Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Istorie-memorie-control social

Istorie-memorie-control social

Martie 2016

Comunismul, ca ideologie şi viziune totalitară de practică a puterii, a fost complet străin de istoria şi tradiţiile poporului român. El ne-a fost impus în mod ostil, agresiv, de către Uniunea Sovietică în contextul regional şi european creat prin deznodământul celui de-al Doilea Război Mondial. Din punct de vedere strategic, comunizarea României, nici nu se putea altfel, a fost realizată de sus în jos. Folosindu-se discreţionar de grupul restrâns şi eterogen al comuniştilor din România, Uniunea Sovietică a ţintit, într-o primă etapă, către ideologizarea şi controlul palierului macroinstituţional. Printr-o interminabilă succesiune de ameninţări, abuzuri, tulburări provocate etc., a fost aservită puterea guvernamentală (6 martie 1945, prin impunerea guvernului Groza), puterea legiuitoare (prin falsificarea alegerilor din noiembrie 1946), a puterii simbolice (decembrie 1947 prin forţarea abdicării M.S. Regele Mihai şi înlăturarea monarhiei constituţionale ca formă de guvernământ tradiţională în România). La toate acestea s-a adăugat concentrarea integrală/dictatorială a puterii politice din România în mâna Partidului Comunist prin desfiinţarea formaţiunilor politice democrate (PNŢ, PNL, PSD), arestarea şi condamnarea liderilor acestora în a doua parte a anului 1947. 
Aservirea palierului instituţional-politic, crea condiţiile necesare pentru finalizarea discreţionară a procesului de etatizare a economiei prin naţionalizări succesive şi prin colectivizarea, mai de durată, a agriculturii.
Sensibil mai complicată era chestiunea controlului social. Cu toate că alertul proces de comunizare nu antrenase mişcări ample de nesupunere, pentru comunişti şi protectorii lor de la Kremlin era limpede că populaţia României nu se convertise peste noapte la comunism. Lecţia alegerilor parlamentare nu le era doar proaspătă în memorie, dar era şi foarte severă. Începând din martie 1945, când se formase guvernul Groza, Partidul Comunist luase diverse măsuri cu un caracter puternic populist, tocmai pentru a intra în graţiile populaţiei. Muncitorii au fost încurajaţi să se constituie în comitete pentru a prelua conducerea fabricilor. La două săptămâni după instalarea guvernului Groza a fost făcută reforma agrară. Toate proprietăţile de peste 50 de ha au fost expropriate şi împărţite ţăranilor. Fără a fi fost cineva interesat de evaluarea impactului economic, reforma agrară urmărea obiective eminamente electorale, lumea satelor având cea mai importantă pondere demografică în România. Însă „dividendele” electorale au fost mai degrabă modeste, cifrele reale ale alegerilor din 1946 exprimând fără tăgadă ostilitatea, în cel mai bun caz, indiferenţa populaţiei faţă de oferta politică şi ideologia comunistă. 
Ca urmare, în lipsa loialităţii voluntare, strategia prin care trebuia obţinută docilitatea societăţii s-a bazat cu deosebire pe violenţă şi teroare. Obiectivul urmărit, şi atins în bună măsură, era „infestarea” populaţiei României cu sentimentul acut al fricii, care să conducă la supunere socială. Într-un dialog cu principesa Ileana din 1946, unul dintre liderii comunişti importanţi, Ana Pauker, nu făcea nici un secret din sensul terorii practicate de către noul regim. „Ştiu că am rugat-o să-mi explice câteva din principiile şi metodele comuniste; de ce, de exemplu, foloseau atâta violenţă, când violenţa nu a convins niciodată pe nimeni. Nu este menită să convingă, a replicat ea calmă, ci să înspăimânte. Când cineva plantează din nou, întâi distruge tot ce creşte: şi rădăcini, şi crengi. Apoi nivelează pământul. Doar după aceea se poate planta bine. ... V-am mai spus că nu căutăm să-i schimbăm pe oameni în închisori. Sunt prea bătrâni ca să mai poată fi convinşi; obişnuinţele lor sunt prea puternice. Doar dăm răul la o parte din drum atunci când îi întemniţăm... Era destul de sinceră în ce priveşte motivele comportării lor faţă de oameni. Spunea că nu era posibil, din păcate, să distrugă o întreagă generaţie şi să rămână doar tinerii de instruit. O anumită cantitate de muncă fizică era totuşi necesară – munca la drumuri, la agricultură, în industrie – pentru a susţine copiii până la majorat. Pentru asta trebuia lăsată în viaţă generaţia mai în vârstă, dar aceştia trebuiau să fie prea înspăimântaţi ca să mai îndrăznească să intervină în educaţia pe care o fac comuniştii copiilor” (Ileana Principesă de România, Arhiducesă de Austria, Trăiesc din nou, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, pp. 289-290).
Pentru această primitivă viziune comunistă asupra puterii, preţul plătit de către societate a fost uriaş. De la sfârşitul anilor patruzeci şi până spre jumătatea anilor ’60, statul comunist a organizat un sistem concentraţionar uriaş, în care foarte mulţi cetăţeni români au fost închişi, maltrataţi, reeducaţi, omorâţi, numai pentru că erau consideraţi „elemente duşmănoase” noului regim. 
