Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Taoism şi Confucianism*

Taoism şi Confucianism*

Februarie 2016

Majoritatea popoarelor vechi nu s-au preocupat aproape deloc să stabilească pentru istoria lor o cronologie riguroasă; unele nu au folosit, cel puţin pentru epocile cele mai îndepărtate, decât numere simbolice, care n-ar putea fi luate, fără a comite o gravă eroare, drept date în sensul obişnuit şi literal al acestui cuvânt. Chinezii constituie, în această privinţă, o excepţie destul de remarcabilă: ei sunt poate singurul popor ce a avut constant grijă, chiar de la originea tradiţiei sale, să-şi dateze analele cu ajutorul unor observaţii astronomice precise, ce presupuneau descrierea stării cerului în momentul în care s-au produs evenimentele a căror amintire a fost păstrată. În ce priveşte China şi istoria sa antică, putem fi deci mai afirmativi decât în multe alte cazuri; şi se ştie că această origine a tradiţiei ce poate fi numită în mod propriu chineză urcă până pe la 3700 de ani înaintea erei creştine. Printr-o coincidenţă destul de curioasă, aceeaşi epocă este şi începutul erei ebraice; dar, pentru aceasta din urmă, ar fi greu de spus la ce eveniment se raportează, în realitate, acest punct de pornire.
O asemenea origine, oricât de îndepărtată ar putea să pară atunci când e comparată cu cea a civilizaţiei greco-romane şi cu datele antichităţii numită „clasică”, este totuşi încă, la drept vorbind, destul de recentă; care era, înaintea acestei epoci, starea rasei galbene ce locuia atunci în mod plauzibil anumite regiuni ale Asiei Centrale? E imposibil să fie precizată, în absenţa unor date suficient de explicite; se pare că această rasă a traversat o perioadă de întunecare, de o durată indeterminată, şi că a fost smulsă din această toropeală într-un moment marcat de schimbări importante şi pentru alte părţi ale umanităţii. E posibil aşadar, şi chiar e singurul lucru ce se poate afirma destul de clar: ceea ce apare drept un început nu a fost decât trezirea unei tradiţii mult anterioare, care a trebuit pusă atunci sub o altă formă, pentru a se adapta unor condiţii noi. Oricum, istoria Chinei, sau a ceea ce este numit astfel acum, nu începe propriu-zis decât cu Fo-hi, considerat primul său împărat; şi trebuie adăugat numaidecât că numele Fo-hi, de care este legat ansamblul cunoştinţelor ce constituie esenţa tradiţiei chineze, serveşte în realitate la desemnarea unei perioade, care se întinde pe mai multe secole.
Fo-hi, pentru a fixa principiile tradiţiei, s-a folosit de simboluri lineare cât mai simple şi mai sintetice posibil: linia continuă şi linia întreruptă, semnele respective ale lui yang şi yin, adică a celor două principii activ şi pasiv care, pornind dintr-un fel de polarizare a supremei Unităţi metafizice, dau naştere întregii manifestări universale. Din combinaţiile acestor două semne, în toate aranjamentele posibile, sunt formate cele opt koua sau „trigrame”, ce au rămas mereu simbolurile fundamentale ale tradiţiei extrem-orientale. Se spune că, „înainte de a trasa trigramele, Fo-hi a privit Cerul, apoi şi-a coborât ochii spre Pământ, i-a observat particularităţile, a examinat caracterele corpului uman şi a tuturor lucrurilor exterioare”1. Acest text este deosebit de important deoarece conţine expresia formală a marii Triade: Cerul şi Pământul, sau cele două principii complementare din care sunt produse toate fiinţele, şi omul, care, participând la ambele prin natura sa, este termenul mediu al Triadei, mediatorul între Cer şi Pământ. Trebuie să precizăm că e vorba aici de „omul veritabil”, adică de cel care, ajuns la deplina dezvoltare a facultăţilor sale superioare, „poate ajuta Cerul şi Pământul la menţinerea şi transformarea fiinţelor şi, chiar prin asta, constituie o a treia putere împreună cu Cerul şi Pământul”2. Se spune de asemenea că Fo-hi locuieşte într-un dragon ieşit din fluviu, care uneşte în el puterile Cerului şi Pământului şi are trigramele înscrise pe spatele său; şi acesta nu este decât un alt mod de a exprima simbolic acelaşi lucru.
