Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Aspecte paremiologice ale inegalității de gen

Aspecte paremiologice ale inegalității de gen

Martie 2016

Inegalitatea de gen este una dintre realitățile socio-antropologice cele mai rezistente la schimbare. Într-un anume fel, ea reprezintă „ultima inegalitate”, potrivit sintagmei-titlu a unei lucrări a lui Vladimir Pasti. Cu alte cuvinte, în pofida demersurilor fructuoase realizate începând cu epoca modernă în direcția eliminării din viața socială și politică a oricăror discriminări între „oameni și cetățeni”, inegalitatea dintre femei și bărbați a continuat și continuă să subziste, creând dezechilibre socio-antropologice semnificative.
Simplificând o realitate foarte complexă, temeiul acestei inegalități este diferența, tematizată ca „naturală”, dintre femei și bărbați, care ar transcende distanțele temporale și spațiale. Ce poate fi mai limpede decât dihotomia, sexual întemeiată, dintre femei și bărbați? Și, plecând de la acest dat natural, nu este „normal” ca femeile și bărbații să aibă statute și să joace roluri sociale diferite? Cum ar putea cele două sexe să fie egale, de vreme ce calitățile lor „inerente” sunt atât de diferite?
Literatura care denunță această identificare a diferenței sexuale naturale cu o necesitate socio-economică (oarecum și politică) este tot mai bogată după anii `70-`80 ai secolului trecut, dar este în general recesivă și puțin cunoscută publicului larg (inclusiv celui instruit), public mai degrabă intrigat ori chiar refractar în raport cu producțiile de gen feminist (suspectate de parti-pris-uri ideologice și chiar de deșucheri asociale). La noi, o atare literatură are o soartă chiar mai ingrată, fiind chiar la începuturile ei, și marcată de o certă umbră publicistică și publicitară.
Destinul ingrat al acestei literaturi nu este ceva de neașteptat în condițiile în care există o presiune constantă a mediului social, impregnat de un patriarhalism sedimentat din vremuri imemoriale. În acest sens, este remarcabil faptul că și o bună parte dintre femei, dacă nu cumva majoritatea lor, achiesează la „valorile perene” ale patriarhalismului, asumându-și astfel, în necunoștință de cauză, statute și roluri de inferioritate socio-economică și politică. Și, întrucât la modul tradițional-patriarhal, femeile sunt cele care realizează educația-socializarea copiilor, îndeosebi în etapele inițiale (dar decisive!) ale parcursului lor social, este de așteptat ca modelul să fie perpetuat, dacă nu indefinit, atunci măcar într-un viitor relativ îndepărtat. Este limpede astfel că situația este de o paradoxalitate ironică, de vreme ce tocmai femeile sunt cele care pregătesc viitoarea inferioritate a propriilor lor congenere.
În contextul acestor sumare considerații privind modelul patriarhal și șansele sale de reproducere, apare ca fiind relevantă susținerea sa paremiologică, autentică structură de tip „ideologic” a atitudinilor și comportamentelor cotidiene. Fără a glosa inutil asupra rolului formativ al zicalelor și proverbelor, este limpede că panoplia paremiologică impune conștiințelor prin prestigiul ei de cel puțin dublă extracție. Astfel, pe de o parte, „vorba ceea” (sintagmă revenită aproape obsesiv în opera lui Creangă) se arată pe sine ca fiind transcendentă accidentalității experiențiale individuale. Cu alte cuvinte, extractul paremiologic este un dat experiențial concentrat, un soi de „pastilă” cu rol de director general al minții și acțiunii. Apoi, pe de altă parte, el este un produs de tipul unui sediment temporal, situat însă în afara oricărui timp specificat, în zicale și proverbe fiind așezate întru concomitență timpuri și vieți „cari au fost” illo tempore (au fost oare?), dar care și pot re-fi oricând, situația fiind similară celei din mitologie. De aceea, este foarte greu (dacă nu cumva imposibil) să contra-zici o „zicere” paremiologică – și aceasta cu atât mai mult cu cât o atare contra-zicere este nu doar un act de revoltă împotriva tradiției, ci și o formă de „ne-bunie”, cu efecte antiproductive (dacă nu cumva potențial primejdios) pentru oponent.
