Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Sălajul în 1840 (2)

Sălajul în 1840 (2)

Martie 2016

Produsele 
Sălajul este binecuvântat cu toate roadele subcerescului, astfel încât, dacă ar găsi un vad comercial bun, ar putea deveni cea mai prosperă regiune din Imperiul Austro-Ungar, dar [în lipsa lui] produsele i se prăpădesc fără să fie apreciate şi preţuite [la justa valoare], pentru că puţinul care ajunge pe pieţele din Cluj, Oradea, Debreţin şi Carei e doar un strop din imensul ocean [al abundenţei].
Majoritatea dobitoacelor necuvântătoare îşi găsesc de mâncare aici cu uşurinţă, prin urmare [Sălajul] se mândreşte cu numeroase specii de animale, atât domestice cât şi sălbatice. Din rândul celor de casă se evidenţiază mulţimea oilor şi râmătorilor. Toţi gospodarii cresc mioare din rasele autohtone – după posibilităţi, mai multe sau mai puţine. Creşterea ovinelor a fost dintotdeauna sprijinită cu entuziasm de nobilimea sălăjeană. Sunt mulţi cei care, de parcă ar concura pentru încetăţenirea acestei ocupaţii, au sacrificat bani şi au depus eforturi serioase pentru obţinerea de succese, precum baronii Wesselényi Farkas şi Miklós, baronii Bánffy Ádám şi János ori Pelei Farkas. Dintre ei, s-a evidenţiat baronul Wesselényi Farkas-tatăl, nu doar în Sălaj, ci în întreg Ardealul. De altfel, întreaga familie Wesselényi şi-a fundamentat peste hotare renumele de crescători pricepuţi. 
Proprietarii de pământ sunt îmboldiţi de însăşi dărnicia naturii să crească porci, deoarece nenumăratele păduri împrăştie peste tot un ocean de ghindă. Cu toţii se folosesc de el, astfel încât şi micii proprietari au atâţia râmători încât fiecăruia îi revine câte-o turmă întreagă. Chiar dacă nu toată lumea posedă o pădure de stejar, se descurcă fără probleme pe parcursul iernii, deoarece achiziţionează ghindă de un pengő, iar animalele care au consumat hrană de doi pengő în anotimpul friguros vor fi vândute cu 30-35 de pengő.
În păduri, sălbăticiunile mişună în turme. Ce-i drept, numărul cerbilor a scăzut şi şi-au căutat refugiu în adâncul marilor codri, cu toate acestea coboară deseori în sate, riscându-şi vieţile. Mistreţii de pe muntele Şes provin în mare parte din exemplarele aduse în urmă cu câţiva ani de la Jibou. Dar tot aici se găsesc căprioare, lupi, vulpi, jderi, bursuci, pisici sălbatice, iar în unele locuri de pe firul apelor chiar vidre. Multe vietăţi pier cu grămada în timpul vânătorilor mai mici sau mai mari – o activitate obişnuită pe agenda tuturor de aici.
[Sălajul] este bogat şi în păsări. În făgete se găsesc din belşug: ierunci pestriţe, găinuşe de munte maronii, potârnichi roşiatice, o varietate palidă de sturzi. În vecinătatea Someşului, se întâlnesc lişiţe şi becaţine, în mlaştinile Eriului stârci, berze şi dropii; aproape peste tot: vulturi, ulii, mai multe specii de ereţi, diferite feluri de porumbei sălbatici (cu precădere porumbei guleraţi şi turturele), sitar de pădure, nagâţi etc.
Dările din ape nu sunt mai puţine decât cele ale codrilor. În fiecare dintre apele deja amintite, înoată armate de peşti şi de raci. În Barcău şi Crasna, şalăul, plătica şi ştiuca sunt indigene. În Someş, pe lângă ştiucă, înoată plătica şi sturionii; iar uneori apar în Jibou venind de pe Tisa somni de peste un metru lungime. [...]
Cum prea bine se ştie, [Sălajul] n-are minereuri şi sare. Cu câţiva ani înainte, la Noţig s-au descoperit câteva grăuncioare de aur, neatinse de mână omenească; oficiul din Baia Mare a fost informat, s-au desemnat comisari pentru a cerceta, dar se vorbeşte că strădaniile le-au rămas fără rezultate. Se va încerca repetarea testului. Nici sare nu s-a găsit, deşi izvorul salin din Jibou şi şesurile sărate din zona Eriului stârnesc bănuiala că ar fi din belşug. O ocnă ar constitui o comoară nepreţuită pentru sălăjeni – dintre multele foloase, să amintim doar că ar scăpa de transportul sării. Gândul aducerii bulgărilor din Ocna Dejului în Ţara Silvaniei, un efort imens şi cu puţin spor, reprezintă un coşmar.
Ţara Silvaniei ascunde o sumedenie de comori, despre care multă lume nu ştie nimic. Cercetările şi diferitele ocazii au revelat existenţa unor zone carbonifere, dar, întrucât lemnul constituie combustibilul epocii actuale, descoperirea n-a interesat pe nimeni. În cele mai multe cazuri, este vorba de lignit, care în contact cu atmosfera se fărâmiţează, dar probele tehnice arată că s-ar putea utiliza; şi se speră că în adânc se găsesc straturi mai dense. [...]
Are şi marmură, respectiv varietatea spumoasă cunoscută drept „marmură de Jibou”. Cariera a fost deschisă pe o culme împădurită aflată la o oră depărtare de Jibou, către sud. Cum s-a pornit cu stângul, după câţiva ani de exploatare, frontul s-a prăbuşit şi în prezent ar fi nevoie de implicarea a câtorva sute de oameni ca să fie scoasă la lumină din nou. Când a început să producă, baronul de odinioară a invitat pietrari din străinătate de la care localnicii au învăţat meseria şi ar fi devenit o ramură rentabilă a economiei artistice, dacă nu s-ar fi produs surparea. În curând, locul va fi invadat de pădure şi se va transforma într-o legendă transmisă pe cale orală de către urmaşi.
Varietatea de ghips numită alabastru se găseşte în mai multe locuri şi are o puritate deosebită.
Pe cât se arată de săracă în piatră de construcţie, atât de bogată este în calcar. Dacă satele vecine [cu graniţa] ar opera în regim industrial, ar putea obţine un profit frumos din Ungaria.
Merită semnalat un deal din cretă destul de curată situat între Hodod şi Nadiş. Croitorii o folosesc şi astăzi, iar fabricanţii de vase sau de vopsele ar trage foloase inimaginabile [de pe urma exploatării]; chiar şi vândut doar sub formă de cretă ar produce mulţi bani.

