Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Literatura pe viu cu Aurel Pantea

Literatura pe viu  cu Aurel Pantea

Martie 2016

Ca o ironie a sorţii, în anul luminii, 2015, juriul USR format din Ioan Holban, Ion Bogdan Lefter, Irina Petraş, Gabriela Gheorghişor, Cristina Chevereșan, Vasile Spiridon şi Răzvan Voncu au acordat premiul pentru poezie pe 2014 înserării poetice nepământene, semnată de Aurel Pantea. 
În demersul adesea arhivistic de consemnare a unor secvenţe din viaţa literară contemporană, întâlnirea cu „Ultimul taliban” a venit să confirme că poezia, cea capabilă să cutremure fiinţa se naşte din însingurări şi singularităţi asumate, simţiri enorme şi vederi monstruoase, din trăirea până în adâncuri a suferinţei, pentru care Aurel Pantea ştie să fie recunoscător. Pentru că poezia nu e neapărat despre „ce” şi e mai degrabă despre „cum”, cântecul de pierire are la el duioşia maturităţii conştiente, capabile să opună luminii nu întunericul, ci înserarea, iar vieţii doar nepământenirea.
„O să pierd, o să pierd/ trupul viu,/ o să-mi fie ocupată viața de trupul amintit,/ prin cămări cu umbre,/ prin odăi unde pătrund lumini depărtate,/ o să-mi aduc aminte, ca și cum aș trăi din nou,/ trupul viu,/ prin lumini moi, trupul viu va fi trup amintit/ și nu va mai fi sortit să piară,/ și timpul, da, timpul/ se va face bun,/ se va umple de dragoste/ și va cânta cântece de pieire,/ cum numai timpul știe să cânte, când se simte/ îndrăgostit”.
(Aurel Pantea, din volumul „O înserare nepământeană”, Editura Arhipelag XXI.)

