Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poezie la scara 1:1

Poezie la scara 1:1

Martie 2016

Casa scărilor, Ion Pop

Ce a reușit Ion Pop în volumul Casa scărilor, apărut la Editura Cartea Românească, în 2015, este, întâi de toate, să transpună poetic fascinanta sticlă a lui Klein. Poezia lui e o ingenioasă suprafață ce permite mișcarea din exterior spre interior, fără a intersecta vreo margine, o construcție ce demonstrează relativitatea noțiunilor de interior și exterior. În fond, chiar titlul volumului, ofertant ca semnificații, trimite la același spațiu tranzitoriu, pe care nu și-l adjudecă nici exteriorul, nici interiorul. Casa scărilor nu e doar o casă a treptelor, a vârstelor, a etapelor, ci e, mai degrabă, un spațiu care (ne) conduce dinspre lume spre sine, dinspre public spre underground, dinspre realitatea tuturor spre realitatea noastră. Pentru autor, așa cum se poate observa în poemele (cu alură de) artă poetică, însuși scrisul e o „casă a scărilor”.
O copertă extrem de sugestivă, ce suprapune o reprezentare schematică, de actualitate, a morții, pe cunoscutul tablou al lui Albrecht Dürer, „Melancolia I”, atrage atenția după o primă lectură a volumului, căci simbolurile regăsite aici, de la clepsidră, la înger, tabelă magică, figuri geometrice, balanță, mare, crepuscul, liliac sau scară, anticipează osatura tematică a volumului.
Multe dintre poemele incluse în cele trei cicluri ale volumului, Casa scărilor, Degetul lui Bach și Ocazii, momente, întâmplări, par crochiuri autobiografice, cu alură de solilocviu, chiar și atunci când sunt rostite in praesentia. Alternând descriptivul cu o linie narativă ce pare să fixeze evenimențialul, păstrând însă acea „ambiguitate de voit, de cerut în poezie”, despre care vorbea autorul în interviul acordat Teodorei Stanciu, în 2010, poemele reușesc să surprindă mai ales prin relația viscerală realitate-creație, dovadă a unei înțelegeri superioare a lumii exterioare și interioare. Ontologicul și poeticul coexistă, se sublimează reciproc, dovedindu-ne că nu suntem doar în fața unei poezii asumat cerebrale, ci a unei poezii a supraconștientului, a supraconștiinței. De aici tonalitatea de poem-manifest, poem de atitudine, poem construit într-o manieră ce amintește de Gellu Naum: „Acum fiecare poem este un arsenal de revolte”.
Cele patru poeme din primul grupaj liric sunt polifonii ale revoltei. Recviem în tren e o litanie rostită de o mamă îndoliată după evenimentele din decembrie, evocare cutremurătoare prin precizia amănuntului, prin detaliul deopotrivă sordid și sensibil. Interferențele/ecourile livrești, percepute inițial ca un artificiu de compoziție, pendularea melodramatică între grotesc și ridicol capătă, în finalul poemului, o aură de sublim: „o iau razna, recurg la cam prea multe/ versuri, metafore, comparații,-/ știți, am fost până nu de mult/ profesoară de Română…// Să vă mai spun doar că, de la o vreme,/ mă bântuie și gândul cumplit/ (Iartă-mă, Doamne, Mântuitorul meu!)/ că, la a doua Sa venire,/ s-ar putea ca dreptul Judecător,/ spărgând pecetea mormântului,/ să nu mai găsească-n el pentru Înviere/ decât nenorociții ăia de adidași,/ singurii ce se vor fi dovedit a nu fi/ biodegradabili.// Veți crede, probabil, că delirez?/ O să intrăm, curând, în întuneric. Unde? Unde vom fi?