Populația
Dintre cei o sută treizeci de mii de oameni circa o sută de mii pot fi socotiţi ca iobagi, cel puţin jeleri, iar două treimi din ei sunt români. Dumnezeu le-a rânduit să lucreze pământul, dar populaţia a lepădat indicaţiile înţelepte ale naturii şi şi-a prăpădit puterile ocupându-se de cultivarea viţei-de-vie. Deoarece împărţirea forţelor nu i-a îngăduit cultivarea potrivită nici a ogorului, nici a viei, pământul chinuit nu i-a oferit decât răsplata unei sărăcii perpetue.
Găseşti sărăcie pretutindeni. Ea este un oaspete imposibil de ascuns sau de alungat, un senior de neînduplecat, cu coif ţuguiat şi lance, în faţa căruia toţi fac mătănii. Satele româneşti sunt mizere. Îmbrăcămintea poporului este una şi aceeaşi, fie că este vorba de cel mai prăpădit iobag sau de un boiernaş fără avere: o pălărie neagră cu boruri largi ridicate sau o căciulă din piele de miel; o şubă cenuşie din lână creaţă care ajunge până deasupra genunchilor; vestă; izmene largi, lungi până la glezne; cizme sau opinci. Cine are poartă uneori pe deasupra nădragi sau îşi pune ciorapi în picioare, dar în rest îmbrăcămintea descrisă reprezintă atât ţinuta de vară, cât şi cea de iarnă. Se mănâncă pită sărăcăcioasă sau tocmai mămăligă, adesea numai cu ceapă şi urdă sărată, astfel încât austeritatea traiului provoacă milă, mai puţin în Borla şi Andrid, unde locuiesc nişte gospodari mai înstăriţi. Cauzele acestei sărăcii apăsătoare rezultă din starea actuală: din puţinul produs se plăteşte darea către împărăţie, dijma seniorului, o parte merge la preot şi învăţător, alta hrăneşte notarul, iar solgăbirăii adeseori îi năpăstuiesc în secret. Boii lor trag carele împovărate ale armatei, căruţele oficialităţilor din judeţ. Drumurile, canalizarea, toate se realizează de către oamenii din popor, astfel încât un moş de 70 de ani abia dacă a ajuns să-şi petreacă 15 ani din viaţă pentru sine. [...]

