Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Literatura pe viu cu Horia Bădescu

Literatura pe viu cu Horia Bădescu

Februarie 2016

Orice configuraţie interioară a lumii civilizate conţine referinţe la cărţile care ne-au crescut pe fiecare dintre noi, iar atunci când ajungi să-i întâlneşti pe autori, să-i asculţi citind din creaţiile lor, să asişti la lansarea unui volum proaspăt ori chiar să porţi un dialog cu scriitorii se cheamă că ai intrat pe tărâmul cărţilor şi al literaturii pe viu.
Echinoxist programatic în „Marile Eleusii”, volumul cu care începe odiseea poetică semnată Horia Bădescu, poetul argeşean adoptat în totalitate de Cluj, îşi jalonează parcursul cu o călătorie prin „Nevăzutele Urse, „Cântece de viscol”, „Recurs la singurătate”, „Starea bizantină”, „Ronsete”, „Fierul spinilor”, „A doua venire”, „Ziua cenuşii”, „Pielea îngerului”, regăsite cu toatele în „Cărţile vieţuirii”. 
N-am făcut decât să amintesc titlurile câtorva volume de poeme ale lui Horia Bădescu, reunite, alături de unele inedite în ediţia de opere complete ale autorului, „Cărţile vieţuirii”, apărută la editura clujeană „Eikon”, prin grija lui Vasile G. Dâncu, în colecţia Echinox în 2013, când autorul celui mai citat poem legat de Cluj, „De Juventute” împlinea 70 de ani.
Romanul, eseul, truda jurnalistică vin să completeze portretul unui scriitor complex, cu numeroase volume traduse şi publicate în străinătate. 
Să iubeşti viaţa fără să cauţi cu tot dinadinsul să o înţelegi, să transfigurezi banalul, fără să eşuezi în monoton şi livresc, să te laşi pătruns de substanţa mitică şi să o transpui filosofic, în subtila tradiţie blagiană, să-ţi asumi geografia culturală interioară, acestea ar fi câteva din muncile poetice ale lui Horia Bădescu, fără să uit şlefuirea versurilor sau chiar inventarea unei forme fix, cum e ronsetul, căci autorul e un perfecţionist al stilului.


