; Ştefan Agopian ce va fi debarcat urgent de un taximetrist, pentru că s-a întors acasă din Germania („ca proştii!”); Mircea Nedelciu care negociază cu bucătăresele „micul dejun pentru turiştii neobrăzaţi”; Mariana Marin cheltuind cu prietenii, în apropiere de Capşa, banii pentru costumul viitorului ei mire, Radu Călin Cristea ş.a. 
Sunt multe fapte diverse, pline de haz, menite să scoată la lumină Bucureştiul, „într-o nouă prezentare”, înainte şi după Revoluţia din 1989. În spatele acestor (mai degrabă) tablete sau „pastile de râs” se ascunde, aproape de fiecare dată, o tristeţe amară. E, aici, ca de altfel şi în Povestirile cu final schimbat (2013), acel râsu’ - plânsu’ de natură stănesciană. Altfel spus, în pofida registrului comic, există o notă gravă a scriiturii lui Florin Iaru.
 De pildă, una dintre evocările Bucureştiului „iepocii de aur” începe astfel: „Era pe vremea când lumina se stingea ca proasta, iar toaleta publică era ultima bolgie. La Casa Scriitorilor, doamna Miţi închidea localul, iar partidul stingea lumina” (Infatigabila uşurare a fiinţei). Adesea, Bucureştiul din vremea lui Ceauşescu este reconstituit prin intermediul cutremurului din 4 martie 1977, dar, mai ales, al frigului, al „berii cu ulei”, al cozilor (interminabile) la pâine, lapte şi carne: „Cu carnea stăteam mai prost. Aşa că, o dată pe lună, mă aşezam la coadă, la Halele Obor, cu bonul în mână şi îmbătrâneam acolo” (Învingătorului i se ia totul). Hotărât lucru, graţie „cizmarului genial”  lumea capitalei bucureştene îşi procura alimentele (câte erau!) nu doar „raţional,” ci şi în regim nocturn; era o lume ce „se împărţea în două categorii: cei care ţineau rândul la lapte şi ceilalţi, care bucătăreau – noaptea” (Iarna pe uliţă). Nu în ultimul rând, Bucureştiul îşi vede surpate (la propriu şi la figurat) elitele. Spre exemplu, semnatarul Est Eticii îşi aminteşte cum, în anul 1984, a trebuit să asiste, neputincios, la demolarea casei lui Alice Botez (o scriitoare septuagenară), la  împotrivirea ei dureroasă: „Cât a putut, s-a împotrivit strămutării. Refuza să plece, pur şi simplu. Ce dacă moare” (Strămutarea).
De cealaltă parte, Bucureştiul postrevoluţionar e pigmentat cu „dizidenţi”, cu hoţi de buzunare, cu o sumedenie de pierde-vară, cocote, peşti, cerşetori, ţigani etc. Cât despre siguranţa unui asemenea spaţiu pestriţ stă mărturie schiţa Scândura şi morala acesteia: „Bucureştiul era un oraş sigur. Şi mai este, pentru naivi”. Cu toate acestea, nu trebuie să considerăm draga noastră capitală „a mai mare mahala a României” (Întoarcerea fiului risipitor). Şi iată de ce: „Patria mea este Bucureştiul. Iar Parisul este doar o variantă a lui, mai mare. Dar, spre deosebire de Oraşul Luminilor, oraşul meu e miraculos. Cel mai mare sat al României, înconjurat de cele mai urâte blocuri din lume, râvnit de cele mai barbare triburi şi cotropit de cei mai răi câini reuşeşte să schimbe caracterul oamenilor şi să-şi perpetueze seminţia” (Ardelenii la ei acasă).
Prozele lui Florin Iaru se remarcă prin oralitatea şi elocinţa stilului, iar principalul lor merit este acela de a preschimba fapte aparent banale (mutarea unei canapele ori salvarea unui bătrân) în adevărate epopei miniaturale. Citindu-le, simţi cum pulsează viaţa citadină şi auzi, inclusiv, vacarmul metropolei.
Scrisă cu multă vervă, Fraier de Bucureşti este o carte ironică şi autoironică, în care spiritul jovial, nostalgia, parafraza, intertextualitatea şi tenta parodică reuşesc să înglobeze trecutul şi prezentul istoric, social şi literar, printr-o succesiune de instantanee postmoderne, captivante şi scânteietoare. 

Autor: Marcel Lucaciu