Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Preumblare prin grădina Gutenberg: Sub o nouă lupă critică

Preumblare prin grădina Gutenberg: Sub o nouă lupă critică

Aprilie 2016

Deschid cronica de faţă prin a deplora soarta unor cărţi utile şi necesare, uneori foarte bune, editate doar în tiraje infime, aproape simbolice, aşa cum este şi cazul Însemnărilor din La Mancha de Mircea Moţ, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2015 (tiraj 200 de exemplare!). Volumul ne propune în peste douăzeci şi cinci de eseuri, o lectură oxigenată, vie, a unor autori şi opere care, cu puţine excepţii, fac parte din canon. Abordarea, extrem de subiectivă, a textelor analizate, se completează cu observaţii şi sugestii critice venite dinspre surse de certă autoritate, precum: Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Ion Vartic, V. Fanache, Alexandru Dragomir, N. Steinhardt etc. Caracterul, în mare parte inedit, al opiniilor formulate e sugerat de către chiar titlul cărţii, care are în vedere simbolistica personajului lui Cervantes, natura sa de bufon sublim, împletind nebunia cu înţelepciunea, cum o cere însăşi condiţia scriitorului. Subordonată acestui generic, toată cartea urmăreşte procesul de sublimare a realităţii, adică genesa literaturii.
„O nouă şi posibilă lectură” a baladei Mănăstirea Argeşului se vrea eseul din deschiderea volumului. Ineditul opiniei critice a lui Mircea Moţ constă în proiectarea în prim-planul atenţiei a unui personaj, de obicei neglijat de exegeţii şi criticii baladei: Negru Vodă. Văzut până acum doar ca un domn egoist, care se vrea unic stăpân pe frumuseţea mănăstirii, în aceste pagini i se atribuie o acută conştiinţă artistică, în virtutea căreia acţionează: luându-le scările, îi condamnă pe zidari la o moarte sigură, numai pentru ca opera lor să poată rămâne unică, asemenea Creaţiei însăşi. După textul arhaic, vine rândul unui poet clasic. Vasile Alecsandri este recitit tot dintr-o perspectivă estetizantă. Obiectul descrierii critice îl formează Pastelurile, asupra cărora Mircea Moţ aruncă o originală vedere. După el, poetul e locuit de un eu teatral, prea puţin capabil să se confrunte cu natura altfel decât ca o experienţă estetică. O natură captivă ar fi cea din pasteluri, iar volumul, o admirabilă pinacotecă, după cum vrea criticul să ne convingă: „Cert rămâne faptul că Alecsandri are în pastelurile sale ca «obiect» natura, însă numai după ce aceasta a devenit deja creaţie artistică, cu alte cuvinte după ce a fost «închisă» în convenţiile artei. În această situaţie, poetul de la Mirceşti are în atenţie nu atât peisajul real cât, mai ales, o serie de tablouri inspirate din/de natură. Spaţiul vizat este, aşadar, acela al unui muzeu” (Veselul Alecsandri, p. 15). O „estetică a privirii”, asociată unor meditaţii despre felul cum se reflectă fiinţa noastră în conştiinţa divină, ne întâmpină în primul eseu despre Eminescu. Dincolo de un discurs critic perfect articulat, cu nimic parazitar în sintaxă sau topică, rămân paginile îmbietoare la lectură, care nu generează nici inhibiţii, nici poticneli. Următorul eseu, Despre Cătălin şi Cătălina, e cea mai bună ilustrare a faptului că autorul face critică simbolică, De altfel, lucrarea de referinţă în întreaga carte va fi Dicţionarul de simboluri al lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant. Iar principalul atribut critic al lui Mircea Moţ e acela de hermeneut. El sparge şablonul complementarităţii celor două personaje printr-o spectaculoasă lectură a unui antroponim: „Dincolo de posibile etimologii, în jocul absolut gratuit al lecturii, cedez tentaţiei de a considera cuvântul Cătălin un substantiv rezultat al compunerii din verbul a căta, cu sensul de «a cerceta, a ispiti» şi adverbul «lin», numele sugerând astfel ideea unei perspective calme şi echilibrate asupra lumii, sub semnul lin-ului, credincios dimensiunilor definitorii ale Creaţiei” (p. 21). Prin apropierea de Mai am un singur dor… se redimensionează sensurile Luceafărului, ceea ce-l apropie pe critic cu încă un pas de statutul de hermeneut.
