Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Proză pentru „Caiete Silvane”: Radu Ţuculescu

Proză pentru „Caiete Silvane”: Radu Ţuculescu

Aprilie 2016

Bliț – Proze
La odihnă
Paula se mișca vădit nervoasă, prin fața cabinelor telefonice. Întotdeauna se întîmplă la fel. Trebuie așteptat la nesfîrșit, pînă se eliberează una dintre cabine. Paula nu a priceput niciodată cum pot vorbi atît de mult cei veniți în stațiune, la odihnă; cu cei rămași acasă, doar abia scăpaseră unii de alții. Majoritatea sporovăiesc, într-adevăr, cu diverși membri ai familiei, povestind tot felul de banalități: cum răsare soarele, cît de tare bate vîntul în timpul amiezii, cîți morcovi au găsit în supă, cîte stele se văd noaptea din cameră ș.a.m.d. Paula nu a deranjat pe nimeni cu vreun telefon în perioada șederii sale aici. Doar acum dorește să-și sune soțul, la locul de muncă, să-l anunțe că peste două zile i se încheie tratamentul fixat pe bilet și-ar fi bine dacă ar veni după ea cu mașina, trenurile producîndu-i o adevărată astenie nervoasă. 
Se eliberă o cabină. În sfîrșit! Paula pătrunde vijelios înăuntru, zornăindu-și monedele. După cîteva încercări, aude vocea soțului, la celălalt capăt al firului. 
- În sfîrșit, dragule! exclamă Paula, îți aud glasul după atîta vreme! Dar pe unde mi-ai umblat, că te-am sunat de mai multe ori acasă și n-a răspuns nimeni?!
(Soțul se miră că n-a răspuns nimeni. Nu-și amintește să fi ieșit vreo după-masă din casă.)
- Ei, lasă, zîmbește Paula, nu mă apuc acuma să-ți fac reproșuri. Abia aștept revederea. M-am cam săturat de stațiunea asta.
(Soțul o întreabă cum s-a simțit, cum a fost vremea.)
- Prea grozav nu m-am simțit, strîmbă Paula din nas. Timpul a fost ploios și am stat mai mult în cameră, unde am avut parte de o femeie cicălitoare care mi-a împuiat capul cu tot felul de prostii. Am făcut, totuși, multe plimbări, chiar și prin ploaie. Lucrul acesta m-a remontat și pot spune că mă simt foarte bine.
(În dreptul cabinei își făcu apariția un tînăr deșirat care-și aruncă privirile asupra Paulei cu insistență și nerăbdare. Paula îi întoarse spatele, semn că mai are de gînd să vorbească.)
- Nici mîncarea nu a fost la înălțime, ca anul trecut, de exemplu. Dacă pescuiam o rămășiță de morcov prin supă! Dar tu, dragule, cum te-ai descurcat cu mîncarea? Sper că ai luat masa în oraș, după cum te-am sfătuit?!
(Soțul îi spulberă speranțele. Avusese foarte mult de lucru acasă. În consecință... a gătit.)
- Dar cum se poate să faci treaba asta fără supravegherea mea! izbucni Paula, tare-s curioasă cam ce-ai gătit, ia spune-mi, pentru azi ce-ai preparat?!
(Soțul răspunse: ciolan cu fasole. Tînărul deșirat bătu nerăbdător în sticla ușii, cu unghia de la arătător.)
- Ai să-mi povestești amănunțit cînd mă întorc, se grăbi Paula să încheie. Vin peste două zile, dar, puiule, te rog nu mă lăsa cu trenul. Fă un efort și repede-te cu mașina pînă aici! Ia-ți o zi fără plată, merit și eu atît, nu? Abia aștept să te strîng în brațe. Te sărut de nenumărate ori, pa!
Paula agăță receptorul în furcă și ieși radioasă. Tînărul deșirat își încolăci brațul drept în jurul gîtului ei subțire și delicat, sărutînd-o apoi discret pe lobul moale al urechii. Ea se lipi strîns de trupul său și-i șopti chicotind:
- Niciodată n-a reușit să facă un ciolan cu fasole ca lumea. De cîte ori punea pe masă ciorba asta, nici nu mă atingeam de ea și rămîneam flămîndă tot restul zilei. În general gătește bine, dragul de el.