Fiind de o asemenea profunzime antropo-ideatică, zicerile sunt „populare”, atât în sensul sursei lor generatoare, cât și în acela al receptării lor. Or, ceea ce se subînțelege prin această „popularitate” a lor este tocmai faptul că „poporul”, ca dat socio-antropologic de natura temeiului, nu poate (nu are cum) greși – el a fost și este prea-încercat experiențial pentru a fi supus erorilor comportamentale și atitudinale rezervate indivizilor. De aici și forța formativă a zicerilor, de aici numita lor transcendență ideatico-pragmatică. Ceea ce nu este pus în discuție, pentru că nu poate fi pus în discuție, este dimensiunea contextualizată a datului paremiologic, faptul că el este, totuși, o „creație” și nu ceva revelat. Și, din momentul în care ar fi cunoscut-recunoscut acest caracter „mundan” al său, datul paremiologic ar fi și suspectabil de eroare, sau măcar de un parti-pris discutabil, de o „ideologie” sui-generis. Dar cine să facă acest pas? Marea majoritate a oamenilor nu sunt dispuși, nu îndrăznesc etc. să înceapă lupta riscantă cu tradiția și „naturalitatea”. În acest fel, fiecare generație contribuie, fie și prin simpla acceptare-transmitere a zicerilor, la adăugarea unor noi straturi geologice la sedimentele paremiologice deja existente.
Ceea ce, până la urmă, se permite în aceste condiții este doar îmbrăcarea vechilor înțelepciuni în straie noi. Creativitatea în domeniul paremiologic este o falsă creativitate, de vreme ce noile ziceri nu sunt decât cuvinte-expresii noi pe idei-îndemnuri deja existente. De aceea, o întreprindere interpretativ-critică a zicalelor și proverbelor precum cea pe care, cu modestele noastre puteri, ne permitem s-o facem în cele de față este oarecum hazardată. Și, trebuie s-o spunem, nici nu ne propunem să contra-zicem acele ziceri (ar trebui să punem altele în loc), ci doar să le lămurim, atât cât ne stă în putință. Întrebarea care a ghidat modesta noastră întreprindere a fost: în ce măsură și în ce fel modelul patriarhal-inegalitar al relațiilor de gen s-a sedimentat în paremiologia românească, realizând pe cale de consecință o întărire „ideologică” a sa?
O primă constatare care ni se pare pertinentă din perspectiva interogației noastre privește modul general de formulare a „zicerilor”: ele nu sunt precizate, în marea lor majoritate, în funcție de gen, ci au drept referențial „omul în general”. Aparența pe care o oferă, la modul oarecum generos, cele aproximativ 5000 de proverbe și zicale examinate de noi este aceea că femeile și bărbații au unul și același statut antropologic general. Privite ceva mai în adâncime lucrurile, această generoasă egalitate de tratament nu mai este atât de senină. 
Și aceasta, în primul rând, pentru că, asemenea altor culturi, și în spațiul românesc termenul de „om” desemnează prioritar „bărbatul” (chiar dacă la noi, din motive lingvistice, această identificare semantică nu este foarte puternică, totuși, în mediul rural mai ales, femeile își numesc soțul, care este bărbatul-tip sau complet, „omul meu”). Interpretarea ar putea apărea ca fiind speculativă, fiind foarte dificil de sesizat și argumentat faptul că majoritatea zicerilor au drept referențial educațional bărbații. Indirect, dar repetăm, oarecum speculativ, avem următorul dat: din cele câteva mii de zicale și proverbe doar câteva se referă explicit la bărbați! Și, bineînțeles, acestea subliniază caracteristicile lor pozitive, ba chiar rolul lor indispensabil în gestionarea treburilor gospodăriei, precum „bărbatul este cheia casei” sau „stâlpul casei”; și iarăși „unde nu-i bărbat în casă, nu e nici pâine pe masă” sau „nici mămăligă pe masă”. Paremiologic vorbind, bărbații ca atare (atunci când sunt explicit numiți) sunt ca și neprihăniți – noi am întâlnit un singur proverb explicit depreciativ: „bărbat bun și usturoi dulce nu se poate”. 
