Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Angoase

Angoase

Februarie 2016

(Continuare din numărul 132/ianuarie 2016
al revistei „Caiete Silvane”)

Cu toată această agitație, timpul trecu oarecum prea repede. Era bucuros că avea ocazia să-și verifice priceperile de comunicare orală în compania unor vorbitoare native, cu toate că și Diana vorbea cursiv și corect, privind accentul și „melodia”.
Sunase de ieșire în pauza mare. 
În mod obișnuit, își petrecea „ferestrele” dând o fuguță acasă, la cei doi copii, Sorana și Horațiu, rămași sub îngrijirea bunicilor. De obicei, când îl observau prin geamul sufrageriei urcând treptele spre antreu, lăsau joaca și, odată intrat, Sorana îi sărea în brațe țipând, iar Horațiu, de unde se găsea își întindea brațele implorând în stilul său original, „iii, tatale, i-i-i!” Îl culegea și pe el și dansa cu amândoi în brațe, sărutându-le obrăjorii. Sorana împlinise doi ani la începutul lui aprilie. Horațiu urma să împlinească un an la sfârșitul lunii iunie; mai durduliu, nu își ținea încă bine echilibrul când se-ncumeta să se ridice și să meargă singur. Se lăsa antrenat în jocurile lor. Mai aducea una sau două găleți cu apă de la fântâna aflată în curtea din spatele casei. 
Dar vinerea ieșea la o cafea și o țigară în singura cofetărie din oraș, amplasată în zona centrală a urbei. Clădirea fusese special construită, în perioada deceniului trei al secolului douăzeci, pentru a fi spațiu comercial. Administrația comunistă îi dădu o altă destinație: restaurant. Așa îl știa de când începuse și el, copil, să priceapă ce și cum. Construcție în formă de L. Pe lângă ușile masive de la intrare, partea dinspre stradă impunea prin patru vitrine impunătoare, cu sticlă dublă, înalte de peste trei metri și late de aproximativ un metru douăzeci. Acum era cofetărie, ori mai degrabă rămăsese Bar, pentru că se puteau consuma și băuturi alcoolice. Restaurantul fusese mutat în vechiul amplasament din perioada interbelică, la parterul fostului hotel. Până la acest transfer, acolo funcționase cinematograful, iar în spațiul hotelului fuseseră instalate birourile cooperativei de consum.
Găsea de fiecare dată vreun amic sau o cunoștință pentru conversații lejere pe diverse teme, mai ales din domeniul sportului și al culturii „de masă”. 
Astăzi, însă, renunțase vrând-nevrând la acest tabiet. Apoi, urma să aibă oră cu o clasă de-a X-a, profilul matematică-fizică. Cu acordul majorității elevilor și, implicit, al părinților acelora care povesteau acasă tot ce făceau la școală, renunțase în mare parte la programa școlară și, prin urmare, la manualul aferent, pentru a-i învăța să dialogheze după un altul, „de conversație”, al cărui autor era cunoscutul universitar clujean Nicoliță. Avea însă grijă să strecoare în timpul desfășurării lecțiilor și scurte prezentări despre scriitorii francezi cuprinși în programa școlară. Socotise că le este mult mai folositor în viață decât textele greoaie de istorie a literaturii franceze care, pentru a fi parcurse eficient, conform programei, ar fi avut nevoie de patru-cinci ore pe săptămână, în loc de două. În plus, aproximativ jumătate din cei treizeci și opt de elevi ai clasei nu simțeau vreo înclinație spre limbile străine. Tocmai de aceea, le invitase pe Ani și Nicole să asiste, dacă doresc. Acceptară. Le asigură că va veni să le însoțească după epuizarea pauzei mari. 
Coborî direct la „fumoar”. Era plin, în accepțiunea ipotezei că șase persoane pot justifica supoziția. Deschisese cineva ușa dinspre terenul de sport. Nu știu care dintre ei dusese discuția înspre sporturile de echipă. Sorin domina discuția cu vocea sa de stentor baritonal: „Fugi de-aici, domnule, U Cluj nu trage la titlu, dar încurcă multe socoteli. Scapă ei de retrogradare, o să vedeți, în ultimele cinci etape” „Așa e, Sorine, aproape că strigă Adi Pascu, împătimit suporter al echipei universitarilor, șepcile roșii știu să-și țină echilibrul. Echipă de intelectuali!” „În devenire, dacă mai apucă”, îl persiflă amical bunul său prieten și coleg, Nicu Meseșan. Le erau cunoscute colegilor ironiile reciproce și gagurile produse de către cei doi în dialoguri prietenești pe diverse teme.  