Comerțul
Este modest în Sălaj. Venituri nesemnificative rezultă din vânzarea lânii, porcilor, sodei calcinate pentru producerea săpunului, tutunului şi fructelor. Meseriaşii îşi duc traiul de pe o zi pe alta, deoarece localnicii nu cer un port mai deosebit. Totuşi, există o îndeletnicire înfloritoare, cojocăria, deoarece cine nu poartă şubă nu se îmbracă aşa cum se cuvine. 
Binecuvântata regiune ar putea susţine mai multe ramuri ale economiei: stupăritul vrednic ar aduce recompense bogate; cineva ar trebui să le prezinte oamenilor de aici cum se cresc viermii de mătase, străduinţă care ar acoperi toate cheltuielile [cu creşterea şi educarea] copiilor şi-atunci ar fi îmbrăcaţi mai bine, deoarece sărmanii arată ca nişte orfani din Laponia, înfăşuraţi în piele. S-ar putea scoate la suprafaţă şi roadele din pântecul pământului, activitate care ar oferi slujbe câtorva mii de truditori, ca să nu fie nevoiţi să străbată un drum de câteva zile până în marile oraşe din Ungaria în căutare de lucru.

Cultura și învățământul 
Sălajul se găseşte departe de cele două capitale culturale ale ţării, care, de obicei, răspândesc lumina în provincie. Deşi nu întâlnim un interes susţinut faţă de viaţa culturală, totuşi [judeţul] n-a rămas de căruţă. Potrivit gradului de instruire, locuitorii pot fi împărţiţi în trei categorii: plebea, mica nobilime şi familiile de vază.
În ce stare poate sta educaţia poporului, acolo unde, lipsit de orice suport material, [prostimea] este lăsată să se descurce cum ştie? Ce comportament putem pretinde oamenilor de rând, cărora nimeni nu le spune că există şi plăceri de rang mai înalt decât cele trupeşti? Despre ce fel de educaţie a maselor putem vorbi acolo unde şcolile populare sunt cu totul necunoscute; şcolile săteşti sunt neglijate, iar învăţătorii prost plătiţi, deoarece în ţara noastră au ajuns să ocupe aceste nobile scaune numai aceia cărora soarta sau proasta lor pregătire nu le-a permis să plece în altă parte. Marii proprietari de pământ uită să se îngrijească de ele – oare se tem că oamenii educaţi vor refuza să robotească pe moşie? Nici un filantrop întreg la minte n-are de ce să se teamă, pentru că oare cine îşi îndeplineşte sarcinile mai exact decât omul care cunoaşte rânduielile sociale, legăturile vieţii şi [consimte] întrajutorarea reciprocă. Plebea poate spera un viitor mai bun doar ca urmare a carităţii practicate de biserică, pentru că instituţiile aflate acum la modă şi-au dovedit prin rătăciri lipsa de obiective. Cât de creştin, cât de uman ar fi iluminarea tenebrelor infectului, [parte a societăţii] care ar putea avea o evoluţie periculoasă într-un viitor apropiat. Posteritatea l-ar diviniza pe omul care ar ridica o altă generaţie după cea a taţilor nenorociţi, ar şti să preţuiască sângele maghiar, ar dezvălui tendinţele de degenerare. Cine aude cântecele acestui neam cade pe gânduri la auzul vocilor omeneşti.
Mica nobilime se plasează undeva între civilizaţie şi incultură, deci într-un punct cât se poate de periculos. Dacă socotim că educaţia reprezintă capacitatea omului de a-şi stăpâni pornirile, patimile, atunci recunoaştem că ne aflăm sub puterea lor. Când cineva devine atât de robit năravurilor încât decade din demnitatea morală, el nu se jenează să se preschimbe într-o coadă de topor. Începe să se încetăţenească şi în Sălaj obiceiul preluat din Ungaria ca nobilimea să participe la şedinţele consiliului judeţean după ce entuziasmul i-a fost sporit de câteva pahare şi discursuri, ba chiar defilează împărţiţi pe partide – ca acolo. Şi-atunci când vine vorba despre problema naţională, iar liderul grupării politice scoate la vedere ditamai măciuca în locul buzduganului strămoşesc, adesea se întâmplă ca o întreagă armată [de voci] să i-o ridice la valoarea de argument suprem pentru validarea discursului – atunci nu putem vorbi despre independenţa, puterea de spirit a unei clase sociale.
Totuşi, cultura şi ştiinţa n-au fost exilate din Sălaj de către domni. Nu mă refer la patriarhii groşi în pungă, pentru că de multe ori am văzut sacul doldora de bănet stăpânit de ditamai neghiobia. Ar trebui să public lista bărbaţilor învăţaţi, cu o gândire riguroasă, proveniţi atât din rândurile mirenilor cât şi a clerului – dintre care se vede orbita unei singure planete, a poetului Kölcsey, patriot care a trăit şi a strălucit pe aceste meleaguri. Dacă ar fi să înmânez cuiva o cunună de lauri, aş alege comitatul cel mic, Crasna. Ambele au cazinouri, dar cel din Crasna oferă şi o bibliotecă. Totuşi, dacă aruncăm o privire în trecut, şi Crasna îşi pierde coroniţa. Îşi aduce oare aminte de ziua când aproape că i-a fost devastată biblioteca? Atunci şi ea şi-ar fi lepădat veşmântul epocii moderne şi s-ar fi scufundat mai adânc decât în tenebrele Evului Mediu, ajungând în era de tristă amintire a cărţilor arse pe ruguri în China şi Egipt. Cu toate acestea, cinstea micuţului comitat este ridicată şi de cercul de lectură din Tăşnad, printre ai cărui membri se numără şi Cserey Sámuel, un partizan entuziast al literaturii, cu o frumoasă colecţie de cărţi, pusă la îndemâna tuturor celor din regiune. Crasna cuprinde şi cele mai bogate eclezii din Sălaj, prin urmare şi preoţimea de aici se arată a fi mult mai studioasă.

