Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Angoase

Angoase

Martie 2016

(Continuare din numărul 133/februarie 2016
al revistei „Caiete Silvane”)

Se ridică, apăsă butonul de pornire a televizorului și se instală pe extensibilă, canapeaua cea nouă. O cumpăraseră pentru a înlocui patul unde dormeau de obicei fetele rudelor sau ale consătenilor mamei. Le ținea în gazdă doar pe parcursul anului școlar. Părinții acestora socoteau că erau mai protejate aici decât în internatul liceului. Nu plăteau cu bani. Aduceau alimente și lemne pentru încălzire. Doamna Slavu le antrena în treburile de bucătărie, cu acordul și spre satisfacția acestora. 
Și-apoi, se potrivea mai bine o astfel de canapea într-o sufragerie. 
Îl privi pe tatăl său cu o mimă indecisă, între dezamăgire și calm aparent. Își zâmbiră. Începea să se prăbușească întregul său plan entuziast. Se ridică alene; abia acum începea să perceapă oboseala acumulată în sejurul cehoslovac. Dormise foarte puțin în toată această perioadă. Până și în patul său din camera de cămin avusese un somn agitat. 
Ieși în curte. Inspiră scurt, dar profund, și expiră lent de câteva ori aerul curat, răcorit de umbra pe care o genera vița-de-vie trasă pe deasupra curții până spre gardul despărțitor de curtea păsărilor. Sectorul avicol, cum îi spunea în bășcălie prietenul său Mircea, se afla sub protecția unui dud bătrân și rămuros, pomnițar în subgraiul sătenilor din această zonă etno-folclorică. Dudele, pomnițele, dinspre exteriorul coroanei, mai cu seamă cele orientate către sud-est, erau coapte și făceau deliciul orătăniilor când se desprindeau zemoase de pe ram și cădeau printre ele. Dude albe. Erau mari și dulci.
O găsi pe mama aici. Ședea pe un butuc și arunca dintr-un lighenaș boabe de porumb păsărilor. Găinile și curcile se aruncau în devălmășie să le ciugulească dintre pietre. Rațele și gâștele înhățau boabele nimerite în jghebul cu apă. Localnicii îi spun valău. Aveau și un lighean larg în care se bălăceau mai tot timpul. Îl auzise venind, însă nu întorsese capul. Raul nu apucă să vorbească. „Vezi, dragu’ mamii, tu ai vrea să ne duci la oraș. Mă bucur că te-ai gândit să nu rămânem singuri. Dar la cine să lăsăm toate astea? Sursa economiilor noastre… Acolo trebuie să dai banii pe toate, și nu poți ști ce cumperi, cu ce le-au hrănit cei care le vând. D-apoi casa? V-ați frânt spinările și mâinile, tu și taică-tău, lucrând la ridicarea ei. Abia am tencuit-o pe dinafară și ați turnat trotuarul, știi și tu. Visul nostru împlinit. Și-acum să lăsăm toate astea și să ne mutăm la Cluj? Tu, dacă ți-a sucit mințile fata aia...” O întrerupse ridicând ușor tonul: „Nu ea e cauza hotărârii mele! N-o învinuiți de pomană! Nici nu știe! Directorul teatrului de păpuși mi-a făcut propunerea în prezența regizoarei cu care am făcut spectacolul pentru festival. Eu i-am mulțumit și l-am rugat să-mi aștepte răspunsul o săptămână, ca să pot vorbi cu dumneavoastră. N-am avut cum să discut cu Diana. Ea e acasă, în satul ei. Nu dați vina pe ea! Eu, eu m-am gândit că voi avea mai mult de câștigat lucrând într-un oraș mare, decât într-un sat. Nu știți câți se luptă să ajungă acolo. Am colegi din anii anteriori care, pentru a rămâne în Cluj, au acceptat tot felul de îndeletniciri străine profesiei pentru care s-au pregătit. Mi-am zis că a dat norocul peste mine când am auzit propunerea domnului Câmpean, așa-l cheamă”. În timp ce vorbea, maică-sa ieși din curtea păsărilor și intră în bucătăria de vară. După culoarea obrazului, observă că se mai liniștise. Nici tonul cu care îi vorbise nu fusese atât de agitat. 