Chestiunea controlării corpului social românesc nu s-a manifestat doar în raport cu populaţia adultă a României din deceniile comuniste. Dimpotrivă, ea a rămas o preocupare, măcar în aceeaşi măsură prioritară, în relaţie cu segmentul de populaţie al românilor tineri. Dacă adulţii nu mai puteau fi aduşi prin mijloace educaţional-propagandiste în stadiul fidelităţii asumate faţă de regimul comunist, mecanismul trebuia utilizat cu toată „abnegaţia” în cazul tinerilor şi al copiilor. Acestei părţi a societăţii, ce reprezenta viitorul, era nevoie să-i fie reconstruită memoria prin angajarea într-un inetic, inestetic şi nociv efort de instrumentare a istoriei. 
Odată subjugat acestui obiectiv, discursul istoriografic a fost recompus, am putea spune, fundamental. Fără a fi excluse alte intervale cronologice, în prim-plan s-a aflat, totuşi, perioada modernă a istoriei României, aceea cuprinsă între 1866 şi 1947. „Produsul” rezultat a fost puternic infestat ideologic, consacrând o falsificare rudimentară a istoriei României: „Istoria, asemeni unui vechi pergament, era răzuită şi scrisă din nou de fiecare dată când era necesar. Existenţa oricărei falsificări era astfel cu neputinţă de demonstrat” (George Orwell, 1984, Editura Hyperion, Chişinău, 1991, p. 37). 
Concomitent, noua istorie a României a fost „turnată” într-un tipar interpretativ oficial, unic, prin urmare de esenţă totalitară. Viziunea sau măcar opinia alternativă erau cu totul excluse. În fapt, unei istorii „unice” nu se putea altfel decât să-i corespundă un „adevăr unic”. Reiterat obsesiv, prin toate mijloacele propagandei sau de aşa-zisă informare şi în toate împrejurările, „adevărul” ideologizat, căpăta statutul, în planul subiectivităţii individuale, unui adevăr în sine. „Dacă partidul îşi putea băga mâna în trecut şi spune despre un eveniment sau altul că nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva era mai straşnic decât tortura sau moartea. ... Şi dacă toată lumea acceptă minciuna impusă de partid, şi dacă toate documentele şi mărturiile afirmă acelaşi lucru, atunci minciuna trece în Istorie şi se preschimbă în adevăr”. (Ibidem, p. 32) La nivel simbolic, rescrierea istoriei semnifica o nouă şi teribilă demonstraţie de putere. Partidul nu ţinea „sub papuc” doar prezentul ci şi trecutul, oferind percepţiei publice o altă mostră de omnipotenţă.
Finalitatea procedeului comunist de mistificare a istoriei era, nici mai mult nici mai puţin, decât diabolizarea lumii recent trecute. Până la urmă, socoteala nu era foarte complicată. Dacă prezentul pe care sistemul comunist îl putea oferi era unul plin de lipsuri şi nefericire, acesta trebuia să pară suportabil în comparaţie cu infernul în care era „ambalat” trecutul imediat. Aşadar, falsificarea istoriei avea în spate considerente de pragmatism „profilactic”şi politic. Îngroziţi de arătarea răului absolut din trecut, cetăţenii României comuniste trebuiau să se declare mulţumiţi, să-i fie recunoscători partidului pentru aparenta stabilitate a vieţii de zi cu zi, chiar dacă aceasta era inundată de promiscuitate. „Astfel membrul de partid, la fel ca şi proletarul, suportă mizeria cotidianului în mare parte fiindcă nu are nici un model pentru comparaţie. Toţi sunt lipsiţi de trecut şi n-au nici o legătură cu lumea din afară, pentru a-i face să creadă că trăiesc mai bine decât strămoşii lor şi a le crea iluzia că nivelul de viaţă creşte neîncetat” (Ibidem, p. 180). Identificăm aici o găselniţă a managementului comunist de putere pe cât de originală pe atât de incredibilă. În lumea comunistă, cuplajul conceptual creştin iubire-fericire nu mai valora nimic. Era înlocuit cu unul nou: ură-fericire. Aşa se face că generaţii succesive de români, pentru a atinge starea de mulţumire, de „fericire”, erau obligate ca mai întâi să înveţe să-şi urască propriul trecut. Era un proces iniţiatic în care copiii din România erau „asistaţi” de întreaga administraţie de partid şi de stat.
