Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Kiran Desai – Hullabaloo in the Guava Orchard

Kiran Desai – Hullabaloo in the Guava Orchard

Martie 2016

Preambul:
Între numele cu rezonanţă internaţională ale literaturii moderne indiene se află faimosul Salman Rushdie, Jhumpa Lahiri (câștigătoare a premiului Pulizer pentru ficţiune în 2000 și a unei nominalizări la Man Booker Prize în 2013), Vikram Chandra, profesor la Universitatea Berkley din California și nuvelist de succes, Amitav Ghosh autorul bengalez al Palatului de sticlă, al Râului de fum și al Mării de maci (pentru care a fost nominalizat la premiul Booker Prize în 2008), Arundhati Roy cu Zeul lucrurilor mărunte (câștigătoare Man Booker Prize în 1997, numită unul dintre cei 100 cei mai influenţi oameni de revista Time) și Kiran Desai.
Kiran Desai este o autoare de origine indiană, educată în India, Anglia și Statele Unite. A început să publice primul roman foileton în cunoscutul ziar The New Yorker, iar al doilea său roman, The Inheritance of Loss, a câștigat prestigiosul Man Booker Prize în 2006. Ziarul The Times a numit-o cea mai seducătoare voce a noii generaţii, iar Daily Telegraph consideră cartea pe care am ales să v-o prezentăm ca pe o satiră subtilă și delicată a Indiei provinciale.
Cartea Hullabaloo in the Guava Orchard (Hărmălaie în livada de guave), prezintă povestea unui tânăr indian care într-o zi, inexplicabil pentru ceilalţi, fuge de acasă și se refugiază într-o livadă de guave pentru a deveni la fel de inexplicabil de data aceasta pentru el, un sfânt local, de tipul sfinţilor stâlpnici din religia creștină.
*
„În după-amiaza zilei următoare, familia plecă să asiste la o altă nuntă (fiindcă era sezonul nunţilor, vă amintiţi?), dar l-au lăsat pe Sampath acasă pentru a fi siguri că nu-și va mai da jos pantalonii la încă un eveniment important. De îndată ce trecură de colţul străzii pe care locuiau, Sampath a ieșit din casă. Animat de un elan inexplicabil, și-a croit drum spre Bazar. Aici, se urcă în primul autobuz pe care l-a zărit. 
Autobuzul plecă hurducăind de-a lungul drumului, lăsând în urmă Shahkotul în duruitul înecat al motorului său murdar ce umplea aerul. Sampath se gândi la șerpii care-și lasă în urmă – ca o zdreanţă – pielea cea veche și dispar printre ierburi, fără ca prezenţa să le fie trădată de nici măcar un foșnet de frunze; la insectele care-și sparg învelișul cheratinos sau carapacea, care se ivesc de sub întunericul cald al mătăsii sau al membranelor pentru a se pierde în cerurile enorme. Se gândi la modul în care în care părăsea lumea, o lume care-și îndrepta nesfârșitele revoluţii către nimic. Acum nu mai conta. Inima sa era dominată de bucurie și frică. Cumva, undeva găsise o fisură. Staţiile de autobuz și oamenii rămâneau în urmă ca într-o negură.
Luase autobuzul care ducea lăptarii acasă după ce-și duseseră laptele la vândut în oraș. Strivit între canistre goale și reci își urmă drumul către periferie, până când clădirile se subţiară și petece de copaci ţepoși și dezordonaţi se iviră. Apoi a mers mai departe până când clădirile nu s-au mai zărit deloc, urmărind ondulările de la poalele dealurilor, astfel încât Sampath putu să simtă aerul rarefiat și prospeţimea pajiștilor înflorite în această ramă obosită. Au urcat din ce în ce mai sus.
O bătrână s-a mutat mai aproape de el. Avea atât de multe canistre, încât era forţat să se încline spre dreapta către fereastră ca să poată să-și păstreze preţioasa viaţă. Mai mult de atât, era una dintre acele femei care dispreţuiesc tăcerea. Iritată mai ales de figura lui Sampath, figură învăluită într-un cocon silenţios, își folosi vocea ca pe un ac pentru a-l atinge și înţepa. „De unde vii și care e numele tău de familie? Ce face tatăl tău și cât câștigă unchiul tău? Câte rude trăiesc în casa ta și câte dulapuri aveţi? Și modalitatea de a avea o sănătate perfectă e de a bea un litru de lapte de bivoliţă dimineaţa pe stomacul gol”.