În seara decernării premiilor acordate la Festivalul Naţional de Literatură FestLit Cluj-Napoca, 2015 am găsit prilej de taifas cu Aurel Pantea, tutelaţi de ochiul critic al prietenului său, Al. Cistelecan. 
A.V.M.: Ce înseamnă pentru destinul neînfricatului, nimicitorului, nemuritorului Aurel Pantea premiul Uniunii Scriitorilor?
Aurel Pantea: Dar de ce nemuritor?
A.V.M.: Nu ştiu, spune-mi tu, eşti nemuritor, prin poezie măcar?
Aurel Pantea: Dimpotrivă, am o condiţie extrem de precară, iar când scriu poezie se accentuează sentimentul acesta de precaritate, dar în acelaşi timp este însoţit de o conştiinţă a forţei, forţe ultime, să spunem, disperate. 
Poezia este forţă.
A.V.M.: Aşadar nu nemuritor, ci nimicitor.
Aurel Pantea: „Nimicitorul” este penultima mea carte publicată, ea s-a bucurat de o receptare critică extraordinară, câţiva critici de primă mărime i-au acordat atenţie şi asta mă bucură. Imaginea poeziei pe care o scriu a fost construită de câţiva critici din prima scenă a literaturii contemporane. Nu toţi criticii importanţi, dar cei mai mulţi dintre criticii valoroşi au scris. Gândeşte-te să scrie despre tine Al. Cistelecan, Ion Pop, Gheorghe Grigurcu, de fapt cei pomeniţi sunt critici de poezie prin excelenţă. Eu fac distincţia între un comentator de poezie şi un critic de poezie. Comentatorul are o relaţie destul de exterioară cu poezia despre care scrie, el face bricolaj în activitatea lui critică, spre deosebire de criticul de poezie autentic, cum sunt cei trei pe care i-am pomenit. Ei găsesc soluţii, trasee, atitudini foarte directe cu spiritul creator pe care-l exegetează, ori asta presupune iniţiere. Un adevărat critic de poezie iniţiază la rândul lui în poezie, nu se mulţumeşte doar cu comentarii mai mult sau mai puţin inteligente, nu face cronici de serviciu, ci intuieşte şi configurează spiritul creator. Pentru că a scrie despre poezie înseamnă chiar o iniţiere în figura spiritului creator.
A.V.M.: Şi făcătorul de poezie unde se situează în tot balansul acesta între receptare, iniţiere şi comentariu critic?
Aurel Pantea: Făcătorul de poezie, adică poetul face cel mai bine distincţia între ce spuneam adineaori, între comentator şi spiritul critic, iar forţa cea mai mare a spiritului critic este să determine pe autorul unei poezii să se recunoască. Există o anume fatalitate în critica de poezie. E foarte periculos un critic important de poezie, pentru că te determină să uiţi toate celelalte sensuri pe care, să zicem, le-ai scontat în timp ce scriai poemul şi să urmezi portretul spiritului creator pe care-l face criticul respectiv.
A.V.M.: Ţi s-a întâmplat să te receptezi altfel în urma unui comentariu critic?
Aurel Pantea: Da, când au scris Cistelecan, Pop şi Grigurcu, de fiecare dată intram într-un fel de, nu dramă, dar un conflict între ceea ce comunica poemul şi ceea ce au descoperit criticii respectivi.
A.V.M.: Cum a fost receptat volumul premiat, „O înserare nepământeană”, dincolo de premiul obţinut?
Aurel Pantea: Destul de bine, nu atât de spectaculos precum volumul precedent, dar s-a bucurat de atenţie critică, volumul e prefaţat de Al. Cistelecan şi lucrul acesta a contat foarte mult. Ce constat eu, pe de altă parte este că dacă unul din aceşti critici şi îmi cer iertare că fac referinţă tot la ei, dar dacă ei scriu ceva într-o prefaţă sau revistă, toate cronicile ulterioare merg în acea zonă. Mai este un critic care mă iubeşte şi este de acord în aproape toate cu Cis, este Ioan Holban.
A.V.M.: Şi criticii care nu te iubesc? Care e rolul lor în configuraţia ta poetică interioară, dacă nu în receptarea volumelor deja editate, în construcţia viitoarelor volume?
Aurel Pantea: Unul din criticii care nu mă iubesc este Nicolae Manolescu. El manifestă o indiferenţă faţă de ceea ce scriu, dar trecând anii, persoana mea poetică s-a obişnuit cu lipsa lui Manolescu.
A.V.M.: Şi cu toate acestea, ai obţinut premiul Uniunii Scriitorilor.
Aurel Pantea: Am obţinut premiul Uniunii Scriitorilor, dar nu datorită lui Nicolae Manolescu, ci unui juriu care a decis asta. Premiul a fost obţinut în compania unor cărţi scrise de nişte poeţi importanţi şi cu toată onestitatea, consider că cel puţin patru din nominalizaţi mă onorează că au fost în competiţie cu mine şi fiecare merita la fel de mult premiul ca şi mine. Premiul este şi o loterie, ştii.
A.V.M.: Ce urmează după acest volum?
Aurel Pantea: Am o carte în curs de scriere, care conţine fatalmente, la sugestia unui critic important, al cărui nume nu-l mai precizez, conţine foarte multe poeme de dragoste. Mă gândesc la un titlu, pentru că ceea ce scriu acum se situează între rugăciune (rugăciunea cea mai plină de fervoare, sper să ajung acolo, că încă n-am ajuns) şi eros. Mă gândesc să-i zic „Eros şi orgie”, dar nu merge, ceva în sensul acesta, între dragostea pentru Iisus Hristos şi dragostea pentru femeie. 
A.V.M.: Cred că e un demers destul de riscant după poezia sobră, dar cine ţi-a citit proza ştie.
- Dă-mi voie să fac o sugestie, intervine Al. Cistelecan. Bataille (Georges Bataille n.r.) spune că fără erotism și religie, psihologia nu este /…/ decât o traistă goală, reluând o afirmaţie din volumul său „Zece femei”, apărut la Editura Cartier Chișinău în Colecția „Cartier Rotonda”.
Aurel Pantea: Fără o anume religiozitate, erosul nu e desăvârşit, la fel rugăciunea, care include starea religioasă, dar trebuie să fie încărcată de fervoare. Dacă te rogi liniar, dacă te rogi plat faci un proces verbal. Ori rugăciunea nu este un proces verbal şi nu poţi scrie nici poezie religioasă fără o angajare totală, fără o anume furie dusă până la disperare. La fel şi poezia de dragoste presupune o intensitate afectivă mai mare decât de obicei. Prin poemele de dragoste am revelaţia unei părţi din mine foarte speciale, o senzualitate sălbatică.
A.V.M.: Catalizator poetic din cele mai vechi timpuri.
Aurel Pantea: Da. Poemele mele de dragoste nu sunt delicate, nu sunt imnuri aduse feminităţii, nu sunt ode, poemele mele de dragoste presupun nu acuplarea aceea primitivă, ci comuniunea dusă până la confundarea de sine. S-ar putea să-i spun „Poeme de amor”, acum la bătrâneţe...
A.V.M.: Ei da, poate amorul la bătrâneţe este cel mai plin de profunzime.
Cis: Retrăim, nu descoperim.
A.V.M.: De ce să nu fie şi descoperit?
Cis: Cred că deja l-am descoperit.
A.V.M.: Nu din acest unghi, probabil.
Aurel Pantea: Religia mea se adresează şi feminităţii, dar e o religiozitate plină, simţi trupul încărcat de voluptate. Eu sunt adeptul voluptăţii dusă până la dezmăţ, câteodată, un dezmăţ al senzaţiilor, pe acesta vreau să-l comunic.
A.V.M.: Îl asumi poetic?
Aurel Pantea: Da, este o parte senzuală şi voluptoasă, sunt un căutător de senzaţii şi voluptăţi puternice şi reuşesc să convertesc, sper, această senzualitate în formă şi conţinut poetic.
A.V.M.: Poţi să-mi faci un portret al cititorului pe care ţi-l doreşti?
Aurel Pantea: Cititorul pe care mi-l doresc eu trebuie să fie cultivat, poezia mea nu poate fi citită decât de un cititor cultivat. Dacă îndeplineşte această condiţie sunt sigur că va găsi înţelegere la poezia pe care o scriu. Dar înţelegerea poeziei este extrem de dificilă, pentru că eu consider că fiecare cititor găseşte revelaţia propriei ieşiri, revelaţia propriei identităţi şi în semnul acesta, potenţialul semantic al unui poem este nesfârşit.
A.V.M.: Nu te temi să deschizi cutia Pandorei pentru cititorii tăi?
Aurel Pantea: Ba da, eu am deschis-o de mult, toate sălbăticiile au ieşit de-acolo şi mai sunt.
A.V.M.: Abia aştept să văd ce sălbăticii ori sălbăticiuni vor ieşi din cutia asta nouă!
Aurel Pantea: Ies, vor ieşi fiare.
A.V.M.: Cum e să fii citit în cărţi? Ţi se pare că e o citire diferită faţă de a omului Aurel Pantea?
Aurel Pantea: Da. Nu înseamnă că, respectând distincţiile proustiene dintre eu-l profund şi eu-l superficial înseamnă că acestea rămân paralele ca la Proust, anumite experienţe existenţiale se intersectează. Cele două zone ale eu-lui, superficial şi profund, se intersectează şi din intersecţia asta se ascute poetul.

Autor: Alice Valeria Micu