Pe la începutul lunii mai, obișnuiau să scoată aragazul din casă și să-l instaleze în lemnărie, cum spuneau magaziei pentru lemne. Pregătiseră încă de câțiva ani locul din imediata apropiere a ușii. Achiziționaseră un mic bufet de bucătărie, la mâna a doua, plasat în continuarea spațiului rezervat aragazului, bătuseră câteva piroane în grinda care susținea acoperișul, unde să agațe ustensilele strict necesare preparării bucatelor; curpătoare, tigăi, un satâr... În prelungirea acoperișului din eternit ondulat, tatăl său înnădise câteva șipci peste care trăsese o bucată de folie din plastic. Sub această copertină improvizase o masă și două lavițe simple. Aici luau prânzul și cina, atunci când vremea le-o permitea. Acestui spațiu se obișnuiseră să-i spună bucătărie de vară. „Tu, dragu’ mamii, dacă socotești că ți-a fi mai bine acolo, nu te putem opri. Poate că asta ni-e soarta, să rămânem singuri la bătrânețe. Ne-am înțeles cu tatăl tău să strângem ceva bani și să-i depunem la CEC pe livrete din acelea, de cinci mii de lei, poate să câștigăm sau, dacă nu, să cumpărăm o mașină, să putem ieși din când în când până la mama-tina. Îmbătrânim, ne este din ce în ce mai greu să mergem cu trenul până la Inău și de acolo pe jos, prin porumbiști, până-n satul meu. Mai avem de trecut și apa cu podul umblător sau cu luntrea. Am putea merge să ne vedem celelalte neamuri, și prietenii noștri din Zălau, din Beclean, ori din Cluj. Taică-tău ar dori să-și mai vadă satul natal și orașul unde te-ai născut, în Banat. Ai fi putut să pui și tu ceva bani de-o parte, și așa, în doi trei ani am reuși. Dar dacă tu o să fii în altă parte, ne-om lua gândul. Socoteam că o să-ți obții și tu carnet de conducere și ne va fi bine la toți”. Vocea ei sugera mai degrabă împăcare cu sine, decât revolta din urmă cu o jumătate de oră. Raul își dădu seama că mama Ica scosese altă momeală din arsenalul persuasiunii. Așa e, își aminti că discutaseră în urmă cu ceva timp despre planul de-a cumpăra o mașină după absolvirea de către el a studiilor superioare. „După ce intri în învățământ, te căsătorești și tu cu o fată dintr-o familie bună, uite cum ar fi ale lui Herea și Cosmuța, și vă ajutăm să vă cumpărați o mașină, să mergeți în vacanțe la mare, în stațiuni...” Se revoltase atunci, cum adică, n-am evoluat din evul mediu, ne căsătorim cu cine vor părinții? Și gata cearta, că adică n-o să-mi iau nevasta din cealaltă parte a țării, una pe care n-o cunosc, nu știm ce fel de părinți are, cum se poartă ea pe-acolo, de unde e, ce părere au consătenii despre familia ei ș.a.m.d. Acum, poftim, maică-sa atacase același subiect, de data asta pe un ton blajin, trist, dezamăgit. O cuprinse pe după umeri, îi sărută obrazul: „Bine, mamă, lăsați că vom face noi cumva, să nu ne culcăm supărați, știți doar, noaptea e un sfetnic bun, mâine e o nouă zi. Haideți să vedem și noi filmul din seara asta la televizor!” 
