Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Cimitirul copiilor sau Stadiile iniţierii

Cimitirul copiilor sau Stadiile iniţierii

Aprilie 2016

Cimitirul copiilor este romanul scris de Nicolae Goja, apărut la Editura Eurotip, din Baia Mare, 2016, op ce se deschide sub semnul „timpului care nu există”. Cartea este gândită în treisprezece capitole, intitulate simbolic, Stadii, asemenea etapelor devenirii fiinţei sau a evoluţiei unei boli. De altfel, epicul se concentrează în jurul a două mari teme, boala şi maturizarea unor tineri, tratate în manieră realistă. 
Naraţiunea debutează ex abrupto, introducând un personaj cu apariţie episodică, domnul D., care „mai are puţină vreme, un an, doi, trei...”.
Capitolul întâi, Aşteptarea, se deschide cu o reflecţie pe tema efemerităţii fiinţei legată cu disperare de existenţa care curge heraclitian: „dorim să prelungim efemerul de care ne sprijinim în albia acestui fluid curgător, nonmaterial, cuantic, pe care îl numim durată”. Domnul D. îşi trăieşte amnezic „clipa suspendată”, existând doar în faţa şevaletului şi a pânzei pe care îşi construieşte când hilar, când abstract devenirea. 
Volumul lui Nicolae Goja conturează o realitate anostă, este o prelungă căutare a propriului eu interior, personajele caută şi se caută într-o societate capitalistă în care suferă de inadaptare, de pauperitate. Protagoniştii, deşi diferiţi, sunt complementari în ceea ce priveşte evoluţia lor, fiecare încearcă să-şi găsească rostul şi locul în lume, fiecare devine o replică a celuilalt. Volumul abordează aşadar aceeaşi tematică, văzută distinct, în etape şi vârste diferite. Suflet de artist, domnul D. este sensibil la suferinţa celor din jur, mai ales la suferinţa copiilor şi, pentru a evada, alege un univers compensatoriu, creaţia, alinându-şi sufletul cu sunetul nocturn al naturii: „Concertul zoologic nocturn este acaparator, domnul D. se poate legăna pe balansoar până când zorii de ziuă se revarsă şi urechile tot nu i se satură”.
Epicul este construit pe paliere, care plonjează fie în prezentul personajelor, fie în trecutul acestora, ca o rememorare a unui timp apus. Acţiunea înaintează prin ramificarea replicilor, prin alternarea planurilor. Protagoniştii sunt Blanca, Bubu şi Gelu, prieteni nedespărţiţi, care îşi petrec copilăria în spaţiul cimitirului evreiesc, revenind pe parcursul naraţiunii şi devenind un simbol al închiderii fiinţei, al claustrării într-o societate anostă, din care vor evada temporar pentru a se reîntoarce.
Cartea poate fi privită ca un bildungsroman, un roman al formării, al devenirii personajelor, pe care-i urmărim de la stadiul copilăriei la cel al maturităţii. Blanca, Bubu şi Gelu ajung în faţa examenului de bacalaureat pe care îl promovează cu rezultate modeste şi încearcă să-şi croiască drumul prin existenţă. Toposul radiografiat este oraşul de la graniţa nordului, Baia Mare, un oraş fără prea multe posibilităţi pentru tinerii neofiţi, iar efectele negative ale capitalismului proaspăt instaurat sunt redate cu luciditate: şomaj, decepţia tinerilor fără un viitor stabil, stresul – care afectează viaţa cotidiană a individului. Ei se vor izbi de o mentalitate îngustă a unei societăţi tinere, postcomuniste, subiectul gravitează cuminte în jurul unor medii modeste, a unei lumi închise conectată la real prin cele trei personaje, devenite adevărate dosare de existenţă. Naivitatea adolescenţilor se dizolvă în socialul decrepit, împotriva căruia tinerii se revoltă. În jurul personajelor se întreţes visele, speranţele unor tineri ce vor porni într-o călătorie de ordin spiritual, descoperind o parte din vasta geografie maramureşeană.