Nu te întreba dacă eşti poet mai înainte de a te întreba dacă eşti om

A.V.M.: „Valoarea actului poetic rezidă în puterea de a adăuga valoare pozitivă, aură pozitivă lucrurilor care umplu orizontul infinit al absolutului”, spuneţi în „Dacă Orfeu” (Ed. Limes, 2015).
Poate să treacă poezia dincolo de orizont? Cum rămâne cu emoţiile negative care transcend marea poezie a lumii, plină de angoase, de suferinţă, de dureri, de remuşcări, patimi şi disperare?
Horia Bădescu: Un orizont infinit nu are un „dincolo”. Cu atât mai puţin când e vorba de orizontul absolutului. Poezia face parte din acest spaţiu infinit dimpreună cu lucrurile cărora e chemată să le adauge aura de care vorbeam. Iar universul nu are doar o natură imnică. Emoţiile negative nu transcend marea poezie a lumii, ci fac parte din ea. Dar, în fond, sunt acestea, angoasele, suferinţa, durerile, remuşcările, patimile şi disperarea, emoţii negative sau tocmai ecoul umanităţii profunde căreia i se adresează poezia. Nu doar „ura face versuri”, ci şi toate acestea şi mai ales acestea. A le adăuga valoare poetică, valoare pozitivă, înseamnă tocmai a le reda umanitatea, epurându-le de animalitate, de abjecţie! De la Orfeu încoace abjecţia n-a făcut niciodată parte din fiinţa poeziei. Nimic nu este apoetic dacă slujeşte sufletul omenesc în ceea ce are profund: demnitatea de a se fi smuls din pielea bestiei. Cum scriam cu câteva pagini mai înainte de citatul dat de dumneavoastră şi tot în cartea amintită: „Rostul poeziei este unul civilizator. Civilizarea fiinţei omeneşti, îmblânzirea sufletului, a demonilor instinctuali, care scot eul din armonia universală întorcându-l către egoista nevoie de sine, către egolatria care-l aşază în afara luminii înţelegerii şi iubirii. Civilizarea omului, a «civilizatului» om al acestui secol, umanizarea lui înseamnă redescoperirea lui Dumnezeu... Civilizarea lui înseamnă scoaterea de sub domnia instinctului prin cunoaşterea sacrului, ieşirea din accidental şi trăirea în perspectiva eternităţii”. Cum spunea Malraux, cel atât de preocupat de soarta semenilor săi, în acest secol „trebuie să redescoperim zeii din noi”, după ce psihanaliza lui Freud a adus la lumină demonii. Toate cele despre care vorbeaţi sunt excluse poeticului doar atunci când părăsesc umanitatea, adică atunci când stau sub zodia indiferenţei de sine, a derizoriului, a vulgarităţii. Căci nimic din ceea ce este adevărat în om, adică ceea ce se supune respectului pentru ce este el cu adevărat, nu se asociază lor.
A.V.M.: Care ar fi cea mai potrivită metaforă a vieţii unui poet?
Horia Bădescu: Un fir de iarbă printre dărâmăturile zilei.
A.V.M.: Este poezia atotvindecătoare? Pe ce piloni se sprijină crezul dumneavoastră poetic şi cum poate fi acesta trădat?
Horia Bădescu: Depinde cum înţelegem acest cuvânt: atotvindecătoare. Este o evidenţă faptul că poezia n-a astâmpărat nici setea nici foamea, n-a vindecat vreo boală şi n-a oprit niciun război, dar dacă vorbim despre sufletul omului... Ea e făcută să nu-l lase pe om singur faţă-n faţă cu abisurile sufletului şi cu răutăţile lumii, să-i fie alături în imensa singurătate în care îl aşază expulzarea sacrului din lumea contemporană. Cum mărturisea cineva „în închisoare, pentru că nu ştiam rugăciuni, spuneam poezii. A fost singurul ajutor urgent pe care l-am avut!” Mai mult ca oricând, într-o societate sufocată de pragmatism, precum cea actuală, poezia îşi poate valida natura sa irenică în salvarea umanităţii de propriile fantasme lucrative, de demenţa unei existenţe în care totul se măsoară după cât aduce în portofel şi după cât satisface biologicul. Cât despre crezul meu poetic, am vorbit despre el în eseul „Memoria Fiinţei - poezie şi sacru” dar mai ales în această carte cu valoare testamentară care este „Dacă Orfeu”. Dă seamă despre el poezia mea. Ei bine, eu cred că mai înainte de a fi o chestiune de expresivitate a limbajului, poezia e un mod de a ne trăi umanitatea. Poezia nu este doar de domeniul formalului, indiferent de specificitatea sa expresivă. Poemul care rămâne doar la nivelul formalului n-are de-a face cu poezia. Fiindcă poemul este, se constituie ca poem, deopotrivă prin poeticul, dar şi poieticul său. Dar conţinutul său este forma sa doar dacă aceasta este purtătoare de sens şi-şi şlefuieşte structurile din ea însăşi. A face din limbaj un scop în sine, înseamnă a scoate poemul din finalitatea sa care este revelarea unui sens, a-l scoate din poeticul său dar şi din poietic, acordându-i doar „gradul ornamentalităţii sale”. Nu poţi crea poezie separând-o de adevărul ei şi de acele structuri semantice în jurul cărora se structurează opera. „Mare poet este mai puţin acela care inventează decât acela care descoperă”, spunea Borges. Acela care descoperă omul, omul dintotdeauna şi din fiece epocă. Omul şi sufletul lui, acel creuzet fantastic în care se forjează elementul fără de care poezia nu poate exista: emoţia, lirismul! Nu te întreba dacă eşti poet mai înainte de a te întreba dacă eşti om. Şi meditează la spusele lui Celan: „Sunt prea puţine poeme pentru că sunt prea puţini oameni”. Dintr-o asemenea perspectivă, lepădarea de sine, trădarea de sine cum spuneţi dumneavoastră, nu poate intra în discuţie. Însă nu toţi aveam aceeaşi perspectivă!
A.V.M.: Ce fel de cititori vă doriţi?
Horia Bădescu: Cititori care să poarte în ei iubirea şi puterea de a se uimi, acea inocenţă care deşteaptă înlăuntru ochiul închis în afară, vorba lui Eminescu, vederea ce dezvăluie frumuseţea lumii şi a omului.

Autor: Alice Valeria Micu