În al doilea rând, apare ca relevant faptul că înțelepciunea populară consideră că femeia merită un tratament paremiologic expres, ceea ce face ca aproximativ 180 de proverbe să fie dedicate cu adresă femeilor. Ce poate indica o asemenea precizare paremiologică? Ce altceva decât o discriminare, care, plecând de la un dat ontologic, induce o diferență în sens depreciativ cu privire la „sexul slab”? Și, așa cum vom încerca să argumentăm în cele ce urmează, această discriminare socio-antropologică este prezentă chiar și în acele proverbe în care femeia este valorizată la modul explicit în termeni pozitivi. Foarte sumar spus, susținem că numirea paremiologică expresă a femeilor indică faptul-gândul că ele sunt o „problemă” socio-antropologică, că diferența dintre ele și „om” („bărbat”) este o „enigmă” (iar ceea ce este enigmatic este, potrivit modului popular de înțelegere, nu atât ceva plin de farmec, cât ceva potențial primejdios). Astfel, dacă „femeia este o creatură pe care cu cât o cunoști mai bine, cu atât o înțelegi mai puțin”, atunci avem prezente toate elementele unei alterități existențiale neliniștitoare, de natură a-i pune în gardă pe bărbații cei naivi și buni. Femeia nu este doar „un altfel de om”, ci este „altul” omului-tip care este bărbatul – umanitatea ei este una subordonată, și, ca atare, trebuie suspectată și supravegheată: „chiar și cea mai bună femeie are o coastă de drac într-însa”!
Altminteri, așa cum indicam anterior, o parte dintre ziceri sunt explicit favorabile femeilor, contrazicând misoginismul patriarhalist. Dar, dincolo de mesajul explicit, se ițește un sens ascuns, oblic, care deteriorează obiectul zicerii. Ce ar fi de suspectat, de pildă, într-o zicere de forma: „femeia vrednică este coroana casei”? Și totuși, ceea ce se ascunde sub această formulă laudativă, cu iz de maximă recunoaștere a calităților, este ideea profund patriarhală potrivit căreia femeia este destinată (într-un sens cvasifatalist, căci „natural”) spațiului de acțiune-viețuire domestic, „casei” ca spațiu socio-antropologic secundar și subordonat – o idee care revine, așa cum se va vedea în cele ce urmează, cvasiobsesiv în paremiologia românească.
Pozitivă în sens paremiologic este și considerarea femeii ca dat uman indispensabil bărbatului: „omul fără soție e o casă pustie” sau „omul fără muiere este ca un om fără cămașă”. Dar, dincolo de faptul că „omul” este aici „bărbatul”, apare și caracterul subordonat, de complement antropologic, pe care l-ar avea femeia. Ea nu există, potrivit înțelepciunii populare, ca un „sine” autonom, ci doar ca ființă menită să împlinească „sinele” masculin (se subînțelege: sinele care contează cu adevărat, de vreme ce accentul paremiologic cade aici asupra „omului”, iar nu asupra „femeii”).