Discursul alunecă deopotrivă spre trecut şi prezent, în manieră distinctă. Tarele societăţii comuniste contrastează cu inovaţiile tehnologice ale prezentului, iar jocul copiilor în cimitir este diferit faţă de cel al actualei generaţii, care găsesc o altă formă de manifestare, şi anume jocul pe internet sau comunicarea prin messenger. Conflictul este între generaţii, care încearcă să se înţeleagă şi să-i înţeleagă pe cei din jur. „Eşti foarte mândră de faptul că tu ştii să tragi pe picior ciorapii de nailon, nu îi rupi după prima purtare, cum fac eu, şi asta te face să fii încântată de tine însăţi, crezi că ai o atitudine de mamă, şi totuşi, cu mine te comporţi negativ”. Protecţia exagerată a mamei, tanti Viscolezi, îi creează Blancăi o puternică frustrare şi o dorinţă de eliberare: „Vrei să mă mărit la douăzeci de ani, dar tu te-ai măritat la douăzeci şi cinci. Vrei să fiu perfectă, iar tu eşti imperfectă. Vrei să am autoritate de adult, dar te comporţi ca un copil. Nu e drept să fii furioasă mereu şi să încerci să mă ţii captivă în viaţa ta, mamă!”
Blanca, Bubu şi Gelu reprezintă noua generaţie, tineri entuziaşti, care speră într-o schimbare a societăţii încremenite, o lume fără drepturi, care nu respectă legile: „Îi vom atrage lângă noi pe ceilalţi salariaţi, vom înfiinţa un sindicat, vom munci şi ne vom apăra drepturile legale în echipă”. Atitudinea este una de frondă, de rebeliune: „Dacă ne vor pune piedici, ne vom răzbuna, nu vom fi victimele lor, nu vom accepta să fim abuzaţi prin relaţii toxice la locul de muncă şi cu consecinţe emoţionale, ci ne vom opune, decide fata”.
Nereuşind să se angajeze, serviciul devenind sinonim cu acceptarea captivităţii, cei trei tineri abordează în altă manieră existenţa, ei doresc să evadeze din societatea ce nu le oferă nimic, având oarecum o perspectivă utopică. Decid să-şi facă propria experienţă, colindând satele maramureşene în care să presteze muncă de voluntariat prin gospodăriile sătenilor: „Nu facem nimic rău, gândeşte-te, este romantic să mergi la întâmplare, prin locuri pe care nu le cunoşti”. Evadarea din urban le asigură o stare de confort, de libertate pe care şi-o asumă: „Dacă ne-am angaja, am deveni salariaţi, adică oameni captivi. Dacă vom merge în lume, vom deveni oameni liberi”. Prietenii pornesc, aşadar, într-o călătorie cu valoare iniţiatică, în Maramureşul încărcat de mit şi istorie şi vor descoperi sensul vieţii în casa învăţătorului Petre Dulf, alături de soţia acestuia, lelea Jeni. Aventura este mai degrabă spirituală decât exterioară, tinerii căutându-şi în esenţă, drumul spre interior: „Noi ne căutăm pe noi înşine, zice Bubu (...). Vrem să căpătăm experienţe de viaţă, să fim voluntari, să ajungem oameni”. Satul Rodina reprezintă un topos izolat, un loc primitiv ameninţat de noua tehnologie, iar Petre Dulf – învăţătorul, un soi de Moromete al timpurilor moderne, care citeşte şi comentează politica vremii. Autorul creează o poetică a satului maramureşean, care mai păstrează aerul primitivităţii, iar timpul îşi urmează cursul într-o rutină stabilită. Realismul se îmbină cu realismul magic prin poveştile reeditate ale celor doi învăţători, care credeau în practici oculte, precum ghicitul, descântecul, în strigoi, în vârcolaci, în iele sau Solomonar. Badea Petre şi soţia sa au darul povestirii pe care o construiesc asemenea unei pelicule cinematografice, o poveste bine regizată, presărată cu acţiune şi suspans, care întreţine tensiunea epică. Se construieşte astfel o lume dezvrăjită şi revrăjită prin mituri şi poveşti de către cei doi învăţători, care încearcă să recompună povestea unui trecut învăluit în mister, să antreneze prin discursul ludic şi jovial. 
Cartea ia aspectul unei monografii a satului maramureşean în care obiceiurile străvechi se întrepătrund cu miturile într-o naraţiune cu nuanţă clasică şi realistă, reprezintă frământările unor tineri faţă în faţă cu limitele şi constrângerile societăţii în care trăiesc, limite pe care ei nu le pot accepta: „Societatea încearcă şi reuşeşte să-i constrângă pe tineri, să le impună ceea ce nu pot accepta”. 
Nicolae Goja reuşeşte să creeze o lume, un univers care glisează între plăsmuire şi realitate, care ne îndeamnă să medităm asupra existenţei. Dincolo de acţiunea plană, se întrezăreşte descompunerea unei lumi, care are alte legi şi alte reguli.

Autor: Imelda Chinţa