Intrară în casă. Tatăl său îl întrebă din priviri: „Cum e?” Îi răspunse clătinându-și discret capul într-un fel din care să se subînțeleagă: „Așa și-așa”. „Ce mai e nou, tată, prin țară? Ce zice televizorul?” inițiase el un alt traseu al conversației. Răspunsul fusese dintre cele previzibile: „Multe amănunte aparent noi ale unui conținut vechi, dragu’ tatii. Aceleași povești. S-a încheiat cincinalul în patru ani și jumătate. Cu Ceaușescu ăsta parcă ne merge mai bine o țâră. Dacă n-ar fi cei de la Europa Liberă și de la Vocea Americii, știi și tu ce spun, am putea zice că e bine. Ei cunosc foarte bine adevărul despre comunism și, mai ales, despre comuniștii român, câți or fi românii”. Tăcu. „Nu i-am prea ascultat. În afara recentei emisiuni de muzică a lui Cornel Chiriac, n-am prea avut timp nici pentru jurnalele noastre. Dar vă cred, tată, știu încă de când eram copil că ascultați aceste posturi de radio”. „Ia vezi, să nu te mănânce vreodată limba și să vorbești despre asta cu prietenii, sau cu oricine! Știi că e interzis!” „Știu, tată, atât de interzis, răspunse ușor ironic, încât eu am aflat despre Metronomul lui Chiriac de la un coleg de cămin. Hai să vedem ce film dau în seara asta!” Televizorul, așezat pe un dulăpior special ad-hoc, fusese plasat în spațiul dintre ușa de trecere spre camera din mijloc și fereastra sufrageriei, întors astfel încât imaginile să poată fi văzute atât de pe canapea, cât și dinspre masă și soba de gătit. Luă Programul de radio și televiziune de pe jardiniera amplasată, la rându-i, în dreptul ferestrei. Era mai degrabă un fel de etajeră din lemn de brad care ajungea până la înălțimea pervazului interior ocupat și acesta de ghivece și cutii de conserve transformate în ghivece pentru plante ornamentale. Tatăl său se ocupa de acestea. Împătimit iubitor al naturii, aștepta în fiecare an nerăbdător venirea anotimpurilor calde pentru a-și relua munca în curte și grădină. Primiseră aprecieri de la numeroși cunoscuți pentru felul cum arătau casa și curtea. Domnul Slavu plantase în dreptul fiecărui stâlp al portiței dinspre stradă câte o nalbă mare, tunsă astfel încât să arate ca un copăcel. Zidul dinspre curte, cuprinzând două camere și antreul casei, era stăpânit până sub streașină de trandafiri roșii cățărători. Alți trandafiri de soiuri și culori diferite, alternând cu regina nopții, delimitau trotuarul dintre portiță și cele cinci trepte de intrare în antreu. Doamne, cât de mult îi plăcea lui Raul să doarmă vara peste noapte cu fereastra deschisă, prin care pătrundea suavul miros de trandafiri agresat de îmbătătoarea mireasmă a florilor de regina nopții! Avuseseră grijă să prindă cu pioneze în tocurile ferestrei bucăți din perdele mai vechi pentru a împiedica încercările insectelor, mai cu seamă a celor zburătoare, de a pătrunde în camere. Restul curții din față era „pavat” cu un covor multicolor din flori de piatră. Iar fâșia de pământ întinsă pe sub streașina casei vecinului se înșirau, cu acordul acestuia, impunătoare dalii susținute de pari confecționați din scândură de brad și vopsiți în verde. Între ele – crizanteme și... regina nopții. De unde începea antreul, curtea interioară era acoperită cu viță-de-vie, trasă peste un grilaj din țeavă metalică, la înălțimea streșinii. Aici, în umbra din ce în ce mai deasă, pe măsură ce se apropia sfârșitul verii, Raul și Mircea, buni prieteni încă din copilărie, se confruntau în partide de șah sau, mai rar, table, în vacanțele studențești, tachinându-se reciproc și împăcându-se la câte-o înghițitură zdravănă din vinul de casă scos atunci din pivnița răcoroasă. „O, astăzi e serialul cu Forsyte, Familia Forsyte! La al câtelea episod o fi ajuns? Îl urmăream la televizorul din clubul căminului. De când am ieșit din țară, am uitat de televizor”. Își turnă bere în pahar și se așeză pe canapea lângă tatăl său. „Mamă, hai că începe Forsyte saga! Știam că-l urmăriți!” Mama