Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Copilăria – mit şi demitizare

Copilăria –  mit şi demitizare

Martie 2016

Jeannette Walls a devenit cunoscută în Statele Unite după publicarea a două cărţi considerate bestseller, The Silver Star şi Half Broke Horses. Castelul de sticlă a apărut în 2005, în USA, iar versiunea în limba română în 2015, în traducerea Lorenei Lupu, volum imprimat de Grupul Editorial Art. 
Jeannette Walls s-a născut pe 1 aprilie 1960, în Phoenix, Arizona şi a avut o copilărie frământată de griji şi lipsuri, dominată de instabilitate datorată mutărilor dese ale familiei dintr-un loc în altul, ducând o existenţă nomadă, aspect reflectat şi în cartea de memorii Castelul de sticlă. La vârsta de 17 ani ia decizia definitivă de a începe o nouă viaţă şi se mută la New York unde va practica jurnalismul, după absolvirea Colegiului.
Castelul de sticlă este o fascinantă carte de memorii, o tulburătoare poveste construită cu abilitate şi pigmentată cu scene ironice, groteşti, abominabile, pe alocuri, este povestea unei familii nonconformiste, care înţelege altfel existenţa, care se revoltă împotriva regulilor şi a normelor unei societăţi formaliste, este, în esenţă, o carte de aventuri a unei familii care alege libertatea, sfidând organizarea rigidă. Timpul naraţiunii, al evocării aduce în prim-plan perioada copilăriei şi a adolescenţei autoarei, destinul soţilor Walls, care îşi educă într-o manieră liberală copiii, învăţându-i să supravieţuiască oricăror condiţii, să gândească în afara oricăror constrângeri, sfidând pericolele până la inconştienţă. Toate acestea sunt plătite cu preţul unei vieţi de nomazi, cu absenţa unei locuinţe şi a unui trai decent, cu o instabilitate socială şi cu maturizarea forţată a celor patru copii.
Volumul contrastează la nivel paradigmatic, este construit antitetic, în registre distincte. Elementele romantice coexistă cu cele clasice şi moderne. Portretul mamei de la începutul evocării aglutinează toate aceste trăsături: „Părul ei lung era plin de şuviţe gri, încâlcit şi ciufulit, iar ochii i se cufundaseră adânc în orbite, dar încă îmi amintea de mama care fusese pe când eram fetiţă, mama care făcea salturi de pe stânci, care picta în deşert şi care citea Shakespeare cu voce tare”. Tonul devine melancolic, trist pe alocuri, în încercarea de a recompune din amintiri un timp trecut, de a realiza, cu o frapantă sinceritate, un tablou de familie, care, în ciuda neajunsurilor, a rămas unită în cele mai grele momente. Cartea este aşadar o exteriorizare a unor trăiri, o încercare, prin prisma confesiunii, de a înţelege gesturi şi reacţii, fără a le judeca însă. Este o carte a experienţelor uneori inedite, alteori disconfortante în care se redă parcursul existenţial al autoarei, putând fi considerată din acest unghi, un volum al formării, al iniţierii într-o lume cosmopolită, precum este cea americană, în care domină agresivitatea, incorectitudinea, discriminarea. Toate aceste tare sunt urmărite de obiectivul unui acribios jurnalist şi redate în manieră realistă şi tranşantă. Memoriile devin din această perspectivă nişte mituri moderne în care autoarea este provocată în a se mărturisi, în a se confrunta cu proprii demoni interiori, dar şi exteriori, în a încerca să se înţeleagă şi să-i accepte pe cei din jur, să se elibereze din labirint „să ierte şi chiar să iubească crocotta”. Este o luptă permanentă cu prejudecăţile, devine un act de conştiinţă, pe care Jeannette Walls îl abordează în toată ecloziunea lui. Timpul mărturisirii intră în confruntare directă cu acela al trăirii, care uneori devine crispată şi dureroasă. 