Credințele religioase 
În Ţara Silvaniei, se întâlnesc trei confesiuni mai răspândite. Cea mai numeroasă comunitate este cea a creştinilor de rit oriental uniţi cu Roma, păstoriţi de episcopul greco-catolic de la Blaj, al cărui vicar din Şimleu Silvaniei le diriguieşte ecleziile.
A doua ca număr este comunitatea evanghelicilor reformaţi, aparţinători de episcopia de Aiud. Dar preoţii lor provin nu numai din Aiud, ci şi din Cluj sau Debreţin. Primul judeţ este Camărul, urmat de Şimleu, Zalău etc.
Romano-catolicii numără doar şase parohii, aparţinătoare de dieceza Oradiei-Mari.
Pe lângă acestea, răspândiţi în teritoriu, trăiesc credincioşi din alte confesiuni, chiar dacă nu s-au grupat în eclezii.
Luteranii în Hodod şi-au făcut biserică, cu toate că în alte locuri nu există luterani. Există încă mulţi unitarieni strămutaţi aici, precum şi un număr semnificativ de izraeliţi.
Nu voi discuta cucernicia localnicilor, căci partea instruită a societăţii apelează la puterea divină doar ca să-i simtă forţa în palmă, iar apoi o foloseşte pentru a plezni cu ea. Idealurile fundamentale ale credinţei creştine au fost uitate şi substituite cu pedepsele divine, legăturile frăţeşti bazate pe iubirea aproapelui s-au destrămat şi spiritul sfânt pe care s-a înălţat edificiul bisericii dumnezeieşti a devenit comensurabil şi afişat pe o listă de preţuri.
Preoţii sălăjeni se mândresc cu titlurile primite de la principii ardeleni cu ocazia victoriilor împotriva tătarilor, înnobilări înmânate „una cum floribus”, încununate cu ciorchini de flori. Pornind de la acest amănunt, vă puteţi imagina cât de preţios este judeţul Sălaj pentru mulţi dintre membrii clerului.

Traducere de Györfi-Deák György

Ediţia de bază:
Kövary László, Tájképek utazási rajzokban, Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1984, pp. 74-92.
La vremea respectivă, anumite pasaje au fost cenzurate de către activiştii de partid din domeniul cultural.
Pe Google Books au apărut analele „Tudománytár” din 1840 ale Societăţii Maghiare de Ştiinţe (Magyar Tudós Társaság), unde între pag. 20-36 poate fi găsit întreg studiul „Föld-és országtani vázlatok Szilágyról”.

Autor: Kövary László