nu-i răspunse. Veni în sufragerie și, după ce aranjă carpeta cu care acoperea soba de gătit în perioada lunilor călduroase, se așeză în dreapta lui. Își îmbrăcase capotul de casă. Nu-i trecuse încă supărarea, însă mimica lăsa de înțeles că se împăcase cu situația. „Ți-am așternut recamierul. Când vrei, poți să te culci. Am lăsat fereastra deschisă, așa cum îți place”. Urmăriră toți trei episodul. Tatăl său se ridică gemând ușor, ca de obicei, „să ne spălăm mestecătorii”, încercă un ton glumeț, apoi se insinuă în camera de baie. Raul o prinse pe maică-sa pe după umeri și o liniști privind-o cu drag: „Lăsați, mamă, că o rezolvăm noi, așa, să nu se supere nimeni. Mâine o să vă povestesc ce-am făcut și pe unde-am umblat”. „Bine, dragu’ mamii, tu gândește-te la toate câte ți le-am spus eu și taică-tău, și la ce-i mai bine pentru tine. Noi am vorbit că peste doi ani termină și Diana ta facultatea și, cu ajutorul Celui de Sus, om găsi un post bun de profesoară pentru ea, aici, la noi. Acuma, dacă vrei să mai stai la televizor, stai. Eu cu taică-tău mergem să ne culcăm, că mâine dimineață la ora cinci și jumătate, eu trebuie să merg la servici!” „D-apăi nu-i vacanță? „Ba da, însă au venit copii din regat în tabără. Dorm în Internat și, firește, trebuie să mănânce. Peste două zile se întorc la ei acasă. Atunci mi-oi lua și eu concediu”. Se ridicase și se îndreptă către baie. Între timp, taică-său revenea în casă, după ce făcuse o vizită toaletei din grădină, latrină în limbajul bunicilor dinspre mamă. Nu aveau canalizare. Localitatea fusese declarată oraș abia de un an, odată cu desființarea sovieto-regiunilor și a raioanelor, precum și redescoperirea județelor tradiționale. Așa încât apa reziduală de la baie era evacuată printr-o conductă de un țol trasă prin pământ până la vechiul canal exterior dintre acostamentul părții carosabile a străzii și trotuar. „Noa, mă duc să mă culc. Noapte bună, dragu’ tatii! Nu sta nici tu mult!” „Nu mai stau nici eu, îs destul de obosit. Noapte bună, mamă Ică!” îi ură și mamei sale care tocmai ieșise din camera de baie și se îndrepta spre dormitor. Aceasta se opri, îi luă capul între palme și-l sărută pe frunte. Apoi zâmbi: „Culcă-te și te odihnește, Lucu’ mamii. Mâine o să fie o nouă zi. Poate vom vedea altfel viața. Tu te mai rogi lui Dumnezeu seara, înainte de-a adormi? Să-l rugăm să ne dea sănătate și gânduri bune! Somn ușor, băiatu’ mamii!” Trecu în încăperea de mijloc și închise ușa în urma sa. Rămas singur, Raul își turnă în pahar berea ce mai rămăsese în sticlă, apoi ieși în curte. Se întunecase. Privi cerul senin, descoperi ursa mică unde știa că trebuie să se afle, după care se aplecă și inspiră lacom de câteva ori mirosul florilor de regina nopții. Se întoarse în antreu, apăsă întrerupătorul pentru becul dinspre grădină, ieși iar, trecu pe sub vița-de-vie, pe lângă sectorul avicol deranjând cu zgomotul pașilor odihna câtorva găini care protestară cotcodăcind somnoroase, pe lângă cotețul porcilor, aceștia manifestându-și abia prezența prin grohăituri buimace, deschise larg ușa cabinei veceului, lăsând-o așa, și se așeză pe tron, desigur după preparativele necesare. Vedea umbrele vegetației din grădină, prunul din colț, lângă gardul vecinului, contururile dealurilor dinspre sud-est, un petec al cerului înstelat, iată luceafărul de seară. Peisaj nocturn de care, abia acum realiză, îi fusese atât de dor. După ce termină ce avusese de făcut, ieși, închise ușa cabinei și se îndreptă spre casă în același gen de acompaniament. Intră în antreu, stinse lumina din curte, închise ușa cu cheia, trecu în baie pentru igiena obișnuită a serii, intră în camera sa, se dezbrăcă, își puse pijamaua și se întinse în așternutul curat. Adormi destul de repede ascultând aria stereotipică a unui greiere, acoperită pentru câteva clipe de șuieratul locomotivei de la personalul de Baia Mare – Dej. 

Autor: Viorel Tăutan