- Nu fumezi, Raul? îl abordă Irina. Ședea pe unul dintre cele două fotolii. Singura consumatoare de tutun din tot colectivul didactic. Era profesoară de engleză. Frumoasă și senzuală, făcea notă aparte printre celelalte colege. Tipul de femeie tânără pe care extrem de puțini bărbați îndrăzneau s-o abordeze altfel decât civilizat, delicat, păstrând distanța prin felul în care îi privea pe îndrăzneți: rece, persiflant sau, dimpotrivă, camaraderesc, în funcție de împrejurări și de tipologie. 
- Ba da, pasiv. Savurez tot fumul eliminat de ceilalți, filtrat prin căile lor respiratorii. Am fumat în pauza trecută, însă nici nu prea mai am timp să stric o țigară.
- Dă-ncoace s-o stric eu! sări Sandu. Și imaginează-ți că tu ai stricat-o!
- Nu abuza, Sănducule! Nemulțumitului i se ia darul, știi asta! Își privi ceasul de mână. Imediat sună, am luat startul, ne vedem peste un ceas. Am invitați! 
Luă catalogul din rastel primul și o zbughi la etajul doi să-și ia invitatele. Erau deja pe culoar. Sala de clasă unde urma să țină lecția se afla în partea diametral opusă laboratorului de limba franceză. Accesul în sală se făcea din holul scărilor pentru dascăli. Nu-i avertizase pe elevi asupra acestei „inspecții”.
Deschise ușa, se dădu la o parte și, cu brațul ondulând într-un gest larg, le pofti pe cele două invitate să intre. Elevii se ridicară afișând vizibil pe chipuri mirarea, curiozitatea. Sala de clasă era dotată cu bănci școlare clasice. După stereotipicul moment al salutului, „Bonjour, camarade professeur!” - „Bonjour, mes amis (mes élèves)!”, conversația continuă tot în limba franceză, ca de obicei. În derularea etapelor lecției folosea și limba română, acolo unde era necesar. Însuși manualul o impunea. 
După ce se așezară, le prezentă situația inedită și pe cele două franțuzoaice. Doar un singur loc era disponibil; desigur ocupantul absenta sau întârziase. Îl rugă pe elevul rămas intempestiv fără coleg de bancă să cedeze invitatelor și locul său. Acesta se așeză între alți doi din banca alăturată. Trecut de momentul organizatoric, Raul notă absența în catalog și își continuă lecția cu dialogurile situative: „În parc”, „La restaurant/cafenea” și „Aniversarea unui prieten”. Răsfoind filele catalogului, numi câte doi elevi pentru fiecare dialog. După consumarea acestuia, îi invita la tablă să scrie ce li se părea mai dificil de pronunțat și de înțeles. Se făceau și comentarii de analiză gramaticală. Pentru susținerea acelorași dialoguri, desemna încă trei perechi. De obicei, fiecare dialog se repeta de trei ori; repetitia mater studiorum, nu? Însă astăzi se limitară la două, pentru ca elevii să poată relaționa cu invitatele. Le comunică elevilor examinați calificativele, urmând să le consemneze în catalog în timpul primei ore de săptămâna următoare. Își privi ceasul de mână. Mai erau douăzeci de minute până la pauză. Pentru optimizarea conversației, le rugă pe Annie și Nicole să vină în față și să-și exprime opiniile în legătură cu lecția la care au asistat, mai cu seamă că sunt absolvente ale unui colegiu pedagogic. Le aminti că trebuie să vorbească mai lent. 
Ele se înțeleseră din priviri și gesturi. Annie își îndemnă prietena să înceapă. 
Mai îndrăzneață, cu voce de ștrengar autoritar, Nicole aprecie efortul elevilor verificați, intervențiile colegilor și faptul că se asimilează mai ușor de către elevi noile structuri prin metoda repetiției. Relațiile dintre profesor și elevi în timpul derulării lecției nu diferă mult de cele din Franța, doar că acolo școlarii sunt mai agitați, mai activi. Se provoacă reciproc, profesorii și elevii, la comentarii complementare convergente și divergente. 