Sampath începu să simtă că exaltarea minunată care îl cuprinsese până atunci începe să pălească. Autobuzul își urmă drumul gemând pe panta dealului. Pentru o clipă, motorul sughiţă si autobuzul se opri. Atunci, până șoferul reporni mașinăria pentru a-și relua drumul în pantă, Sampath sări pe fereastra autobuzului care trăgea de timp, împins parcă de iritarea pe care o simţea la auzul vocii bătrânei. Călătorii uimiţi care admirau priveliștea în timp ce-și continuau călătoria putură să-l vadă pe Sampath gonind spre o livadă veche care se zărea pe coasta dealului. Alerga mânat de o stare de urgenţă. Peste boscheţi, prin buruieni. Înaintea lui văzu un copac, un copac bătrân, de ale cărui ramuri tăcerea atârna ca o rugăciune. I-a atins trunchiul și febril, fără pauză, a început să se caţere. Și-a făcut drum din creangă în creangă. Împingându-se tot mai sus, răscoli frunzele moarte, carcasele insectelor și alte rămășite uscate ce se adună prin copaci. Începu să-l plouă în timp ce urca spre vârf. Când își găsi un loc printre frunze – chiar în momentul în care făcu asta – acumularea de energie care-l cărase așa departe și așa de sus se depărtă de la el ca o pală de vânt care vine de nicăieri, face copacii să foșnească și se topește în neant ca o fantomă.
Pasagerii, care întâmplător priveau pe fereastră, ar fi putut jura că au văzut o maimuţă sărind prin livadă, răscolind frunzele și făcându-le să tremure. Dar obosiţi după vinderea laptelui întreaga dimineaţă, s-ar fi frecat la ochi înainte să se uite din nou pentru a nu se lăsa înșelaţi. Până atunci autobuzul l-ar fi lăsat pe Sampath și copacul lui în urmă și totul ar fi revenit la normal.
Copacul în care s-a urcat Sampath era un copac guava. Un copac guava mai mare și mai magnific decât oricare altul pe care l-a văzut. Creștea în livada deţinută de fostul judecător districtual din Shahkot, înainte ca guvernul să declare pământul ca parte dintr-o rezervaţie forestieră naţională.
Ascuns între ramurile copacului în care s-a urcat, Sampath și-a simţit răsuflarea încetinind și un val de pace și mulţumire învăluindu-l. În jurul lui livada era scăldată în soarele unei după-amiezi de noiembrie, împânzită de reflexiile unui frunziș mișcător și umplută de un haos fluid format din lumini și umbre. Căldura i se cuibărea în obraz ca un bot de animal și inima lui se liniști încât putu auzi pocnetul surd și foiala plantelor încălzindu-se și emanând diversele mirosuri din jurul lui. Ce frumos era aici, cât de exact așa cum trebuia să fie! Livada se potrivea unei imagini pe care o purtase cu sine întreaga sa viaţă: miriade de globuri verzi crescând dulce-amărui și minunat pe dealurile cu suficienţi copaci încât să umple vederea și destule fructe încât să înmiresmeze aerul. Frunzele copacului erau doar cu o nuanţă mai închise decât fructele și scoarţa era la un bronz distanţă de o paloare lăptoasă atât de delicată și atât de fină încât degetele se înfiorau la atingerea ei. Și acești copaci nu erau atât de mari, atât de plini de frunze sau atât de aglomeraţi, încât să acopere cerul care se vedea clar printre ramuri. Înaintea ochilor, zburând și săgetând aerul era un stol de papagali-bijuterii de un verde smarald viu huruind și ţipând voioși. Scena îi umplu întreaga minte și se întrebă dacă s-ar putea sătura vreodată de ea. Aceasta era calea bogăţiilor și aceasta era viaţa unui rege, se gândi... în timp ce tânjea s-o înghită pe toată, să aibă gura plină de savoarea ei pentru totdeauna. Oh, dacă și-ar putea schimba viaţa pe acest lux al tăcerii, pe posibilitatea asta de a sta cu faţa spre după amiază ca o floare a soarelui și să înveţe tot ce era de învăţat din această livadă: fiecare insectă care se târăște, mirosul pământului jilav de sub iarbă, freamătul de frunze, calea lui ușoară prin coroană, limba lui articulând fiecare lucru. Și apoi, în timp ce după-mesele ar crește repede și fumuriu și fructul verde-auriu s-ar coace, l-ar culege... L-ar apropia de obrazul său și l-ar freca în palme ca să-i simtă suprafaţa grunjoasă cu o stea în capăt, cu cicatricile dure și maronii lăsate de vânt și ploi sau de ciocul vreunei păsări neiertătoare. Și după ce l-ar fi gustat, fructul nu-l va fi dezamăgit, ar fi fost cea mai minunată, cea mai gustoasă guavă pe care ar fi mâncat-o...
Da, era în sfârșit în locul potrivit. Oboseala s-a rostogolit peste el ca un val, și închizând ochii, a căzut într-un somn adânc, găzduit ca între dinţii unei furculiţe sus în copacul guava”.

(*Fragment din volumul Hullabaloo in the Guava Orchard, Kiran Desai, Ed. Faber and Faber, 1998, pp. 48-51, cap. 6, traducere de Simona Ardelean.)

Autor: Simona Ardelean