Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Așa vă place lexicologia?

Așa vă place lexicologia?

Martie 2016

După apariția primelor volume din Dicționarul limbii române (DA), Mihail Sadoveanu îndeamnă cititorii Adevărului literar și artistic (nr. 655, 25 iunie 1933) să se apropie de „cea mai minunată și mai amuzantă carte”: „Opriți-vă la expresiile pitorești, ori poetice, ori adânc filozofice ale acestui neam cu însușiri excepționale. Urmăriți vorbe în aparență indiferente care vă duc în trecut. Scoateți dintr-un vocabul, alcătuit din câteva semne grafice, «armonice» care vă duc în adâncimea suferinții trecutului, în rezistența neamului, în sfânta moștenire a generațiilor perimate. 
Astfel vă opriți din când în când. Vă solicită ici un cuvânt, dincolo o imagine poetică. Vă zâmbește sufletul și inteligența părinților noștri. Vă reluați călătoria, ca albina între flori cu lamură dulce”. 
 Nu sunt puțini cei pentru care răsfoirea și consultarea dicționarului se aseamănă cu lectura unui roman. Între aceștia se numără și Eugen Lungu, criticul și istoricul literar de la Chișinău. Acesta o și declară în Argumentul cărții De ce spunem așa*: „M-au fascinat întotdeauna obârșia și aventura istorică a cuvintelor, migrația lor, ca a unor corsari, dintr-o mare a limbii în alta. M-au contagiat în acest sens deslușirile etimologice ale lui L. Șăineanu, fie și cele la îndemâna tuturor din prefața la celebrul său Dicționar universal. Lecția despre lanțul conexiunilor semantice am însușit-o din nu mai puțin celebrul dicționar al lui G.I. Tohăneanu, pe care l-am citit ca pe un roman al limbii”. Convins că „fiece vocabulă are ceva relevant în arborele său genealogic” și sub imboldul lecturilor amintite anterior, Eugen Lungu se apleacă asupra unor cuvinte și expresii cărora vorbitorul/cititorul obișnuit nu le acordă atenție: „În exercițiile mele am încercat să abordez termenul sau expresia nu numai în nudismul lor pur lingvistic ori semantic, ci urmărindu-le, cum spuneam, parcursul istoric, metamorfozele spectaculoase și legăturile lor de rudenie, unele greu de bănuit sau chiar de-a dreptul șocante când răzbați spre vițele rădăcinilor”. Tot din Argument aflăm că unele din paginile cărții reiau articole publicate în revistele Noi și Sud-Est cultural. Materialul lexical (cuvinte vechi și neologisme, expresii românești și citate celebre, calcuri lexicale și termeni internaționali) este grupat în patru secțiuni: „Încercare de voroavă…”, Amour grec, De frunza frăsinelului, Cum și-a băut Cleopatra perlele.
 Sub aparenta „joacă de-a cuvintele” se ascunde o muncă de durată, căci adunarea materialului ilustrativ și formularea argumentelor și contraargumentelor în susținerea/infirmarea unei opțiuni etimologice presupun lectura unor scrieri dintre cele mai diferite, de la autorii latini la tratatele de botanică, de la primele texte religioase la proza contemporană publicată într-o revistă.
 În paginile dedicate unor expresii de sorginte literară („Pînea amară a exilului”, „Prostatecele nări”, „Le nez violet de l’ hiver”) se recunoaște istoricul literar familiarizat cu creația pașoptiștilor Alecsandri și Ghica, precum și cu cea a lui Eminescu (pe care l-a și editat în 1981).
 Interesante sunt și paginile (adunate sub titlul Religia, pușca și alte mituri aforistice) din care cititorul află că sunt expresii celebre care „zboară cu multă dezinvoltură dintr-un secol în altul și dintr-o cultură în alta, fără să dețină însă un pașaport licit de identitate”. Nu se știe când a rostit/scris Sartre fraza: „Il ne faut pas désespérer Billancourt” (Billancourt este numele unei suburbii pariziene industrializată, simbol al clasei muncitoare franceze). Fraza pusă în gura lui Malraux: „Le XXIe siècle sera religieux ou ne sera pas” și variantele în care circulă („…sera métaphysique…” „…sera spirituel…” „…sera mystique…”) nu apare nicăieri astfel formulată. Malraux declarase într-un interviu: „Cred că în sarcina secolului viitor [intră misiunea] de a reintegra zeii”, iar, altădată, că: „nu exclude posibilitatea unui eveniment spiritual la scară planetară”. În ciuda faptului că însuși Malraux a recunoscut că „n-am spus niciodată așa ceva”, maxima continuă să circule, legată fiind de numele scriitorului francez, datorită unui „trivial aranjament folcloric, în bine cunoscuta manieră a interpolărilor și șlefuirilor ulterioare ale unui concept inițial brut”. Aceleiași serii a maximelor cu emițător disputat și discutat îi aparține și cea atribuită lui Cehov: „Dacă în primul act atârnă pe perete o armă, atunci în ultimul ea va împușca neapărat”. De fapt, recomandarea lui Cehov adresată unui scriitor mai puțin cunoscut suna altfel: „Nu se aduce în scenă o pușcă încărcată dacă nimeni nu intenționează să tragă din ea”. Urmează apoi comentariul autorului: „cum nu sunt mulți care au auzit de această frază, scrisă într-adevăr de Cehov, puțin probabil că «impostoarea» va abandona vreodată terenul cucerit deja și că va ceda în favoarea spusei legitime”. 
 Alte pagini adună termeni din același câmp semantic; paragrafele din Retro-bahice, dincolo de explicații etimologice și datări referitoare la substantivele Gambrinus, chelner, ciocan, țal, țap, țoi etc., „mustesc” de informații literare legate de viața de toate zilele a lui Caragiale, C. Dobrogeanu-Gherea, Păstorel Teodoreanu.
 Unele articole se ocupă de greșeli de exprimare (Ne-am deschis), altele de tendințe gramaticale (Pe computer, Nu servesc!) a căror cauză o constituie, în ambele cazuri, împrumuturile sau calcurile lingvistice. Fiecare articol aduce câte un element surprinzător referitor la „viața” cuvintelor prezentate, fie acestea „rasate” sau umile. Aflăm astfel că inch și țol, două unități de măsură, sunt… sinonime fiindcă denumesc aceeași mărime; substantivul sticlă, împrumutat de la slavi, își are originea în limba gotică, în care stikls denumea „cornul răsucit, care trebuia băut dintr-o răsuflare”.
 În sprijinul lexicologului vine, de multe ori, poetul al cărui simț lingvistic și a cărui fantezie refac punți semantice greu de bănuit. Cum lucrează fantezia colectivă la diverse popoare pentru a defini metaforic același simbol se vede din modul în care este numit semnul tipografic @, „devenit astăzi un fel de cheie sol a tuturor mesajelor expediate pe internet”. Autorul observă că „de regulă, sensul se asociază în mentalul etnic cu un animăluț oarecare”. Italienii îi spun melc, chinezii șoricel, rușii câine, grecii rățușcă, ungurii vierme, norvegienii codiță de porc, românii și mulți alții i-au zis codiță de maimuță.
 Credem că această carte, propusă „cu jenă” („apar în ea ca un novice în postura de amator și diletant”), i-a adus autorului o creștere a numărului de cititori. Aceasta și datorită faptului că autorul a evitat „citarea academică prea chițibușară”, preferând sintagmele generalizatoare „s-a spus”, „se scrie” etc.

*Eugen Lungu, De ce spunem așa, Editura Arc, Chișinău, 2014

Autor: Gheorghe Moga