Annie zâmbea. Profită de pauza din discursul prietenei sale și-l preluă. Mulțumi „domnului profesor”, „camarade professeur”, completă râzând Nicole, pentru această ocazie neașteptată de a cunoaște un aspect din școala românească. Remarcabil i se pare că unii elevi din această clasă pronunță corect și, mai  ales, scriu corect din punct de vedere ortografic și gramatical. În învățământul francez, atât limbile străine, germana, engleza, de exemplu, dar și limba maternă corectă se învață mai ales prin exerciții de felul celor văzute astăzi. Se pune mai mare accent pe asimilarea corectă a lexicului, a unui număr crescut de cuvinte, decât pe învățarea gramaticii. 
În acest timp, Raul stătuse, cu mâinile la spate,  rezemat de un dulap-vitrină pentru materiale didactice, plasat în partea dreaptă a tablei. Își revizui postura, mulțumi pentru aprecieri și își încurajă elevii pentru o „conversație liberă” sau dialog cu invitatele sale. Aceștia începură să se foiască, să schimbe priviri întrebătoare sau îmbietoare. Tiberiu, fiul secretarului primăriei, se încumetă și le întrebă dacă le place localitatea în care se află. Nu mai ține minte care dintre cele două a spus că este un orășel destul de liniștit, cu aspecte rustice, cum ar fi unele căsuțe foarte vechi, în pragul ruinării, cu șanțuri, canale exterioare, de colectare a apelor pluviale ca în evul mediu. Pentru că o altă voce întrebă cum li se par oamenii întâlniți, cetățenii orașului, i se răspunse că par a fi prietenoși, cumsecade, ospitalieri. Sigur, n-au avut timp să cunoască foarte mulți. Abia de două zile se află în orășelul lor. Familia „Nadizan”, cu cei doi copii ai lor, Victor și Maria, care le găzduiesc cu enormă solicitudine, doi dintre vecinii acestora, colegii de astăzi ai Mariei și, da, domnul profesor, gest cu palmele întinse înspre dascăl... Raul... „Slavu”, le ajută acesta să-și amintească. 
Sonerie. Lecția se terminase. Luă catalogul sub braț, „Au revoir, mes amis” – „Au revoir, camarade professeur..., Annie..., Nicole!” O rugă pe Elvira, colega de limbă rusă, care tocmai cobora treptele, să-i preia și catalogul său, pentru a le conduce pe oaspete până la clasa unde se afla Maria. Aceasta pornise deja să-și recupereze prietenele. Formule reciproce de gratitudine, la revedere, poate ne mai vedem, cât mai stați în orașul nostru?, marți plecăm, trebuie să ajungem și la Sighișoara... pe urmele cavalerilor teutoni....

*

Fusese detașat în interesul învățământului pe catedra de limbă franceză la singurul liceu de provincie dintre două orașe mai mari de pe valea acestui râu important.
Era al patrulea an școlar de când absolvise studiile superioare. La „tombola” repartizării centralizate în învățământul preuniversitar nu participase. Reprezenta țara la un festival internațional al păpușarilor amatori în Cehoslovacia. Îi venise acasă, în plic, repartiția din oficiu la o școală dintr-un sat colinar aflat la circa douăzeci de kilometri de orașul unde locuia. N-avea de gând să intre în sistem. Făcuse impresie bună la festival. Directorul Teatrului de Păpuși îi oferise un post de regizor; urma să-l trimită la un curs post-universitar de regie în domeniu. I se ivise această mirabilă oportunitate, credea. Își exprimase acordul cu entuziasm. După sosirea din străinătate, rămăsese peste noapte la căminul studențesc unde locuise pe timpul celor cinci ani de studiu. 