Așadar, ca ființă destinată spațiului domestic și muncilor sale mărunte (deci „ușoare” sau măcar „mai ușoare” decât cele ale bărbaților), femeia este o „avuție de neînlocuit” doar atunci când se dedică (sacrifică pe sine, ar fi mai bine spus) casei: „o femeie care cârmuiește bine casa este o avuție de neînlocuit”, iar un „cămin fără femeie este o fântână fără căldare”. Să nu ne înșele aici această „cârmuire”: ea nu înseamnă prioritate în luarea deciziilor, ci doar buna îngrijire a celor din casă. Și aceasta pentru că femeia, în ipostaza ei paremiologică pozitivă, este bună doar în măsura în care muncește până la epuizare și cu mijloacele cele mai rudimentare pentru folosul altora, soți, copii și vârstnici: „femeia harnică ține casa cu fusul” sau „femeia vrednică toarce lâna chiar cu o copită de măgar” (sic!). Desigur, „curățenia este darul de căpetenie al femeii”, iar „acul îmbracă casa” și, în aceste condiții, chiar dacă „bărbatul duce greul” (tot el !) „femeia este temeiul”. De aceea, atunci „când muierea lipsește, casa se risipește”, pentru că „femeia înțeleaptă își zidește casa” – dar aceasta poate să însemne și că ea este condamnată să se zidească pe sine însăși între pereții acelei case... Poate că încă și mai lămuritoare în sensul celor de mai sus sunt următoarele comparații paremiologice: „femeia la casa omului e vacă cu lapte” și „femeia bună e plug de aur la casa omului”, unde sensul sub-uman al femeii este limpede evidențiat.
Exprimările paremiologice pot atinge în unele împrejurări extreme laudative la adresa femeii, precum „ce vrea femeia, vrea și Dumnezeu” ori, mai moderat, „ceea ce săvârșește femeia, nimenea nu poate săvârși” și „sunt femei rupte din soare” sau „cărora nu le poți trece înainte”. Asemenea aprecieri laudative sunt însă nu doar rare, ci ascund și o anumită intrigare: cum de este posibil ca femeile să se ridice la înălțimea bărbaților, ba chiar să-i depășească [desigur, nu pe toți și nu toate femeile, ci doar unele dintre ele: sunt (și) femei (puține) care...]?
Cele mai multe proverbe se mențin într-o zonă valorizatoare neutrală, dar sensurile pe care ele le induc sunt net favorabile bărbaților, așezați în poziții socio-antropologice dominante.
Principala calitate a unei femei „bune” este supu-șenia ei în raport cu bărbatul, asumarea poziției subordonate și abținerea de la „cuvânt” ori de la luarea deciziilor. Astfel, „femeia care știe să se supună soțului face să se răsucească luna pe degetul ei mic”, pentru că „femeia cea mai lăudată este cea care nu vorbește nimic”, așa cum „femeia bună nu are nici ochi, nici urechi”, iar „femeia înțeleaptă e aceea care are multe de spus, dar păstrează tăcerea”.
Cele două regiuni socio-antropologice, una interioară (domestică) și inferioară, cealaltă exterioară (publică) și superioară, sunt strict definite în regim de gen: „casa fără femeie e pustie pe dinăuntru, casa fără bărbat e pustie pe dinafară”, astfel încât „jupâneasa ține casa, dar jupânul ține drumul”. Această diviziune „naturală” a rolurilor este temeiul superiorității masculine, care trebuie afișată și menținută cu autoritate, orice transgresiune trebuind să fie sancționată cu severitate: „găina care cocoșește, taie-i gâtul” sau „găina înaintea cocoșului nu cântă”, pentru că nu este voie „a schimba căciula cu cârpa femeii”. Pentru aceasta nu este exclusă nici varianta corecției fizice violente: „femeia de ciomag fuge, nu de colac”. Corecția fizică este însă doar varianta extremă a „educației” de gen, nefiind recomandată expres, de vreme ce alte ziceri sunt favorabile unui comportament moderat ori chiar cavaleresc: „nu lovi nici cu o floare o femeie, chiar dacă e vinovată de o sută de greșeli”, deși, pe de altă parte, nu este recomandabilă „răzgâierea” femeii: „femeia răzgâiată nu toarce”. Și chiar dacă „nevasta nu e cârpă să o descoși și să o lepezi” și „bine este să asculți și sfatul unei neveste”, iar „cine-și face soția să plângă, nu va râde nici el”, totuși „calul depinde de călăreț și femeia de bărbat” – de aceea, oarecum masochist, „femeilor le plac mâncărurile acre și soții autoritari”. 