/ Dar uitați-vă bine, veți vedea în mâinile mele, sunt sigură,/ o lumânare încă aprinsă./ Poate că într-o altă călătorie, va mai fi cineva care să observe/ că lumânarea continuă să ardă”. Nu ne putem opri din a identifica aici o lirică a măștilor nu doar prin punctul de cotitură pe care postdecembrismul l-a impus în literatură, ci și prin discursul ce coagulează registrul colocvial, limbajul informal cu cel literar, poetic. În fapt, mărturisirea autorului de pe coperta III susține supoziția noastră: „poezia mea a fost mereu obsedată, de jumătate de secol de când o pun pe hârtie, de tensiunea dintre scris și trăit, dintre Bibliotecă, spațiu de lectură al altora, și întoarcerea spre propriile întrebări și neliniști, abia atenuate de un scepticism fundamental și de o precar salvatoare contemplație melancolică. Viață intrată în dialog cu textele și tot mai mult cu imediatul realităților agresive (…)”.
Casa scărilor e un poem care supralicitează, aparent, amănuntul biografic, dar care desecretizează anticamera vieții literare, a vieții ordinare, într-o succesiune amețitoare de secvențe lirice, construite ca simbolice ascensiuni sau declinuri raportate la epoci și curente artistice, la mitologie și realitate, la copilărie și senectute. Casa scărilor pare aici ba un confesional în care actul spovedaniei e încărcat de autenticitate, ba o anticameră a lui Dumnezeu, în care predică poetul. Tonul vitriolant, asumat și explicabil, e generat, ca și în E timpul, Am citit atâtea parabole, O poezie tezistă de câteva dominante ale umanității: meschinăria, convenționalismul, anchilozarea în apoetic, poncifurile. „Poet în critică și critic în poezie”, după cum îl definea, structural, Petru Poantă, Ion Pop înțelege că „discursul găunos”, dezicerea de poetic înseamnă dezicerea de stare, de emoție, de fondul umanității, apropierea inevitabilă de Apocalipsa poeziei. 
Într-o notă similară e scris poemul Cravata lui Gellu Naum. Revolta e acum exacerbată, iar obiectul vestimentar moștenit de la poetul căruia autorul i-a dedicat un volum, obiect aparent anodin, e prins într-un joc al semnelor, al semnificațiilor; verticalitatea ființei umane, actul suicidal, dezlegarea de viață, de jurământ sunt câteva dintre accentele semantice imprimate. 
Pe multiple paliere e literaturizat, orchestrat și accidentul biografic evocat în poemul Mâna ruptă. Intertextualitatea prea evidentă aici, căci poemul scris cu mâna stângă trimite la argheziana artă poetică, e doar un tertip, căci direcția spre care îndreaptă Ion Pop simbolul e cu totul alta; „Cineva poate zice: lasă mâna/ așa ruptă, fără metafore, este/ mult mai concretă, mai adevărată,-/ dar noi, ăștia, credem că, totuși, o accidentală fractură e cam prozaică și măruntă-/ am vrea să întindem mâna, fie și ruptă,/ către Universal./ Din păcate, ori poate din fericire,/ avem și o anume cultură heraldică - mai sunt steme/ cu mănuși de fier care strâng/ o sabie eternă,/ pe veci ruginită și uneori/ dai și peste câte-o mână/ cu trandafir în pumnul netocit. Unde mai pui/ că poți cuteza o măreață comparație/ cu Venus din Milo,/ regretând o clipă că nu te-ai născut/ femeie de marmură,/ ori poți imagina/ că mâna întinsă cuiva/ nu ți-a mai fost eliberată,/ a rămas acolo pe veci, ca o fraternă legătură,/ un pic desuetă, caldă totuși, chiar și așa, căzută între clișeele/ unui expirat sentimentalism”. 
Lumi revolute, dar încărcate de esențe, sunt evocate în poemele din ciclul Degetul lui Bach. Impozanta figură a compozitorului german, din perioada barocă, e o sugestivă reprezentare a eliberării de povara biografiei prin muzică, prin artă, o transpunere a suferinței interioare, declanșate de cerebral și potențate de biologic. Tonul ironic, autoironic, aluziv prefigurează atmosfera dominantă a celui de-al treilea ciclu: „Era tocmai/ în miezul unei Cantate unde/ se povestea despre crucea/ luată de pe umerii Domnului,/ și, cum se-ntâmplă să mă doară toate,/ am făcut, se pare, o gravă confuzie,/ și-am scos, uitând unde mă aflam,/ un geamăt sfâșietor.