Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Portrete în caleidoscop

Portrete în caleidoscop

Aprilie 2016

La ora confesiunilor, Rodica Lăzărescu

„La ora confesiunilor”, semnată de Rodica Lăzărescu și apărută în 2015, la Editura Pallas Athena din Focșani, nu e o simplă/altă carte de interviuri și dovada ar fi, întâi de toate, premiul I, secțiunea Carte de publicistică, acordat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști și premiul național, secțiunea publicistică, la concursul „Vasile Voiculescu” de la Buzău. Nu e o simplă carte de „portrete în ramă”, ca să-l parafrazăm pe Nichita Danilov, sau de „dialoguri pe net”, ca să-l parafrazăm pe Daniel Cristea Enache, deși avem convingerea că multe, dacă nu toate, s-au născut în spațiul virtual.
Apărute în revista „Pro Saeculum”, în perioada 2013-2015, interviurile-portret conturează, de fapt, portretul unei Românii ideale, cu oameni ce se caracterizează prin spirit civic, bun simț, umanitate, spirit de responsabilitate, cultură, înțelegere superioară a lumii și, poate cel mai important, un patriotism lipsit de prețiozitate, deloc desuet și, totuși, atât de rar azi. Un volum în care se întrețes replicile unora dintre cei mai importanți istorici, academicieni ai vremurilor contemporane, Ioan Aurel Pop, Dan Berindei, Ioan Scurtu, Răzvan Theodorescu, Alexandru Zub, ai unor oameni de litere, de cultură precum Ioana Pârvulescu, Constantin Severin, Mihai Neagu Basarab, Nicolae Cabel, Romulus Rusan, Lucian Vasiliu sau al artistului complet Tudor Gheorghe poate părea o încercare forțată de a coagula o lume eterogenă. Atunci însă când literații dezbat probleme istorice, politice, când istoricii vorbesc despre școală, citează din poeți clasici sau moderni, iar artiștii vorbesc despre patriotism, înțelegem, cu adevărat, că volumul e o lecție despre autenticitate și românism, predată de figuri polivalente, de spirite enciclopedice ale vieții culturale românești contemporane.
În fond, cele 14 interviuri nu evidențiază personalități, ci o mentalitate sănătoasă, a unei tot mai reduse minorități: românul adevărat. Deschise de scurte portrete care fixează, în tușe mai fine sau mai accentuate, profilul biografic, moral, cultural, lucrate cu migala dramaturgului modern care-și construiește metatextul, didascalia, fixând, uneori, o replică memorabilă, alteori evocând un timp sau un spațiu al întâlnirii, interviurile doamnei Rodica Lăzărescu surprind nu doar amprenta personalității interlocutorului, ci, mai ales, amprenta vieții, în genere, a unor vremuri revolute. O monografie a vieții de odinioară, văzută prin ochii celor care au viețuit atunci și care ne mai sunt contemporani se clădește cu fiecare întrebare care trădează nu doar un interlocutor avizat, ci și un purtător de cuvânt al omului de rând, măcinat de curiozități sau al omului de cultură, frământat de neliniști grave, de probleme existențiale.
Titlurile-citate, care configurează profesiuni de credință ale interlocutorilor ce conduc spre ideea de aforism, străbat, de la un capăt la altul interviurile, fixând, de fapt, direcțiile, problematica, perspectivele. Fără a cădea în livresc, Rodica Lăzărescu valorifică în întrebări sau în intervenții, asemenea unor dintre interlocutori, citate ce dezvăluie nu doar erudiția, ci deplina conectare la cultura românească. Interviurile devin, astfel, veritabile polifonii, acte sincretice.
Linii directoare pot fi identificate în interviurile care pun în prim-plan personalități ale Academiei Române sau istorici de marcă; provocarea la retrospectivă are ca scop stabilirea evoluției unor noțiuni precum Istorie, Patriotism, Naționalism, Politică, Adevăr sau a mentalităților, surprinse în context social, economic, politic sau cultural. Răspunsurile lui Ioan Aurel Pop trădează spiritul enciclopedic, căci opiniile istoricului sunt susținute cu citate aparținând unor scriitori, teoreticieni, filosofi sau pictori celebri. Experiențele personale, formatoare sau ale formatorului de tinere generații, „geografia interioară” a celui mai tânăr academician conturează ceea ce putem numi o matrice existențială.
Dacă Ioan Aurel Pop este... provocat la a-și alege o posibilă descendență cu rezonanță istorică, Dan Berindei e provocat să vorbească despre o descendență autentică, Constantin Brâncoveanu, ce obligă. Cu o biografie de aproape un secol, academicianul „tânăr sufletește” își fixează destinul în istorie și existența pe doi poli, inspirat aleși de autoarea interviului: perioada interbelică, echivalent al paradisului vieții, și infernul perioadei staliniste. Manifestându-și, argumentat, preferința pentru secolul al XIX-lea, privind analitic relația istoriei cu politicul, patriotismul, naționalismul, exprimându-și opinia, asemenea lui Ioan Scurtu, despre activitatea istoricului Gheorghe Buzatu, Dan Berindei demonstrează o foarte bună cunoaștere a psihologiei poporului român. Calitatea se evidențiază și în analiza ce vizează studențimea de azi, prilej de analiză a sistemului de învățământ, a percepției omului contemporan asupra formării, asupra studiului.
