Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

Martie 2016

Prefer satisfacţia bucuriei, deşi ele sînt greu de decelat. Pentru că există bucurii lipsite de aura filotimiei, de orice satisfacţie. După cum fericirii îi prefer căutarea iluzorie a acesteia. Refuzat brutal de concreteţea diurnă, mă refugiez în confortul nocturn al viselor deşarte.
*
Înţelegerea deplină ar trebui să modifice radical nu doar modul de gîndire, ci şi, într-un anumit fel, cursul factic al realităţii. Înţelegerea re-crează lumea, o pune la dispoziţia unor noi posibilităţi. Creaţia este actul de înţelegere a tuturor posibilităţilor posibile. Moartea este ne-înţelegere, de-ne-înţelesul nostru fundamental tocmai pentru că blochează aceste posibilităţi. Fiinţa se înţelege doar printr-un ocol făcut în jurul posibilităţilor sale fiinţiale, dar şi prin survolul non-posibilităţilor sale intrinseci. Înţelegerea este practicarea metodică a posibilului. Dar a înţelege total gîndirea cuiva înseamnă şi să te împotmoleşti într-un fel în limitele şi capcanele ei. Rişti să pierzi perspectiva dacă te concentrezi prea mult pe structura sa filigrană. Adevărata înţelegere a unei gîndiri e aceea care o diversifică, îi continuă cărările ideatice şi hermeneutice începute. O gîndire se împlineşte cu aportul altei gîndiri. Gîndirea profundă trebuie ferită de specialişti. Ea trebuie lăsată pe mîna amatorilor. Gîndirea este amatorismul nostru suprem. Oricum, după o afirmaţie nietzscheană: „Cel mai mare gînd are cea mai lentă şi cea mai tîrzie consecinţă”.
*
Înarmat doar cu o pană de înger, poetul continuă să mărşăluiască inconturnabil pe meterezele cuvîntului, somînd tăcerile care nu vor să intre în poem. Salahor la zei, cu jumătate de normă, el se luptă cu terţinele, cu vraja inefabilă a metaforei. În aceste suave potriveli şi celeste eufonii, atît de contrastante cu tumultul existenţial cotidian, se află ceva din farmecul gratuit al vieţii: scrisul ca agonie a zilei topită în nocturne reverii. Peste oasele vieţii de zi cu zi, poetul îmbracă senin şi imperturbabil carnea de hîrtie a poemului, trăind din inocenţa tarifară a acestuia. „Mai bine niciodată el nu ar fi fost pe lume/ Şi-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri” (M. Eminescu).
*
Turnul Babel – prima faptă colectivă împotriva lui Dumnezeu. Căderea a fost mai mult la cerere. Orice ar face, omul nu poate evada din limitele speciei. Chiar şi sfîntul rămîne în cadrele acesteia. Ba chiar, pentru a fi sfînt, el trebuie să rămînă om. E tot mai greu să ajungi sfînt din postura de om. În timp ce toţi oamenii vor să devină dumnezei, Dumnezeu a dorit să devină un singur om – Isus Cristos.
*
Ar trebui să mulţumim cerului, în fiecare clipă, pentru lipsa noastră de sens, pentru libertatea care ne permite atîtea forme de eşec, pentru căderile pe care le putem practica, pentru adevărul care nu ne învaţă nimic. Imperfecţiunea lumii îi creează acesteia posibilitatea şi speranţa. Perfecţiunea sa ne-ar aneantiza rapid, ne-ar face una cu pietrele. Perfecţiunea divină este pusă mai tare în valoare chiar de imperfecţiunea umană. Omul este doar partea etern perfectibilă a unei anomalii mundano-divine, leitmotivul unei erori ajustabile.
*
Un posibil secret al vieţii? – să-ţi trăieşti bătrîneţea încă din timpul tinereţii, iar restul să laşi pe mîna copilăriei. Să devansezi mereu prezentul trăirii cu o inocenţă ludică, să nu cazi dezarmat în gatism. Să fii copil bătrîn tot timpul. Bătrîneţea nu e decît vîrsta la care poate fi imaginată integral copilăria, toate iluziile ei rămase restante. Bătrîneţea este ultima copilărie pe care ne-o mai putem permite.
*
Memoria conştientă/inconştientă joacă un rol primordial de fundament spiritual-afectiv al metabolismului nostru existenţial. Raportul memorie-uitare ne defineşte întregul traseu ideatic. Omul este singura fiinţă care ştie că există, are memoria şi conştiinţa activă a acestui fapt, chiar dacă nu ştie de ce există. După cum e singura făptură care poate uita că există. Viaţa nu este decît o uitare a fiinţei în propria existenţă. „Memoria este uneori tot atît de inventivă ca uitarea” (J.L. Borges). Literatura este memoria care rămîne după ce am uitat totul. Elementele ei subiectivizante se metamorfozează, odată cu trecerea timpului, într-un aide-mémoire cu prestigiu de obiectivitate, dincolo de limitele factualităţilor aleatorii. Asta pentru că literatura, cultura ne amintesc nu doar de ceea ce am fost, ci şi de ceea ce puteam fi. Ne reliefează fiinţa nu doar în sincronia efemerităţii mundane, ci şi în diacronia datelor şi perspectivelor ontologice. Obiectivitatea culturii este dată de subiectivitatea valorii ei.

Autor: Ioan F.Pop