// Ah, disonant și strident, tulburând/ marea solemnitate a tânguirii!// Da, în loc să-mi limpezesc vocea,/ în loc să mă înalț în seninătate,/ tremuram scuturat de friguri și fierbințeli,/ mă usturau groaznic ochii, năvălea ceață,/ mă prăbușeam într-un fel de hău,-/ alunecam, sub fulgere negre, pe treptele netede ale portativului./…Și, vai, am văzut atunci țintuindu-mă,/ ca pe o insectă, strivindu-mă de vitralii,/ ascuțitul, necruțătorul/ deget al lui Bach”.
Se observă, privind retrospectiv, o reiterare a unor constante lirice pe care le remarca și Irina Petraș: obsesia finitudinii și a morții în singurătate, poezia contra literaturii, Bacovia, geometria.
Rare sunt, cu precădere în poemele din cel de-al treilea ciclu, accentele grave, solemne când se configurează tema Marii treceri, a solitudinii supreme. De cele mai multe ori, autoironia, ludica desemantizare sau resemantizare, caustica autoevaluare, destructurarea asumată constituie instrumentarul poetic, chiar dacă acționează pe teritoriul delicat al sentimentului perimării, al acutei conștientizări a uzurii fizice, a inconvenientelor senectuții. Analogiile viață-creație sunt tot mai evidente; în Tocmai lucram, ediția critică Urmuz e secondată, acompaniată de o intervenție critică asupra propriului corp, ca într-o vindicativă intervenție a realității, ca o excomunicare. Justificări și 73 sunt amare și autoironice imagini, hiperpercepții ale metamorfozelor ființei umane: „Aud, prin anii cam mulți,/ doar clinchetele marginilor izbite/ ale atâtor singurătăți./ Poate că așa se și naște,/ cum spuneam cândva într-un mic poem,/ o nouă nemărginire./ Confirm acum/ că s-a schimbat totuși ceva,/ au amuțit de-atunci o mie de voci,/ au asurzit urechi, s-au tocit priviri,/ sunt mai aspre și muchiile”. 
 În Deocamdată, O vară indiană sau Contract, asistăm la o reducere (la real până) la absurd; poemele devin, astfel, elogii ale simplității formale ce incumbă, totuși, profunzime ideatică. Inedită este și lecția servită în poemele „Cămășile”, „Muzeu”, „Acoperișul”: lumea formelor, obiectuală poate căpăta atributele eternității, se poate salva de finitudine, se poate păstra în conștiința ancestrală sau individuală. Chiar Mere, poem scris pentru Rondul poeților, se aliniază liniei identificate anterior.
Autoscopic, disecând stări și reacții ce înfioară prin firescul, naturalețea dezvăluirii, poetul întrezărește moartea în lucruri și gesturi, în micile accidente casnice, în „cupa ultimei Cine” – a trădării vieții – în poziția de ghem-fetus,  recomandată pentru somn. E momentul în care se dezvăluie adevărata semantică a geometriei, regăsită deopotrivă pe coperta volumului și în poeme. Spațiul cotidian și spațiul poetic, marca Ion Pop, sunt spații ce operează cu o geometrie sacră, camuflată în realitate exterioară și în cea interioară: cravatele pe care „le-ar fi purtat un triunghi,/ ori un pătrat, ori un tetraedru”, „dreptunghiul porții”, „triunghiul pe care-l ghicești după miros, putrezind/ sub pletele zeițelor de odinioară”, „dreptunghi de mormane zumzăitoare”, „pătrat/ abia născut/ din limpezimea zilei”, „cușca triunghiului”, „un cerc”.
 Actul de creație e, prin extrapolare, o laborioasă și atât de ingenioasă încercare de stabilire a locului geometric, pornind de la simbolice mulțimi, concentrate de poet pe coperta III: „biologie și filologie, biografie și bibliografie, real brut și figuri imaginare”. Rezultatul e o veritabilă sticlă a lui Klein. În fapt, o poezie la scara 1:1.

Autor: Carmen Ardelean