Avu noroc; la poartă era de serviciu tocmai portarul cel mai agreabil, nea Marian, cum îl apelau colegii sudiști. Îi mai „ierta” pe acei care soseau la cămin după orele 24. Adică nu-i scria în registrul nonconformiștilor. Din când în când, veneau și ei cu câte-o sticluță din aceea hexagonală cu coniac pe care i-o dăruiau în semn de mulțumire. Acesta i-a dat cheia camerei 21, unde fusese cazat în perioada ultimilor doi ani ai studenției. A doua zi, își lăsă rucsacul și sacoșa în grija lui baciu Marian: „Cum, da’ tot dumneata ești și astăzi?”, „M-o rugat colegu’ să mai stau în locul lui până la prânz, că are ceva probleme de rezolvat. D-apoi ne mai ajutăm, mai cu seamă că în perioada asta e liniște în cămin, mai putem fura și noi trei-patru ceasuri de somn noaptea, știi cum îi. Stai mult în oraș?” „Două-trei ore, nu știu, am tren după-amiază, la două și jumătate, merg să mă interesez, poate găsesc o căsuță de vânzare, vreau să-mi aduc și părinții aici...”, „No, stai un pic, vezi aici, aproape, pe Bisericii Ortodoxe, am auzit că sunt vreo două. Știi unde-i strada, nu?”, „Știu, cum să nu. Am distribuit sticle cu lapte o lună și jumătate, în urmă cu mai bine de doi ani”, „No, succes!” A urmat sugestia lui nea Marian. Strada în discuție este în pantă, paralelă cu strada Republicii, dar ceva mai îngustă. A găsit și casa. Singurul inconvenient ar fi fost, intuind posibila opțiune a mamei sale, faptul că se afla în imediata apropiere a cimitirului central, de care o despărțea o alee largă de acces și zidul înalt de împrejmuire a acestuia. A intrat, a discutat cu proprietarii, și-a exprimat dorința de-a cumpăra, i-a fost prezentat interiorul casei, a privit pe geamul dinspre cimitir, nu se vedeau decât vârfurile monumentelor aflate mai departe, cimitirul fiind situat la un nivel mai ridicat față de terenul pe care fusese construită casa, au convenit asupra prețului, au stabilit o perioadă de așteptare, o săptămână, au schimbat numere de telefon, la revedere, s-a întors la căminul studențesc, prima clădire cu această destinație din centrul universitar, construită înainte de primul război mondial, mulțumesc domnule Marian, succes în viață, prietene, și-a luat bagajele, a prins unsprezecele, autobuzul, din centru până la gară, și-a cumpărat bilet, a urcat în tren și, după o călătorie de aproape patru ore, ajunse în gara urbei sale. Era cald și senin. Acasă îl găsise doar pe tatăl său. Trebăluia prin curte, cum îi era obiceiul. S-au îmbrățișat, i-a sărutat obrajii, au intrat în casă, a golit una din sacoșe peste pledul recamierului din camera sa, a ales aparatul de bărbierit, spuma de ras și loțiunea after, cumpărate pentru dumnealui dintr-un magazin în Praga: „De ce ți-ai mai cheltuit banii pe ele, n-am eu aparat bun?” „Da, însă nu ca ăsta, uite cum se deschide”… Bucurie… „Mulțumesc, dragu’ tatii!” După vreo jumătate de oră ajunsese acasă și mama. L-a îmbrățișat plângând de bucurie. Îngrijorarea ei pentru integritatea unicului ei copil lua sfârșit. „Nu știi tu, dragul mamei, ce-nseamnă să fii mamă, să fii părinte. O să afli după ce te vei căsători și o să ai proprii tăi copii”. Îi adusese o trusă pentru manichiură, un spray deo, un parfum și un batic. Și-a spălat mâinile în lavoarul din curte. Se așezară la masa din sufragerie, șnițele, pâine de casă, un pahar cu bere, plăcintă, s-au copt merele de vară din fundul grădinii. Era un specific al casei, al familiei: se găsea permanent mâncare preparată sau semipreparată în cămara de alimente și în frigider. Părinții săi erau oricând pregătiți să-și primească oaspeții, de obicei prieteni, cu o gustare, cu un pahar de horincă sau de vin, după preferințe. Raul mesteca, mormăind de plăcere. Stând în picioare lângă soba de gătit, maică-sa îl privea