Valorizările paremiologice negative sunt foarte consistente cantitativ, atingând nivelul de 85 dintre cele 180 care au ca referențial femeile. Comparativ, proverbele care valorizează pozitiv femeile sunt în număr de doar 35, iar acest simplu dat statistic indică prin el însuși o viziune generală depreciativă.
Unele dintre proverbele care vituperează femeia sunt explicit misogine, de vreme ce o tematizează ca fiind o ființă diabolică (sau în imediata apropiere a diabolicului). Așa cum s-a văzut mai sus, „chiar și cea mai bună femeie are o coastă de drac într-însa”, ba chiar, mai clar încă, „femeia întrece și pe dracul”. Iar acest potențial malefic crește odată cu trecerea timpului (sau iese la iveală pe măsura actualizării potențialului diabolic): „femeia e înger la zece ani; sfântă la cincisprezece; diavol la patruzeci și vrăjitoare la optzeci”. Dacă la bărbați senectutea este tematizată ca fiind vârsta unui maxim antropologic („înțelepciunea”), în ce le privește pe femei trecerea timpului este percepută ca fiind o acumulare a răului „natural” existent în ele încă de la naștere, calitățile inițiale degradându-se vădit și ireversibil: „femeile sunt ca trandafirii ale căror flori frumoase, după ce abia s-au deschis, se și ofilesc” sau „smochina verde și femeia tânără se usucă chiar de a-i ține-o închisă în cutie”. De aceea, femeile în vârstă nu se bucură de nicio considerație paremiologică: „baba e calul dracului”, iar „babă frumoasă și copil cuminte nu se află”, în vreme ce detestata soacră este o „poamă acră, de te-ai coace cât te-ai coace, dulce tot nu te-ai mai face”.
Răutatea este o tară caracteriologică general umană, și de omul rău este prudent să te ferești pe cât se poate; dar răutatea feminină este considerată paremiologic ca o catastrofă antropologică autentică: „cu o femeie rea să trăiești e mai rău decât toate relele din lume”, de aceea „mai bine mănânci numai pâine cu apă decât să trăiești cu o femeie rea”, căci „cu femeia rea îmbătrânești” (așa cum „cu cea bună întinerești”), iar „fumul și femeia rea te scoate din casă”. În aceste condiții, rămâne rugăciunea: „ferește-mă, Doamne, de foc, de potop și de femeia rea” (poate fi ușor sesizat caracterul stihinic al răutății feminine). Dar, mai general vorbind, există femeie bună? Există, așa cum s-a văzut anterior; cu toate acestea, ea este un dat antropologic neliniștitor pentru bărbat: „trei lucruri nu lasă în pace pe om: vinul, femeia și banul”.
Femeia bună este cea care muncește necontenit, până la sacrificiul de sine, pentru binele casei, pentru îngrijirea celor din jurul ei. Lenea este o tară caracteriologică generală, dar femeia lenevioasă este mai rea decât bărbatul lenevios, fiind o autentică pacoste la casa omului: „femeia leneșă este o lampă fără lumină” și „vai de bărbățelul meu, el câștigă și eu beu”, „mândra bea și chefuiește, mândrul tace și plătește”, „de lucru e lenioasă, la joc nu are soață”, „la cântare e vestită, dar nu știe a face pită” și „la lelița jucăușă stă gunoiul după ușă”. Se poate vedea contrapunerea dintre divertisment („joc”) și muncă, ideea fiind aceea potrivit căreia cine joacă (se destinde) nu are timp și nici tragere de inimă să muncească. Concluzia? Femeia harnică (și deci „bună”) trebuie să-și dedice tot timpul muncii în gospodărie.
