Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Vasile Rebreanu şi debutul meu la „Tribuna”*

Vasile Rebreanu şi debutul meu la „Tribuna”*

Februarie 2016

Anul al V-lea, care urma, era şi ultimul. În primul semestru ni se predau cursuri la capătul cărora ne aşteptau nişte teste, clar în al doilea trebuia să ne ocupăm numai de examenul de stat şi de lucrarea de diplomă. Era un program cât se poate de potrivit unor studenţi dornici să obţină diploma de absolvent şi încercam şi eu să fac faţă pretenţiilor – ca şi ceilalţi colegi. Nu mai chiuleam de la prelegeri şi seminarii, cum se ivea un timp liber fugeam la biblioteca universitară, pe scurt intrasem în febra evenimentelor.
La începutul anului 1964, după ultima sesiune de student, am reuşit să debutez, în sfârşit, în revista „Tribuna” din Cluj, dar nu cu proză originală, ci cu o traducere din Franz Kafka, „Medicul de ţară”. În anul trei, în vacanţa de iarnă, primisem, prin UASR (Uniunea Asociaţiilor Studenţeşti din România), un concediu de opt zile la Predeal. Fuseserăm cazaţi la hotelul „Rosmarin” şi împreună cu Gheorghe Fotiade, coleg de grupă, şi Michael Markel, de la germană, ne petreceam vremea mai mult împreună. Ne puneam schiurile şi făceam turul cabanelor bând ceai stropit cu un pic de rom. Fotiade a ajuns secretar literar la Teatrul de Stat din Satu Mare, iar Markel a fost selectat la facultate ca asistent universitar. Prin anii optzeci a emigrat în Germania. Ultimele veşti despre el le-am aflat puţin după ’89. Era profesor universitar la Universitatea din Berlin. Hotelul „Rosmarin” a fost mistuit de un incendiu după restauraţia capitalistă, probabil în vreo afacere cu societăţile de asigurare.
Împreună cu Michael Markel am făcut traduceri din Franz Kafka, Heinrich Boll şi Gunther Grass. Din toate acelea noi am reuşit să publicăm doar „Medicul de ţară”. Acuma, ca să nu cumva să înţelegeţi greşit, trebuie să spun că eu mai mult stilizam, traducerea brută îi aparţinea lui Michael.
Important, consideram eu, era faptul că spărsesem gheaţa, cum se spune. Şi aveam dreptate. Scurtă vreme după traducerea pomenită, revista „Tribuna” mi-a publicat prima schiţă originală, „Aceeaşi ţintă” se numea. Nu era cine ştie ce, un instantaneu cu nişte tipi care construiau un pod. Unul mare, presupun, căci altfel nu m-ar fi debutat nimeni. Vasile Rebreanu, care lucra în redacţia săptămânalului, era şi el bucuros că reuşisem în sfârşit să o scoatem la capăt. Vorbesc la plural fiindcă Vasile a tras şi el, din greu, la pregătirea debutului meu.
L-am cunoscut pe Vasile Rebreanu prin 1959, primăvara. Eram student anul I la Agronomie. În semestrul al II-lea lucram la ferma institutului din Mănăştur şi mă hotărâsem să renunţ la facultate şi să dau în toamnă admitere la Filologie. Dar nu prea aveam idee cum să îl conving şi pe taică-meu să fie de acord cu o asemenea năzbâtie. Cum adică, să dai vrabia din mână pe cioara de pe gard? se mirase el când încercasem, într-un rând, să îmi pledez cauza. Fireşte că îl înţelegeam. Dacă învăţământul era, după Reforma din 1948, gratuit, nu însemna că putea să intre oricine la studii superioare. Se dădeau examene de admitere grele şi mai ales cu un număr mare de concurenţi peste locurile aprobate de minister. De pildă, în anul precedent, când încercasem la medicină, fuseserăm vreo 20 de candidaţi pe un loc! Aşa că taică-meu ştia el ce ştia, anume că nu trebuie să dai cu piciorul norocului. Iar eu avusesem o şansă, prin urmare cel mai isteţ lucru pe care îl aveam de făcut era să mă folosesc de ea până la capăt. Dar arătaţi-mi dumneavoastră un tânăr de 18-19 ani dispus să asculte glasul raţiunii fără să încerce să răstoarne clişeele.
Ce mi-am zis eu? Păi mi-am zis să încerc. Mi-am dus la dactilografiat câteva schiţe şi după aceea urcai la „Tribuna”. Bună ziua, bună ziua, pe cine căutaţi şi toate cele. Nu căutam pe nimeni anume şi în acelaşi timp căutam pe toată lumea.
Vasile, zice secretara redacţiei, ia vezi tu ce vrea băiatul ăsta – că pare cam rătăcit pe-aici.
Vasile era un tip mai scund decât mine, bucălat, blond şi prietenos.
Salut, se prezintă el, eu sunt Vasile Rebreanu. Ai ceva pentru mine? Proză sau poezie?
Câteva schiţe, domnu’ Rebreanu.
Auzisem de el dar încă nu îl întâlnisem în carne şi oase. Nu mai ţin minte dacă îi apăruse deja sau urma să-i apară volumul de debut editorial, „În plină zi”, anunţat de altfel.