Transformată într-un instrument de exercitare a puterii, reconstituirea istoriografică a părăsit cu totul câmpul obiectivităţii. Scrierea istoriei ca misiune de cunoaştere a trecutului, a fost substituită cu o istorie propagandistă, aservită obiectivelor politice morbide ale Partidului Comunist din România. În noua perspectivă, istoria românilor cuprinsă între 1866 şi 1947 a fost supusă unui radical proces de travesti. Aspectele negative au fost supradimensionate, respectiv multiplicate prin inventarea altora. La polul opus, realizările, iar România modernă a avut destule, au fost ignorate sau drastic răstălmăcite. Parlamentul şi partidele politice, instituţii fundamentale ale României, au devenit spaţii exclusive ale imoralităţii şi ale celor mai monstruoase abuzuri. Personalităţile principale ale istoriei României, care realizaseră modernizarea, respectiv proiectul statului naţional, au fost epurate din textul istoric sau ponegrite în fel şi chip. Dar cu adevărat în prim planul acestui amplu efort de defăimare, de distrugere s-au aflat monarhia şi regii României. În imaginarul comunist, transformat în sursă de cunoaştere pentru copii şi tineri, monarhia a devenit epicentrul răului, iar figurile dinastiei întruchipări ale celor mai neverosimile vicii ale naturii umane. Era procedeul pe care comuniştii români îl importaseră din Rusia sovietică şi prin care, aşa cum i se destăinuise Emil Bodnăraş principesei Ileana, loialitatea pentru monarhie a unei părţi importante a societăţii româneşti trebuia convertită în ură. „Înainte de a pleca din România am vorbit despre aceasta cu Emil Bodnăraş, care era pe vremea aceea ministru comunist în Guvern. L-am întrebat de ce comuniştii pun în circulaţie tot felul de defăimări. – Desigur că înţelegeţi de ce trebuie să se întâmple aşa – mi-a răspuns el calm. Dv. Şi clasa dv. Trebuie să dispăreţi. Trecutul trebuie să dispară. Aşa cum distrugem şi cenuşa morţilor, ca să nu mai rămână nimic, tot aşa trebuie să distrugem toate urmele de dragoste şi respect pentru memoria lor [a suveranilor României – n.n.] în inimile oamenilor. Ceea ce mama dv. [Regina Maria – n.n.] A făcut pentru oameni, ceea ce aţi făcut dv. pentru ei trebuie întâi întinat şi apoi şters de tot. Da, mormintele au fost distruse. Mai rămâne de văzut dacă trecutul poate fi şters atât de repede şi definitiv” (Ileana Principesă de România Arhiducesă de Austria, op. cit., pp. 28-29).
Pentru ca noua „fizionomie” a monarhilor, dar şi al altor personalităţi politice ale României, să poată fi arătată copiilor şi tinerilor din toate poziţiile şi în toate împrejurările, regimul comunist a valorificat resurse financiare, umane şi logistice importante. Au fost utilizate toate canalele de informare/propagandă: ziare, radio, caravane teatrale, cinematograful. Însă strategia regimului comunist, prin care generaţiile tinere erau iniţiate în ura trecutului, rezerva un rol central manualului şcolar de istorie. Odată angajat în vasta operaţiune de manipulare socială, manualul de istorie s-a dovedit un instrument pe cât de toxic, pe atât de eficient în acţiunea de colportare a viziunii comuniste ideologizată şi ideologizantă cu privire la trecut. Eficienţa era dată întâi de toate de faptul că în proiectul comunist de îndoctrinare socială era utilizată întreaga structură şcolară a României. În acest fel, produsul ideologico/propagandistic, înglobat în manualul de istorie, putea fi distribuit în mod exhaustiv, ajungând pe băncile tuturor elevilor din România. 
Prima întâlnire cu manualul de „istorie a patriei” se producea la vârsta de 10 ani, în clasa a IV-a. Secţiunea privitoare la perioada modernă conţinea o versiune plină de mistificări, închegate într-o grilă interpretativă puternic ideologizată. Experienţa era reluată într-o formă şi mai amplă în clasa a VIII-a gimnazială şi apoi, pentru cei care continuau studiile liceale, în clasa a XI-a sau a XII-a. La capătul acestui proces de formare/deformare tânărul român trebuia să se fi afiliat, dacă nu aservit, convingerii, de nezdruncinat, că România ieşise din epoca istorică a barbariei, odată cu instaurarea regimului comunist. Că România se înscrisese pe calea „progresismului multilateral”, irevocabil şi implacabil din ziua preluării puterii de către guvernul Groza. 
Vorbim, aşadar, de „confecţionarea” unui tip de loialitate bazată nu pe o constatare ca atare a „binelui comunist”, ci mai mult pe acumularea şi fixarea unor puternice resentimente faţă de tot ceea ce se găsea în afara lumii comuniste din punct de vedere temporal sau spaţial: Occident, capitalism, proprietate privată, democraţie parlamentară, monarhie. În plus, acest fond resentimentar trebuia să inhibe orice căutare sau construcţie comparativă la modelul de societate pe care îl oferea comunismul. Proiecţia viitorului era astfel încorsetată de acceptarea, fie ea şi blazată, a viziunii comuniste unice, totalitare, asupra destinului individual şi colectiv. În felul acesta, trecutul transfigurat, livrat prezentului sub formă de memorie ideologizată/falsificată, era predestinat să devină un instrument de control social, cu o funcţie esenţială în sistemul comunist de exercitare şi păstrare a puterii.

Autor: Cornel Jurju