Cu trenul
Era o noapte transparentă, cu cerul găurit de stele reci, ca de gheață. Gheața era și jos, pe toate străzile, așa cum este firesc să fie iarna. Orbecăiam pe strada principală, în graba mea de a ajunge cît mai repede la gară, unde trebuia să prind un personal, puțin după miezul nopții. Noroc că strada era pustie și nu mă puteam face de rîs cu baletul abstract pe care-l executam cînd pe trotuar, cînd pe lîngă, datorită multiplelor alunecări involuntare. 
Am ajuns la gară cu mușchii încordați și încheieturile picioarelor înțepenite. Aveam speranța să găsesc un compartiment gol, unde să mă întind pe banchetă și să trag un somn zdravăn pînă dimineața, cînd ajungeam la destinație. Într-adevăr, primul vagon în care am urcat era aproape gol, doar două-trei persoane, le-am deslușit contururile chircite prin ungherele întunecate. În tot vagonul pîlpîiau palid doar cîteva becuri. M-am întins pe o banchetă, hotărît să moțăi pînă trece controlorul. După cîteva minute eram ca un pui congelat. Instalația aceea de sub banchetă e de vină, mi-am zis, ori poate maneta care reglează temperatura, așa că am schimbat compartimentul. După alte cîteva minute începui să trosnesc de frig. Și atunci am pornit-o prin vagoane, în căutarea unei temperaturi, cît de cît, acceptabile. N-am reușit. Mi-am zis că oi fi o fire mai slabă ori prea pretențioasă, din moment ce alții rezistă, siluetele acelea încremenite prin ungherele întunecate ale compartimentelor, ca într-un film de groază. Mersul meu se transformă în fugă, apoi într-un adevărat cros dintr-un vagon într-altul ceea ce-mi repuse sîngele în circulație. Într-unul dintre vagoane m-am întîlnit cu controlorul, venind tot în fugă, din direcția opusă. Ne-am oprit față-n față, bătînd sîrba pe loc. El avea înfășurat un șal de lînă în jurul chipiului, trupul vîrît într-o pufoaică, nasul roșu și umed. Tușea. I-am propus să continuăm fuga împreună, mai schimbăm și noi o vorbă, două, să nu ne plictisim, să treacă timpul mai repede. Controlorul mi-a dovedit însă imposibilitatea de a fugi alături în aceeași direcție, datorită culoarului prea îngust. M-a asigurat că ne vom întîlni din nou. Ne-am continuat deci fiecare crosul în direcția inițială, iar la întoarcere, într-adevăr, ne-am întîlnit, de data asta într-alt vagon, eu dovedindu-mă mai sprinten. Am schimbat iarăși cîteva cuvinte, printre gîfîieli, apoi am pornit-o mai departe. În felul acesta s-au scurs orele nopții. Reușisem să mă încălzesc bine, începuse să-mi placă, mai ales că am legat o nouă prietenie, cu controlorul. În numeroasele noastre întîlniri, ne-am povestit unul altuia întreaga viață și ne-am dat adresele. 
La prima oră a dimineții am ajuns în orașul în care fusesem trimis în delegație pe o zi. După micul dejun, luat în grabă, am purces la rezolvarea tuturor sarcinilor ce-mi fuseseră trasate, cu competență și exigență. Persoanelor cu care luam legătura le-am vorbit, fără excepție, foarte amabil, abordînd diverse zîmbete profesionale. Mă susținea gîndul că seara urma să mă urc într-un tren care mă va duce, înapoi, acasă.

Domnul a luat… Domnul a dat…
Pe fostul tovarăş Păsculescu l-am cunoscut pe vremuri, un adevărat tovarăş! Adică unul care, de bună voie şi nesilit de nimeni, se aruncase în valurile propagandei, lustruindu-şi zilnic (şi-n mod avantajos) profilul de activist sadea. Începuse, încetişor şi metodic, să urce treptele, zîmbind slugarnic spre înălţimi, ploconindu-se, cu o diabolică perseverenţă, exact în faţa cui trebuia – avea fler băiatu’ – şi dovedind că nu se abate, cu nimic de la indicaţiile primite. În felul acesta, a săltat din funcţie în funcţie. Punctul său forte era ideologia. Una anume. Mai exact, vorbea şi nu admitea să comenteze cineva. Şi-ncet, încet, numărul acestora s-a înmulţit, pe măsură ce scaunul în care-şi punea şezutul devenea tot mai înalt. Dădea decizii, sancţiuni, verdicte, lua hotărîri, anula, angaja, verifica, cenzura, împărţea, lichida. Ţinea şedinţe în care strălucea prin rostirea impecabilă a frazelor şi a propoziţiilor lipsite de bîlbe şi golite de sens. Nu-şi lepădase, însă, niciodată haina de cameleon. Ştia să zîmbească şi să se încline atunci cînd trebuia. De fapt, pizmuia pe toată lumea, nu se iubea decît pe sine. După evenimentele din decembrie şi pînă pe la mijlocul lui 1990, tovarăşul Păsculescu devenise un Păsculescu oarecare. Se arăta încîntat să i se spună: „bă, Păsculescule!” Apoi, brusc, s-a transformat în domnul Păsculescu. Poate nu chiar atît de brusc pe cît mi s-a părut mie. A copt-o el, a pipăit terenul... Întotdeauna fusese un tip orientat. 
M-am întîlnit cu el acum cîteva zile.
- Cum mai merge treaba? l-am întrebat.
- Dragul meu... Domnul a luat, Domnul a dat, mi-a răspuns el cu atîta smerenie în ochi încît am rămas perplex. Îşi împreunase mîinile ca pentru rugăciune. Zîmbea timid. Cu toate acestea, ceva jucăuş puteam desluşi pe la colţurile gurii sale.
- Nu pricep, am exclamat, fără voie.
În cuvinte domoale, Păsculescu mi-a spus că acum şi-a găsit, în sfîrşit adevăratul drum. Ţine conferinţe despre viaţa sfinţilor. Nu l-am întrebat la care religie a aderat. La care sectă. Vorba lui: Domnul a luat…

