Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Exemplarul din vitrină

Exemplarul din vitrină

Aprilie 2016

Înaintam spre lizieră atent la cel mai neînsemnat zgomot, când un fâlfâit sparse încremenirea liniştii cuibărite în jurul tufişurilor. Puşca era încărcată, n-aveam decât s-o iau pe umăr şi s-o îndrept spre locul unde izbucnise plesnitura de aripi, dar nu ştiu cum de mă poticnesc într-o urmă de tractor, destul ca să mă dezechilibrez. Între timp, zburătoarea ajunse deasupra mea bătând scurt aerul cu aripile grele. Ochesc, apăs trăgaciul. Pasărea se înclină, zborul i se întrerupse, o aripă inertă îi reduce unghiul de cădere. O iau la fugă înspre locul unde căzuse, îl urmăresc de aproape, fazanul aleargă, eu după el. Nu făcusem mişcare în ultima vreme, gâfâiam ca un răţoi. Reuşesc să-l apuc de-o aripă. Câteva picături de sânge mi se întind printre degete. Arma rămăsese undeva pe câmp, abandonată în timpul cât alergasem. Cum ţineam pasărea între palme, îi simt inima zvâcnind să-i spargă pieptul. O privesc în ochi, ea mă fixează cu o privire îndurerată încât mă apucă mila. Dacă ar fi zăcut inertă la picioarele mele, sentimentul acesta ciudat nu m-ar fi pătruns, un animal rănit mă răscoleşte mai mult decât unul ucis. Mi-am recuperat arma din care mirosul de praf aprins nu se risipise pe de-a-ntregul şi m-am îndreptat către maşină cu pasărea sub braţ. Se aşezase noaptea, pădurea întunecată foşnea răscolită de un curent de aer. Mirosul înţepător dinspre zona industrială a oraşului rămăsese departe, fumul vineţiu se risipea încolăcit pe sub norii plumburii. N-aş fi putut conduce cu pasărea într-o mână, ar fi trebuit s-o leg pe sub aripi, însă n-aveam sfoară în maşină, doar o bucată de sârmă cu care încercam curentul din acumulator, şi-apoi ea stătea resemnată, poate ameţită de spaimă. O aşez în dreapta, să văd ce are de gând, părea că dormitează, docilă ca o cloşcă. Am fixat arma după speteaza scaunului, pasărea nu încerca să fugă, dimpotrivă, îmi făcea impresia că se bucură de ocazia de a sta pe scaunul din faţă. Cine ştie, poate o fi lovită şi altundeva, e muribundă, m-a străfulgerat un gând, iar din pricina întunericului n-am reuşit să-i văd rana. Cu privirea fixată pe scaunul din dreapta, pornesc motorul, poate zgomotul o va speria, nici vorbă, stă liniştită ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Aprind farurile şi pornesc spre casă. Nu care cumva să se sperie şi să-mi facă figuri prin cabină tocmai în oraş unde atenţia trebuie mărită din cauza vizibilităţii reduse şi a pietonilor care ieşeau din schimb. Arunc privirea către pasăre, ea, cuminte, stă ca un împărat, cu frumuseţe de coadă răsfirată peste speteaza scaunului. „Cât de blând eşti, prietene!” mă pomenesc vorbind de unul singur. Încetinesc să-l văd mai bine, îl privesc dintr-o parte atât cât puteam întoarce capul să fiu atent şi la drum. Se uită spre mine, parcă-mi face cu ochiul. Poate clipise în momentul acela, ori mie mi s-o fi părut. Ajung, bucuros că totul s-a sfârşit cu bine, după ce parchez iau fazanul şi arma încercând, în lumina din casa scărilor, să-i găsesc şi cealaltă rană. Nu e posibil să stea aşa cuminte doar în urma unei zgârieturi la o aripă. Nici vorbă de altă lovitură, aripa dreaptă avea câteva pene smulse de alice, din acel loc picături de sânge alunecau umezindu-i penele. Intru în casă, nevasta clătea rufe în baie, atârn arma în cuiul din debara, tot timpul cu pasărea sub braţ, şi mă aşez la masa din bucătărie. Mişcarea şi aerul proaspăt mi-au stârnit pofta de mâncare, deşi numai de aşa ceva nu duceam lipsă. Lumina becului nu era puternică, dar fazanului nu-i pria, la intervale aproape egale începea a clipi. Încep să mănânc, neslăbindu-l cu privirea. Îşi adunase picioarele sub piept şi mă fixa nemişcat. I-o fi foame şi lui. Iau o bucată de pâine şi i-o întind. Nu stă mult pe gânduri, o cercetează cu pliscul, apoi, cu pedanterie, începe să ciugulească asemenea unui pui de găină. Ne-am împrietenit. Umbla slobod prin casă, îi aduceam grăunţe, iar când mă aşezam la masă era şi el prezent în dreapta pe scaunul de-alături. Îi aşezam grăunţele într-o farfurioară, bucăţi de pâine. Ne ospătam împreună ca doi prieteni. Dar când îmi aprindeam ţigara devenea surescitat, sărea de pe scaun. Oricât am încercat a-l obişnui cu fumul de ţigară n-am reuşit. Trebuia să fumez pe balcon. Era atât de colorat pe gât şi pe aripi, avea toate culorile pe care şi le poate imagina cineva vreodată. După ce sfârşeam de mâncat, îl mângâiam, mi se aşeza pe genunchi, îşi întindea gâtul parcă din altă lume. Nu mă săturam privindu-l. 
Într-atât ne-am obişnuit unul cu celălalt că, după ce intram în casă, venea să mă întâmpine, ca un copil. Purtam în buzunar un pumn de grăunţe pe care i le aşezam pe covor să le ciugulească până mă schimb şi mă pregătesc de masă. Către sfârşitul lui martie, începuse a da colţul ierbii, nevasta făcea curat, lăsase uşa de la balcon deschisă, fazanul a ieşit la soare, ea n-a băgat de seamă, a închis uşa balconului şi a plecat după cumpărături. Când am ajuns si eu acasă mă aşteptam să mă întâmpine să-i dau grăunţele ce le purtam tot timpul în buzunar. Văzând că nu vine am avut o presimţire. A doua zi vecina mi-a spus că-l văzuse pe balcon. În amurg a venit, a dat peste uşa închisă. A zburat pe balconul de alături. Chemat de natura buimăcită de primăvară, s-a înălţat peste blocuri. De atunci nimeni nu l-a mai văzut. În casă şi în sufletul meu a rămas un gol ca în urma pierderii unei fiinţe dragi. Această întâmplare mi-am reamintit-o în timp ce treceam prin faţa unui magazin al asociaţiei vânătorilor. Privind vitrina cu păsările împăiate, inima a început deodată a se zbate. Între feluritele zburătoare, nu ştiu de ce, am avut impresia că exemplarul acela din vitrină era chiar prietenul meu.

Autor: Ștefan Jurcă