Teme similare sunt abordate în interviul cu Ioan Scurtu, în cazul căruia interesantă e intersectarea biografiei cu istoria, experiențele de la Arhivele Statului sau biografiile posibile, ipotetice sau în cel cu academicianul Răzvan Theodorescu. Transpar din replicile celui din urmă adevăruri mai mult sau mai puțin dureroase despre poporul român, despre trădare, paradoxuri etnico-religioase și xenofobie, despre modelele de ieri și de azi, despre instituții precum Academia Română, Televiziunea română sau despre lucruri „omenești”, precum superstiții.
„La aniversară”, asemenea interviurilor cu Dan Berindei și Răzvan Theodorescu e și interviul cu academicianul Alexandru Zub. Replicile acestuia se detașează deopotrivă prin erudiția evidentă, prin perspectiva profundă, simbolică asupra lumii și a propriei existențe, dar și prin demnitatea unui discurs care tratează cu aceeași seriozitate regimul comunist, prietenia sau nostalgiile unor vremuri trecute.
Ample incursiuni diacronice în istoria poporului român și în istoria personală, a familiei sunt răspunsurile doctorului Mihai Neagu Basarab. Un cult al modelelor autentice, valoroase, dar și un simț al umorului sănătos, neaoș, spre un „râsu-plânsu” răzbate din replicile ba grave, ba savuroase ale medicului care conduce Biblioteca Română din Freiburg. Personalitate dihotomică, în care coexistă medicina și literatura, racordat la viața culturală de odinioară și bun cunoscător al realităților culturale românești, Mihai Neagu Basarab se dezvăluie abia spre finalul interviului ca scriitor, creator de operă literară, stimulat de o replică de-a unui personaj de-al său, inspirat aleasă de Rodica Lăzărescu. Oscilând între grav și ludic e și interviul cu Lucian Vasiliu, prezentat ca „întemeietor” de reviste literare și provocat la un mini-chestionar „jucăuș”, cu răspunsuri pe măsura întrebărilor.
Despre literatură și alte arte e vorba în interviurile acordate de Ioana Pârvulescu, Romulus Rusan, Radu Cârneci, Nicolae Cabel sau Tudor Gheorghe. 
Un interesant portret este cel al Ioanei Pârvulescu nu doar prin emoția declanșată de franchețea răspunsurilor, de succesivele deziceri de statutul de Madonna Angelicata sau de cel de critic literar menționate de autoarea interviului, cât mai ales prin confesiunile din laboratorul de creație, construite pe formidabile analogii care trădează talentul literar sau motivează alegerile tematice. O apologie a jurnalului, a reclamei ca literatură, a Timpului ca poem, a cărții ca posibilă viață sau a vieții cărții au un efect vizibil chiar în componenta stilistică a întrebărilor adresate.
Dacă universitara bucureșteană prefera, oricărei alte titulaturi, pe cea de scriitor, Romulus Rusan, la împlinirea a 80 de ani, recunoaște și își asumă decizia de a fi pus în umbră scriitorul, în favoarea cetățeanului care s-a sacrificat „pentru civism pur”, demonstrând că, uneori, viața trebuie să învingă literatura. Polimorfă e și personalitatea cunoscutului Mihail Diaconescu. „Apologet al Ortodoxiei”, autor al unei Istorii a literaturii daco-romane, pasionat de perspectiva sociologică aspra fenomenelor culturale, literare, Mihail Diaconescu e „interogat” și ca romancier, autor al volumului „Depărtarea și timpul”. Încă o dată, autoarea volumului demonstrează profunda cunoaștere a activității și a operei celui intervievat, poziția avizată în raport cu acestea.
Cinematografia românească e prezentă în volum prin Nicolae Cabel, a cărui personalitate e caracterizată de „sentimentul recunoștinței”, după cum sintetiza, edificator, Rodica Lăzărescu. Oameni și cărți, oameni și filme, oameni și plăci comemorative, dar și poezie și documentar, poezie și biografie sunt ancorele interviului care se încheie cu un minunat schimb de replici încărcate, la propriu, de poezie. În aceeași tonalitate e conturat și dialogul cu Radu Cârneci, care mustește de vers și metaforă, de lirism și simboluri. Biografia, profilul existenței, matricea spirituală, modelele și travaliul creatorului și al cercetătorului dezvăluie o sensibilitate frustă, o existență sub semnul literaturii, al poeticului.  
Sub aceleași semne faste s-a consolidat și personalitatea lui Tudor Gheorghe, al cărui portret pitoresc e realizat din versuri și titluri preluate din folclor. Aici, dialogul despre apelativul potrivit intervievatului are, în subsidiar, o polemică la modă - maestru, vedetă sau model? - pe care Tudor Gheorghe o conduce magistral, cu „dichis”. Recunoscându-și și asumându-și statutul de „tălmăcitor al versului românesc”, interpretul traversează, dirijat discret de Rodica Lăzărescu, interviuri, versuri, biografie, dar și spectacolele care au însemnat, pentru poporul român, lecții de istorie, folclor, literatură și, mai ales, respect. În măsură egală sunt provocatoare întrebările și răspunsurile care privesc ideea de naționalism, de provincie și relațiile de prietenie.
Atentă la luminile și umbrele din viața fiecărui personaj de interviu, redactorul revistei „Pro Saeculum” reușește, cu acest nou volum de interviuri, să dezvăluie certe calități de regizor și scenograf, căci meritul acestei cărți e acela că luminează, la momentul potrivit, spațiul intim sau public al celui intervievat, că aruncă în scenă teme fundamentale și că păstrează, cu toate acestea, omul din umbră, în spatele scenei. 

Autor: Carmen Ardelean