O altă tară caracteriologică, considerată ca fiind foarte gravă în cazul femeilor (și tolerabilă la bărbați) este infidelitatea. Ea poate îmbrăca mai multe forme, până la extrema preacurviei, împotriva căreia înțelepciunea populară se dezlănțuie imprecativ. Astfel, până și „fetele mari” sunt suspectabile de derapaje morale: „fetile mari numai după urși nu merg”, iar bărbații înșelați sunt suspectați de naivitate („de-ar ști bărbatul câte știe satul, până-i lumea n-ar ținea casa”) ori de o toleranță vecină cu disgrația publică („muierea multe face, bărbatul vede și tace”), pentru că „în căsnicie bărbatul trebuie să aibă doi ochi și femeia numai unul” (cu alte cuvinte, să mai închidă câte un ochi atunci când soțul o înșală). Proverbele sunt, așa cum spuneam, de-a dreptul izbucniri mânioase atunci când este vorba de curvia feminină: „nu întoarce vântul pomul cum întoarce curva omul” și „ferească-te Dumnezeu de negustor nou și de curvă bătrână”.
Apoi, femeile sunt:
fățarnice: „adeseori, în dosul unei guri dulci se găsește o inimă otrăvită” și „nu toate femeile cu cheile în brâu sunt gospodine”;
cicălitoare (care „mănâncă zilele” „omului”): „din dragoste prea multă, femeia îți mănâncă zilele”, iar „dacă limba femeii ar fi mai scurtă, zilele bărbatului ar fi mai lungi” și chiar dacă „virtutea unei femei frumoase nu are granițe, cicălirea unei femei nu are sfârșit”. De aceea, căsătoria apare ca un soi de ordalie pentru bietul bărbat, care este o pradă a femeii ca soață: „care o fi, tot un bărbățel mi-o fi”, iar „măritișul te leagă de mâini și de picioare”, mai ales atunci când ai făcut greșeala unei căsătorii din interes: „zestrea șade în ladă, iar el cu sluta pe vatră”, așa încât „moarte fără bănuială și nuntă fără căială nu se poate”;
judicative: „femeia îl judecă pe dracul și-l scoate dator”, iar „unde s-au strâns zece femei, gata și tribunalul”, de unde „să te ferească Dumnezeu de judecata femeiască și de bătaia prostului”; 
certărețe și pricinuitoare de scandal: „ceartă fără femeie nu se poate” și „femeile sunt ca norii: când se întâlnesc, tunetele nu întârzie”;
generatoare de dizgrație socială: „ca femeia beată, nici o vedere mai de plâns”;
nestatornice: „hotărârea femeii și vântul de iarnă se schimbă adesea” și „femeia e ca luna: azi luminoasă, mâine întunecată”;
ascunse: „femeia ascunde ceea ce nu cunoaște”, iar „când lelea tot zâmbește, umblă după căpătat”;
vorbărețe, gălăgioase: „când nevasta tace să n-o întrerupi” și „când trei femei se întâlnesc, mai mult decât o sută de gâște gărălesc”;
manipulatoare: „l-a îmbrobodit femeia”.
După un asemenea periplu, fie el și sumar, în lumea paremiologică a femeilor, este de înțeles de ce pentru modelul existențial de tip patriarhal este preferabil în cel mai înalt grad să ai băieți, iar nu fete: „când se naște băiatul, râd pereții; când se naște fata, plâng pereții”, fetele fiind tot atâtea „pietre în casă”: „cine are fete multe, se închină la oricine”.
Iar în loc de concluzie ce altceva poate fi spus decât că, dacă se dorește într-adevăr modificarea în sens pozitiv a relațiilor de gen, atunci este necesară și o abandonare cvasi-completă a întregului arsenal paremiologic tradițional, impregnat de valorile patriarhalismului. 

Autor: Eugen Crihan