Din punct de vedere compoziţional, cartea se deschide şi se închide cu imaginea mamei, prezentul naraţiunii este dominat de nelinişte, de frământare a conştiinţei şi frustrare: „Îmi făceam griji pentru ei, dar, totodată, mă simţeam stânjenită din cauza lor, şi mi-era ruşine de mine, pentru că purtam perle şi locuiam pe Park Avenue, în timp ce părinţii mei se chinuiau să-şi ţină de cald unul altuia şi să facă rost de ceva de mâncare”. Ceea ce contrabalansează traiul subliminal, de o sărăcie frapantă a soţilor Wells este cultura impresionantă a celor doi părinţi. Mama, fostă profesoară, vorbeşte cu dezinvoltură de Piccasso, pictează; arta devine un univers compensatoriu pentru existenţa modestă, citeşte marii clasici ai literaturii universale, are într-un cuvânt preocupări boeme, sfidând limitele materiale, iar tatăl, Rex Wells, fost angajat al forţelor aeriene, este un tip carismatic, hilar, dezinvolt, visător, de o inteligenţă extraordinară, învăţându-i pe copii matematica, fizica şi tehnici de supravieţuire: „Tata era expert în matematică, fizică şi electricitate. Citea cărţi de analiză matematică şi algebră logaritmică şi iubea ceea ce el numea poezia şi simetria matematicii”. 
Lumile lor, în aparenţă complementare, nu coincid, fiecare percepe distinct realitatea: „Tu eşti cea care are nevoie de ajutor. Ai un sistem de valori confuz”, sunt cuvintele mamei care şi-a creat propriul sistem de valori de la care nu abdică şi pe care nu îl neagă. Soţii Wells sunt împotriva societăţii moderne, o societate de consum şi îşi păstrează cu stoicism spiritul conservator, credinţa în vraci este mai puternică decât în „şarlatanii ăştia înfumuraţi de la Facultatea de Medicină”. Ei plonjează conştient într-un spaţiu primitiv, o primitivitate asumată şi se ghidează după propriile legi: „Ne-a învăţat care erau plantele comestibile şi care erau cele otrăvitoare. Era în stare să găsească apă atunci când nimeni altcineva nu reuşea, şi ştia cât de puţină îi era cu adevărat necesară unui om”. Privirea retrospectivă a autoarei încearcă să recupereze spaţiul copilăriei prin amintire, să înţeleagă toţi acei ani, care nu sunt similari cu paradisul pierdut cum am fi tentaţi să credem, ci se conjugă cu simplitatea, frica, penuria materială şi discriminarea pe fundalul alimentat de vise şi speranţe: „În timp ce mă băteau, îmi spuneau că sunt săracă, urâtă şi murdară, şi era greu să le contrazic”. Tatăl le povesteşte copiilor intenţia de a construi un castel de sticlă, realitatea decrepită este compensată de visul menit a întreţine, printr-o minciună, speranţa. Rex Wells este un Don Quijote al secolului XX, un vânător de iluzii, care construieşte un castel de sticlă în jurul propriei familii, îi închide într-un labirint, fără posibilitatea de a decide sau de a evolua. Societatea consumistă americană este aspru condamnată de soţii Wells, care neagă ideea de modernitate şi susţin un stil de viaţă aşa-zis sănătos: nu cumpără produse preparate de gata sau congelate, ci alimente pentru gătit, dorm în cutii, improvizează mese şi scaune, dar îşi cumpără un pian şi insistă în ceea ce priveşte educaţia copiilor: „Ce maniere elegante, exclamă chelneriţa de fiecare dată, pentru că mama şi tata ne învăţau să ne adresăm cu «domnule», «doamnă«, «da, vă rog» şi «mulţumesc»”. Viaţa la oraş echivalează pentru Rex Wells cu un trai captiv într-un spaţiu al limitelor, iar „tatei îi lipsea sălbăticia”, „avea nevoie să hoinărească liber în natură şi să locuiască printre animale neîmblânzite”. Fraţii îşi vor depăşi condiţia, se vor elibera din iluzoriul castel şi se vor stabili în lumea reală, iar Jeannette devine replica acelora care ar fi trebuit să-i educe, demascând comportamentul absurd şi ilogic al părinţilor imaturi, demitizând copilăria.
Aventură, pericole, situaţii-limită, secvenţe naturaliste, episoade care frizează absurdul (Erma – bunica din partea tatălui, îi alungă din casă, are un comportament ciudat faţă de Brian, fratele mai mic al lui Jeannette), un tată neadaptat social şi o mamă preocupată doar de propriul eu interior – toate reprezintă o ţesătură narativă închegată, sudată, presărată de trăiri şi sentimente convulsive, pe alocuri galvanice, iar forţa epicului rezidă în autenticitatea rostirii, dar şi a evenimentelor rememorate.

 

Autor: Imelda Chinţa