Sunt bătute la maşină?
Da, domnu’ Rebreanu.
Atunci ia loc şi aşteaptă până le citesc.
Mă aşez cu oarece emoţii, vă daţi seama. I-or plăcea ori nu prozele? Căci ce credeţi că mă bătuse gândul? Păi mă bătuse gândul că de aş reuşi să public vreo câteva schiţe l-aş putea convinge şi pe taică-meu că treaba asta cu literatura era serioasă.
După vreun sfert de ceas, poate o jumătate, răstimp în care răsfoisem revista la uşa căreia bătusem, Vasile Rebreanu se ridică şi îmi dă mâna:
Felicitări, zice el, te public. Nu ştiu dacă un ciclu sau doar o schiţă, depinde şi de şefii secţiei, dar uneia sigur îi dăm drumul. Poate săptămâna viitoare, dacă nu, sigur peste două.
Plec eu fericit şi încep să aştept. Şi zilele treceau greu de tot, însă în cele din urmă chiar s-au dus şi vine joia, parcă, ziua de apariţie a săptămânalului. Cumpăr revista, o răsfoiesc grăbit şi nerăbdător. Nimic în ce mă priveşte. Mai fac o trecere peste pagini, rar, pe îndelete, o schiţă se pierde uşor printre atâtea materiale. Tot nimic. Eh, zic, probabil data viitoare, că aşa a zis de fapt: poate săptămâna viitoare, dacă nu, sigur peste două!
Şi „săptămâna viitoare sigur” a durat vreo cinci-şase ani. Mă rog, nu mă propunea nici Vasile săptămânal şi mai şi schimba repertoriul, „ia să încercăm şi schiţa aia sau aia”. Augustin Buzura, cu care mă împrietenisem prin anul III, mă susţinea şi el. În perioada aceea era student la medicină şi pe acest temei primise dreptul de a locui şi funcţiona ca infirmier la cabinetul medical al căminului studenţesc „Avram Iancu”. Într-o bună zi Buzura îmi zice:
Bătrâne, îşi dă el cu părerea, eu cred că trebuie să schimbi şi tu ceva.
Păi aş schimba eu dacă mi-aş da seama ce anume ar trebui.
Prin anul 1963 Augustin Buzura debutase editorial cu volumul „Capul Bunei Speranţe” iar eu îl consideram deja scriitor consacrat. Prin urmare nu se punea problema că nu i-aş fi ascultat sfatul. O povaţă simplă şi înţeleaptă ca şi povestea cu oul: cum îl faci să devină pătrat? Îi dai un lat de palmă şi îl ciocneşti de colţul mesei, după care se scurge singur pe jos. Ce pătrat mai bun vrei?
Găseşte-ţi şi tu un personaj dintre muncitori, dintre ţăranii colectivizaţi, vreun tip mai deosebit şi fă-i o descriere pozitivă, zice Gusti. Din câte îmi dau eu seama cam asta te ţine în loc. Te învârţi într-un mediu cu prea mulţi indivizi tară tipologie clară.
Într-adevăr, nu le aveam nici cu muncitorii, nici cu ţăranii, pe cei dintâi nu îi cunoşteam aproape deloc, iar de colectivişti mă rupsesem de când începusem liceul şi trăiam mai mult prin internatele şcolilor. Dar, hotărât să răzbesc în cele din urmă, am luat de bună sugestia lui Buzura şi am scris schiţa „Aceeaşi ţintă” despre oamenii şi podul de care pomeneam. I-am citit-o lui Gusti iar el o consideră destul de reuşită ca să o propun pentru debut. Am uitat să spun că după ce i-a apărut volumul „Capul Bunei Speranţe” el fusese încadrat la revista „Tribuna”, la secţia de proză. De fapt Dumitru Mircea, redactorul şef, îl angajase pe un post de dactilografă, pentru că nu avea altul liber în schemă. Mai târziu, peste ani, mi-am dat seama că o astfel de practică se folosea frecvent în lumea scriitoricească. Pe Mircea Dinescu îl plătea Fănuş Neagu, pe la mijlocul anilor ’70, ca paznic sau pompier la „Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti”, pe Ştefan Agopian şi Nicolae Iliescu, prin anii optzeci, îi cooptase D.R. Popescu tehnoredactor şi corector la „România literară”, iar pe Cristian Teodorescu şi Elena Ştefoi tot ceva cu jumătate de normă la „Contemporanul” şi aşa mai departe.
Vasile Rebreanu zise şi el că merge şi prin martie 1965 am văzut, în sfârşit, tipărit în „Tribuna”: Debut! Între timp pot să spun că intrasem în relaţii amicale cu Domiţian Cesereanu, care mi-a devenit redactor de carte la primele apariţii editoriale, cu Ion Lungu, Ion Oarcăsu, Miron Scorobete, Constantin Cubleşan şi ceilalţi tribunişti.
Am cumpărat un teanc de reviste şi am tras o fugă până la Bucium, că doar aveam motocicletă, să mă laud cu isprava mea. Maică-mea, căreia îi plăcea să citească, se bucură. Şi taică-meu, dar mai cu măsură. După el domn era acela care avea bani, iar despre scriitori ştia că sunt săraci ca Eminescu – dacă nu erau politicieni sau miniştri ca Octavian Goga.


* Capitolul V din volumul Scriitori de viaţă lungă, Editura Bibliostar, Rm. Vâlcea, 2015.

Autor: Viorel Ştirbu