Așteptându-l…
Acum e o plăcere să stai în gară şi să aştepţi trenul. Difuzorii de presă te îmbie cu tot soiul de publicaţii una mai atractivă decît cealaltă. Pe prima pagină, femei frumoase îţi trag cu ochiul. În paginile din mijloc, alte femei îţi arată sînii năucitori, pîntecul fremătător, coapsele desfăcute şăgalnic... Cele mai pudice îşi arată doar fesele. Eşti copleşit de plăcere şi uimire. Pînă mai ieri, asemenea forme credeai că există doar la capitalişti. Ba se pot cumpăra şi romane format de buzunar, palpitante, incitante, educative, cum ar fi Dragoste cu forţa ori Dacă te prind să vezi ce-ţi fac ori Agentul Ako Sanyoko îşi ascute privirea. Tocmai mă încălzeam răsfoind o broşură puternic ilustrată şi ingenios intitulată Dacă poţi... pot, cînd aud la difuzoare următorul anunţ: Rapidul 36 întîrzie necunoscut. Din cauza căldurii interioare, crezusem că auzul meu o luase razna. Dar anunţul s-a repetat cu aceeaşi voce nazală şi indiferentă: Rapidul 36 întîrzie necunoscut. Ăsta era rapidul meu. M-am repezit la ghişeul de informaţii, împreună cu alţi călători contrariaţi. Pe mine necunoscutul, în general, mă sperie şi-mi produce frisoane pe şira spinării. Duduia din spatele geamului nici nu ne-a lăsat să deschidem gura.
- Pe mine să nu mă întrebaţi nimic, a şuierat ea, aşa a trebuit să anunţ, stimaţi cetăţeni ori domni că altcumva nu vă mai pot numi... Că veţi aştepta o oră, sau o zi, habar n-am. Am vorbit cu staţia X, abia i-am prins şi nici ei nu ştiu mai mult decît că întîrzie iar cu alte staţii n-are sens să mă chinui să iau legătura, telefoanele-s date dracului, ţiuie, păcăne, scot sunete extraterestre parcă au înnebunit, nici în oraş nu poţi vorbi, ştiți prea bine. Rapidul ăsta a plecat din gara de pornire, asta-i sigur, dar undeva, între staţii, întîrzie... Pe cîmp, printre lanuri, dracu ştie… Mai mult nu vă pot spune…
- Bine dar... noi ce facem? îndrăznesc să întreb, timid.
- Nu sînt agenţie de dat sfaturi, îmi trînteşte duduia replica. Acum sînteţi liberi… aşa că faceţi ce vreţi. 
Măi, ce idee! mi-am zis. Ce-ar fi să deschid o agenţie particulară de dat sfaturi? Aş fi primul... Da, dar pe mine necunoscutul mă cam sperie aşa că... Am cumpărat romanul Dacă te prind să vezi ce-ţi fac şi m-am aşezat în sala de aşteptare. Tot vine rapidul ăla pînă la urmă, mi-am zis şi am început să citesc. Dacă voi termina romanul iar rapidul nu va sosi atunci.. Atunci, oare, ce-o să fac? Dumnezeule, cît de incomodă este libertatea asta! Mai bine să ţi se ordone cum să te îmbraci, cum să umbli pe stradă, cum să rîzi, cum să-ţi faci planul, cum să aplauzi şi... cum să aştepți trenurile care întîrzie necunoscut.

Autor: Radu Țuculescu