Seria prozatorilor începe cu Creangă, semn că volumul are ca principiu ordonator perspectiva istorico-literară. „Operă de imaginaţie în primul rând”, Amintiri din copilărie e văzută, fără ezitare, ca roman. Atenţia criticului e focalizată pe trecerea de la oralitate la scris, de la anonimat la individualitatea marcantă, concretizată într-o carte ideală a lumii. Într-un astfel de context, scrierile didactice ale lui Creangă reprezintă drumul de la oralitate la expresia scrisă, criticul arătându-se în demersul său interpretativ captivat de relaţiile polifonice ale operelor interpretate. De o îndrăzneaţă opinie critică au parte cele numai trei rânduri şi jumătate, câte are cunoscuta Prefaţă la poveştile mele: „Iubite cetitoriu,/ Multe prostii ăi fi cetit, de când eşti./ Ceteşte rogu-te şi ceste şi unde-i vedè că nu-ţi vin la socoteală, ie/ pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală căci eu atâta m-am/ priceput şi atâta am făcut./ Autoriu”. Aici zace in nuce – ne previne criticul – intertextualitatea şi fragmentarismul. Mai mult, în context vine vorba şi despre baudelairiana „ipocrizie”, atribuită cititorului, pe care autorul şi-l face complice la înţelegerea operei. Dănilă Prepeleac din povestea cu acelaşi nume are revelaţia comeseniei şi dobândeşte paradisul învingându-l pe diavol. Soldatul şi bunul Dumnezeu ne propune o lectură hermeneutică a poveştii lui Ivan Turbincă, apropiind personajul lui Creangă de Don Quijote, cu deosebirea că fostul soldat atinge ipseitatea după citirea bibliei. Lecturând Poveste în de-acum cunoscuta sa cheie critică, autorul investeşte cu un semantism simbolic cele câteva întâlniri, aparent hazlii, ale personajului, după ce îşi părăseşte casa din pricina prostiei nevestei şi soacrei. Trilogia Soacra cu trei nurori, Ivan Turbincă şi Capra cu trei iezi e abordată în eseul Sub semnul comunicării din perspectiva codării şi decodării masajelor, după schemele lui Roman Jakobson. Povestea lui Harap-Alb, mai mult decât celelalte, e văzută ca o operă deschisă, despre al cărei final aflăm că: „Momentul semnifică încheierea condiţiei de simplu individ a lui Harap-Alb, de aici înainte el contând doar în basm şi în textul acestuia. Fiindcă basmul lui Ion Creangă de aici ar trebui să înceapă cu adevărat!” (p. 67). Paginile despre Punguţa cu doi bani ar putea reprezenta un model de critică arhetipală aplicată unei naraţiuni exemplare.
Următorul autor din cercul Junimii e Ioan Slavici, cu care ne întâlnim în câteva pagini intitulate Cinci cruci. Textul supune unei scrupuloase abordări hermeneutice incipitul şi finalul unei capodopere nuvelistice cum este Moara cu noroc. Inedită pare aici incursiunea în numerologie pentru a descifra destinul oamenilor. Odată ajuns la I.L. Caragiale, autorul îşi pigmentează pagina critică şi cu detalii de istorie literară, pentru a ne introduce în poetica schiţelor. Ca în cazul lui Creangă, vor fi avute în vedere mai multe opere, mai ales cele care au făcut obiectul celor mai noi exegeze. Regăsim în bibliografia critică pe care Mircea Moţ îşi sprijină argumentaţia autori care analizează imaginarul prozei lui Caragiale dintr-o perspectivă psihanalitică. În câteva rânduri îşi ia distanţă faţă de lecturile consacrate, aşa cum se întâmplă cu Inspecţiune, unde gestul final al lui Anghelache e tălmăcit din unghiul altor semne (mărunţişul găsit în buzunar după moarte, biletele cu adresa), decât au făcut-o precursorii critici. În altă nuvelă caragialiană, Două loturi, criticul, ni se pare, cade într-un exces interpretativ, care poate fi nu numai obositor, dar poate răni chiar textul analizat: „În seninătatea inconştienţei sale, Lefter pare să nu priceapă că, îmbrăcându-i jacheta, Ţâca întăreşte în fond gestul magic al substituirii personalităţii funcţionarului cu farfuriile de porţelan, ţiganca, mai mult, umplând de data aceasta formele simbolice ale lui Lefter cu conţinutul propriei personalităţi” (Stofa şi porţelanul, p. 89). După o adevărată fenomenologie a ansamblului de nume proprii, pornind chiar de la studiul lui Ibrăileanu, autorul Însemnărilor… ajunge la finele capitolului Spre un posibil Caragiale, la perspectiva creştină asupra Scrisorii pierdute, propusă cu subtilitatea-i ştiută de N. Steinhardt.