cu drag. Rareori se întâmpla să se așeze cu ceilalți la masă, împotriva reproșurilor acestora. „Ai slăbit, dragu’ mamii, mănâncă să te întremezi! Ești bărbat, trebuie să fii puternic, să nu te îmbolnăvești ușor. Nu peste multă vreme îți vei întemeia o familie. Tu vei fi stâlpul”. După ce termină de mâncat, își lipi spatele de  speteaza scaunului și se grăbi să le spună părinților despre oferta de serviciu primită, despre intenția sa de-a le propune să accepte mutarea, despre casa găsită în Cluj foarte aproape de centru. Pe măsură ce avansa în expunerea doleanței, chipul mamei se mohorî. Tatăl său privea cu o mimă gravă spre fereastră, în timp ce-și curăța cu vârful limbii interiorul cavității bucale. Mama izbucnise, încercând să-și stăpânească acutizarea vocii. „O să-ți mănânce capul fata aia! Pentru ea vrei să rămâi în Cluj! Noi am crezut că o să termini facultatea și te vei apropia de noi. Sunt destule posturi în școlile din zonă, un an, doi până se va ivi unul și aici, în oraș. Îmbătrânim, nu mai avem nici noi atâta putere. Taică-tău, știi bine, e bolnav. Și-apoi ce să facem noi acolo? Unde mai găsesc eu un serviciu ca ăsta? Cine mă mai angajează pe mine? Nu peste mult, o să ies la pensie. Cum o să trăim numai din două pensii? În Cluj nu avem decât două trei rudenii, aici ne cunoaștem cu toții între noi. Și încă ceva: Mama-tina mai trăiește și-i foarte bătrână; cum s-o lăsăm fără sprijinul nostru? Tu du-te și-ți vezi de viața ta, dacă așa ai hotărât. S-o găsi careva nepot să ne fie de ajutor, atunci când n-om mai putea”. I se înroșiseră obrajii de supărare. Ieșise în curte. Raul se-ntoarse înspre tatăl său: „Ai văzut? Bănuiam că nu va fi ușor cu mama, dar nu chiar așa. De ce s-a enervat în felul ăsta? Puteam discuta liniștiți. Nu intenționam să vă impun în vreun fel să vindeți casa. Eu pot locui în chirie. Mai ales că voi fi plecat un an la perfecționare în capitală. Însă, după aceea, ne-ar fi fost mai ușor împreună. Voi avea și eu un salariu...” „Dragu’ tatii, nu-i asta problema. Noi, maică-ta și eu, te avem numai pe tine. Te-am ajutat, cum am știut și cât am putut, să poți ajunge și tu în rândul oamenilor, să ai o profesie curată. Sigur, nu uităm că ai fost un copil ascultător și ai răspuns la toate solicitările noastre. La facultate, ai învățat bine și ai avut bursă. Ne-a fost de mare ajutor. Numai așa am reușit să terminăm de construit casa. Ai muncit cot la cot cu noi și cu meșterii la construirea ei. Eu sunt foarte mulțumit că, împreună, am reușit asta. Casa asta și tu, Raul, sunt singurele noastre averi. Deocamdată. Acum tu vii și ne propui să o vindem și să ne mutăm. Eu te înțeleg. A venit, se pare, vremea să-ți iei zborul, cum se spune. Să-ți faci un rost. Al tău. Și sunt bucuros că te-ai gândit să-ți fim alături în continuare. Eu aș fi de acord. Însă, vezi, maică-ta e altfel. Te rog s-o înțelegi. A avut o viață foarte grea, cu refugiul, cu pierderea primului nostru copil, știi, ți-a povestit, cu naționalizarea, colectivizarea, stabilizarea monetară din ’53, cu boala mea. Și tu, în prima parte a copilăriei, ai fost bolnăvicios. Adu-ți aminte cât ulei de pește ai înghițit. În cei doi ani de stagiu militar, ba și cât ai fost la facultate, plângea adesea de îngrijorare. Acum, că ai terminat, și-a făcut niște planuri în privința viitorului tău. Sigur că am dori să-ți fie bine, să ai de toate. Cât de mândră ar fi, și-i împărtășesc sentimentele, să ajungi profesor la o școală din orașul nostru. Ești, în fond, și dovada reușitei noastre de părinți. Raul, dragu’ tatii, hai s-o lăsăm pe mama Ica să se liniștească. Du-te și spune-i că te mai gândești! E mai bine așa. Ce zici?”
                                                                (va urma)

Autor: Viorel Tăutan