Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Bazarul cu ficțiuni

Bazarul cu ficțiuni

Martie 2016

Neliniştită şi, cel mai adesea, senzaţională, lumea presei scrise pare deopotrivă efemeră şi supusă, vrând-nevrând, deşertăciunii condiţiei umane căci vorba poetului Eminescu: „Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi şi nouă-s toate/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate”. Ne întrebăm şi noi: când va cerne sita vremii, care vor fi acele ştiri (sau articole) înscrise în timp? Probabil, ele vor semăna cu o ştire ca aceasta: grecul Fidipide a alergat 40 de kilometri până la Atena, ca să anunţe victoria împotriva perşilor în bătălia de la Maraton (490 î. Hr.). Ajuns în faţa nerăbdătorilor magistraţi, complet epuizat, le-a spus: „Bucurie vouă, noi am câştigat”. A murit imediat după aceea, prăbuşindu-se la pământ. 
În opinia lui Andrei Crăciun, semnatar al volumului de publicistică Baricadele (Editura Humanitas, 2014) şi al plachetei Poezii pentru acea necunoscută (Editura Herg Benet, 2015), „Fidipide ar fi fost astăzi – nu mă îndoiesc – un ziarist (...). Ziariştii adevăraţi sunt maratonişti. Întotdeauna pe alt drum, întotdeauna după o poveste, cu un reportofon sau o cameră foto sau video, alături, ei sunt cei care merg pe contrasens şi la sfârşit mor chiar aşa: tineri şi uitaţi”. Tânărul autor face astfel de afirmaţii, în deplină cunoştinţă de cauză, din perspectiva celor aproape zece ani de jurnalistică, ani în care a lucrat la „Evenimentul Zilei” (2005-2009) şi la „Adevărul” (2009-2013). Din 6 martie 2013, Andrei Crăciun este „ziarist liber, specie pe cale de dispariţie” (cum îi place să-şi spună pe site-ul său ce poartă un motto curajos şi onest: „Revoluţia bunului scris”). El continuă să scrie articole şi să colaboreze la diferite publicaţii (revista „Historia”, „Weekend Adevărul”, „Ziarul Metropolis” etc.), găsind, mai nou, şi răgazul atât de necesar literaturii. 
Pălăria albastră şi alte povestiri (Editura Herg Benet, Bucureşti, 2015) reprezintă tocmai această retragere (temporară) de pe baricadele presei, în scopul continuării subtilei expediţii pe tărâmul ficţiunii, tărâm unde Crăciun lasă impresia că se simte nesigur, dar care este, în fond, adevărata lui lume şi, poate, singurul refugiu: „M-am retras dincolo de baricadele personale. Un om totuşi viu, deşi cunoaşte cuvântul deznădejde în toate nuanţele sale slave, are nevoie de un ultim port unde să îşi ancoreze speranţele. Ultimul port al speranţelor mele a fost ficţiunea. În ficţiune m-am retras când toate celelalte refugii fuseseră spulberate”.
Prozele sale (ultra)scurte ies din tiparul povestirii propriu-zise şi pot fi, eventual, situate, în vecinătatea schiţei sau a tabletei. E posibil ca multitudinea fişelor de personaje secundare ce alcătuiesc eterogenul volum să pregătească substanţa unui roman postmodernist, cu iz social şi autobiografic. Deocamdată, avem un plăcut amalgam ce impresionează prin varietatea tipologiilor umane ori a caracterelor pe care Andrei Crăciun le creionează, în câteva scene semnificative: actorul (care se joacă pe sine însuşi în faţa unui public inert şi plânge, apoi, „în afara rolului”); actriţa (o colecţionară de bijuterii, jefuită şi ucisă în timp ce se admira în oglindă); cinefilul (a cărui privire ageră vede peste tot doar scenarii ruseşti); inocenţii (care lasă timpul să zboare, contemplând avioanele); ziaristul (uneori, disperat că nu are de relatat „nicio dramă, nicio melodramă, nicio tragedie”); boschetarul (mereu răscolind gunoaiele, în căutare de hrană, dar mândru de porecla Miciurin), îndrăgostitul (ce vede lumea în roz, mărturisindu-şi iubirea, într-o manieră cărtăresciană: „te iubesc pentru hainele tale care nu sunt niciodată în vogă, te iubesc pentru visele tale de noapte pe care nu le ţii minte niciodată, te iubesc pentru pisica ta care nu vede bine şi nu răspunde niciunui nume” ş.a.m.d. 
De altfel, dragostea (deseori, ternă şi fadă) este una dintre coordonatele acestei bizare şi nonconformiste cărţi în ale cărei pagini se topesc, sub ochiul de veghe al Ecleziastului, umorul negru, (auto)ironia, surâsul amar, disperarea şi revolta existenţială. Jojo, Ana sau Adela, toate sunt iubiri pasagere şi nu lasă urme adânci, în sufletul naratorului, pentru că de fiecare dată se întâmplă, nefiresc, viaţa care bate ficţiunea indiferent cât de fierbinte ar fi ea: „S-au iubit o vară şi încă una, apoi s-a întâmplat viaţa” (# avraam). O viaţă nedreaptă, în care foamea şi sărăcia îi bântuie, mai ales, pe mult încercaţii pensionari, provocându-le teribila viziune: „să îşi dea amintirile pe mâncare, să trăiască din ele” (# popa).
Nu-i de mirare că întâlnim – în noianul de frământări, deziluzii şi frustrări – confesiuni dezarmante prin uşoara lor mizantropie: „Câteodată aş vrea să pot să fiu contemporan cu oamenii din jurul meu, chiar dacă asta ar însemna să avem acces doar la acea literatură care poate să devină aplicaţie pe Iphone” (# dora). Nu-i de mirare nici că rutina îi orbeşte pe oameni, transformându-i în marionetele fatalismului. De pildă, în micul oraş de provincie (sadovenianul loc unde nu se întâmplă nimic), domnişoara Petra, profesoară de limba franceză, poartă pălăria albastră de aproape douăzeci ani (inclusiv, la cursuri) şi trece neobservată, fiindcă toţi o consideră „mai degrabă o prelungire a capului său”. Chiar dacă într-o zi de marţi, ea apare cu o pălărie verde, surpriza se stinge, repede. Miercuri, Petra revine la pălăria albastră, iar apatia şi uitarea învăluie o lume cenuşie, încremenită şi insensibilă la orice schimbare: „Apoi s-a făcut joi, apoi s-a făcut vineri şi nimeni nu şi-a mai amintit.”
Suita fragmentelor disparate are, totuşi, o anumită coeziune graţie „călătorului cu pantofii verzi”, prezent, sporadic, în medii sociale diferite, biciuind aroganţa şi ipocrizia, radiografiind destinele frânte şi scrutând, lucid, fapte diverse în aparenţă banale, dar în spatele cărora se ascund adevărate drame sau tragicomedii umane. Neobositul călător străbate Colentina şi ajunge, inclusiv, în cartierele din Barcelona, Amsterdam ori Strasbourg, pentru a se metamorfoza, succesiv, în narator-participant, narator-martor, narator-confident.
Oarecum firesc, în bazarul cu ficţiuni al scriitorului Andrei Crăciun găseşti mai de toate: file de jurnal, dialoguri socratice, scrisori, piese de teatru într-un act, memoriale deghizate, utopii, portrete sumare sau pseudopovestiri. Pe lângă harul narativ şi verva scriiturii, pot fi remarcate concizia şi acurateţea limbajului care sunt, indiscutabil, ale unui talent ce se poate descătuşa, oricând, în construcţii epice de o mai mare întindere şi forţă de evocare.

Autor: Marcel Lucaciu