Toată tradiţia a fost deci conţinută în mod esenţial şi în germen în trigrame, simboluri excelent înzestrate ca să servească drept suport unor posibilităţi indefinite: nu rămânea decât să se extragă din ele dezvoltările necesare, fie în domeniul cunoaşterii pur metafizice, fie în cel al diverselor sale aplicaţii la ordinele cosmic şi uman. În acest scop, Fo-hi a scris trei cărţi, dintre care doar ultima, numită Yi-king sau „Cartea mutaţiilor”, a ajuns până la noi; şi textul acestei cărţi este atât de sintetic încât poate fi înţeles în multiple sensuri, de altfel perfect concordante între ele, după cum se rămâne strict la principii sau se vrea aplicarea lor la cutare sau cutare ordin determinat. Astfel, în afara sensului metafizic, există o multitudine de aplicaţii contingente, de importanţă inegală, care constituie tot atâtea ştiinţe tradiţionale: aplicaţiile logică, matematică, astronomică, psihologică, socială etc.; există chiar o aplicaţie divinatorie, privită de altfel drept una dintre cele mai inferioare, şi a cărei practică este lăsată în seama jonglerilor rătăcitori. Este de altminteri un caracter comun al tuturor doctrinelor tradiţionale faptul că ele conţin, de la început, posibilităţile tuturor dezvoltărilor conceptibile, inclusiv pe cele ale unei indefinite varietăţi de ştiinţe despre care Occidentul modern nu are nici cea mai vagă idee, şi a tuturor adaptărilor ce pot fi cerute în circumstanţe ulterioare. Nu e deci de mirare că învăţăturile cuprinse în Yi-king, şi pe care Fo-hi însuşi a declarat că le-a preluat dintr-un trecut foarte îndepărtat şi greu de determinat, au devenit la rândul lor baza comună pentru două doctrine în care tradiţia chineză a continuat până în zilele noastre, şi care totuşi, datorită domeniilor total diferite la care se raportează, pot părea la prima vedere că nu au niciun punct de contact: Taoismul şi Confucianismul.
Ce circumstanţe au făcut necesară, după aproape trei mii de ani, o readaptare a doctrinei tradiţionale, adică o schimbare ce viza nu fondul, ce rămâne mereu riguros identic lui însuşi, ci formele în care această doctrină este într-un fel încorporată? Fără îndoială, acesta este încă un punct greu de elucidat în mod complet, căci aceste lucruri, în China la fel ca în alte părţi, sunt dintre acelea ce nu lasă deloc urme în istoria scrisă, unde efectele exterioare sunt mult mai vădite decât cauzele profunde. În orice caz, pare cert că doctrina, aşa cum a fost formulată în epoca lui Fo-hi, a încetat să fie înţeleasă în general în ceea ce are ea mai esenţial; şi fără îndoială nici aplicaţiile extrase din ea odinioară, în special din punct de vedere social, nu mai corespundeau condiţiilor de existenţă ale rasei, care trebuiau să se fi schimbat foarte simţitor între timp. 
Era vorba atunci de secolul VI înaintea erei creştine; şi e de remarcat că în acest secol s-au produs schimbări de proporţii la aproape toate popoarele, astfel încât ceea ce s-a întâmplat atunci în China pare a se datora unei cauze, poate greu de definit, a cărei acţiune a afectat întreaga umanitate terestră. Interesant este faptul că secolul VI poate fi considerat, într-un mod foarte general, drept începutul perioadei propriu-zis „istorice”: când vrem să urcăm mai departe, e imposibil de stabilit o cronologie chiar aproximativă, în afara câtorva cazuri excepţionale cum este tocmai cel al Chinei; dimpotrivă, începând din această epocă, datele evenimentelor sunt peste tot cunoscute cu o exactitate destul de mare; ar merita, cu siguranţă, să se reflecteze puţin la acest fapt. Schimbările ce au avut loc atunci prezentau de altfel caractere diferite în funcţie de ţări: în India, de exemplu, se năştea budismul, adică o revoltă împotriva spiritului tradiţional, ce a mers până la negarea oricărei autorităţi, până la o adevărată anarhie în ordinul intelectul şi în cel social; în China, dimpotrivă, s-au constituit simultan, în mod strict pe linia tradiţiei, cele două forme doctrinale noi ce au fost numite Taoism şi Confucianism. (…)

Traducere de Daniel HOBLEA
 

* Fragment din capitolul X al volumului postum Aperçus sur l’ésoterisme islamic et le taoisme, Éditions Gallimard, Paris, 1973, text apărut iniţial în Le Voile d’Isis, 1932, pp. 485-508.
1 Livre des Rites de Tcheou.
2 Tchoung-young, XXII.

Autor: René GUÉNON