Din literatura interbelică, autorul se opreşte la trei prozatori: Mihail Sadoveanu, Mateiu Caragiale şi Liviu Rebreanu. În puţine pagini zăboveşte asupra funcţiei apotropaice a povestirii în Hanu Ancuţei. Convenţia artistică, cea care generează imaginarul, pe lângă dimensiunea estetică, lucrează şi la modul izbăvitor: „Întregul text sadovenian atrage atenţia asupra motivării povestirii şi a nevoii de imaginar: personajele povestesc cu sentimentul că, printr-o naraţiune exemplară, se pot sustrage realităţii marcate de prezenţa demonicului” (p. 107). Către finalul eseului, sub puterea nedeclarată a unor lecturi bachelardiene, Mircea Moţ ne surprinde şi nu prea, atribuind sensuri aproape poetice unor povestiri sadoveniene. În universul „clanului Caragiale”, atunci când se ocupă de romanul rămas neterminat Sub pecetea tainei din opera lui Mateiu, criticul dezvoltă câteva sugestii venite dinspre Ion Vartic. În ansamblu, abordând paginile neterminate ca pe o „opera aperta”, eseul Un caz de dispariţie trage o fină tuşă critică în jurul protagonistului Gogu Nicolau, din perspectiva câtorva simboluri descifrate în biografia personajului. Surprinzător este unghiul din care e „citit” personajul eponim Ion: cel al „lecturilor” sale. Aflăm astfel că ţăranul din Pripas frunzărea, cu predilecţie, gazetele vechi, împrumutate de la Herdelea, nu cu alt scop decât pentru a se refugia în trecut, în ficţiune. Sfârşitul personajului, dezlegat în cheie simbolică, clatină paradigma moralist-didactică impusă, ce-i drept cam demultişor: „Intrând definitiv în sfera pământului, devenit el însuşi pământ după ce, prin sărutul simbolic, s-a lepădat de propria condiţie, în finalul romanului Ion este ucis cu sapa de către Gheorghe, ţăranul, agricultorul, în greceşte. În limbaj realist e vorba de o crimă, fireşte. În planul de profunzime însă ţăranul este surprins săvârşind un gest aproape ritualic. Cu atât mai convingător cu cât peste trupul celui ciopârţit cu sapa cade toată noaptea ploaia, ca o promisiune a fertilităţii” (p. 117).
Din zona literaturii contemporane, unde solurile sunt mişcătoare, iar axiologiile discutabile, selecţia critică se îndreaptă spre un prozator şi un eseist: Marin Preda şi Emil Cioran. În romanul Moromeţii, urmărind mai cu seamă „orizontul metafizic”, sunt explorate două scene: cea a tăierii salcâmului şi, oarecum previzibil, întâlnirea din poiana fierăriei lui Iocan. În episoadele indicate, Ilie Moromete îşi găseşte două reprezentări imagistice: salcâmul e dublul său vegetal, iar chipul modelat din lut de către Din Vasilescu poartă şi el o pecete magică, în măsură să-i influenţeze şi sculpteze în timp destinul. Personajul e definit şi prin relaţia sa cu limbajul, ca într-o „matalepsă de autor”, unde eul diegetic se proiectează pe sine într-o trăsătură ceva mai apăsată a „ultimului ţăran” din literatura noastră, după cum l-a văzut Nicolae Manolescu. Fiind mai grijuliu cu forma comunicării decât cu semnificatul, Ilie Moromete e şi un astuţios comentator al faptului social. Cu pământul, ţăranul din Bărăgan are o relaţie impusă de cursul istoriei, se resemnează înţelegând că trebuie să-l piardă. În ultimul eseu din volum, Pentru celălalt Cioran, filosoful român stabilit la Paris e portretizat din perspectiva unei fugitive cariere didactice la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi din câteva esenţiale amintiri şi detalii oferite de cartea de memorii Praful de pe tobă a unui fost elev, poetul Ştefan Baciu. Toate faptele relatate gravitează în jurul anului 1936. Anecdoticul istorico-literar e salvat de un sens mai adânc pe care autorul îl caută în fiecare gest al lui Cioran: „Ca şi plimbarea, mersul pe bicicletă devine modalitatea prin care Cioran se abandonează naturalului, sustrăgându-se în felul acesta mecanismului rigid al lumii. Prin plimbare şi prin mersul pe bicicletă, Cioran reface în mod simbolic relaţia pierdută cu întregul, trăind cu iluzia că a redobândit condiţia paradisiacă şi, în egală măsură, parazitară, din care a fost izgonit în momentul naşterii” (p. 140). Spirit ingenios, Mircea Moţ ar putea considera câteva dintre aceste eseuri doar nuclee ale unor posibile dezvoltări ulterioare, Însemnări din La Mancha fiind o carte care n-ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă şcolară.

Autor: Viorel Mureşan