Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Primăvară

Primăvară

Februarie 2016

Bărbatul păşeşte în clădirea poştei cu pasul sigur, mândru, şi cu spatele drept. Se simte important. Se îndreaptă spre primul ghişeu şi, pentru câteva clipe, o priveşte solemn pe poştăşiţă. E o doamnă la vreo 40 de ani, blondă, tunsă scurt, cu bucle largi, cu buzele rujate şi sprâncenele pensate regulamentar. Ştampilează de zor un teanc de plicuri, scoţând zgomote puternice, seci. În sfârşit, doamna îşi ridică privirea şi o aţinteşte asupra bărbatului, întrebătoare. 
– Bună ziua, îi spune el, zâmbind cât poate de cuceritor. Aş dori 10 plicuri. 
– Din care? întreabă ea, sâcâită.
– Să fie destul de mari încât să încapă câte o carte din aceasta, răspunde omul, şi scoate dintr-o sacoşă din pânză maro o carte subţirică, cu coperta albă, pe care tronează o poză de-a lui. Bărbatul zâmbeşte amabil, dar cu o oarecare superioritate.
Poştăşiţa nu e impresionată. Rămâne în continuare la fel de bosumflată, cât timp îi numără plicurile şi i le înmânează.
Bărbatul, pe care îl cheamă Eusebiu Şofran, ia plicurile şi începe să scrie, tacticos, adresele destinatarilor.
– Mergeţi la masa aceea, nu vedeţi că stă lumea la coadă? îl întreabă poştăşiţa. 
Domnul Şofran îi zâmbeşte, bâiguie ceva ce sună a „Scuze!” şi se duce la masă. Caligrafiază, fără grabă, fiecare adresă în parte, fără să uite să-şi scrie şi propria adresă în colţul din stânga sus al plicului. Apoi trece pe fiecare carte câte o dedicaţie impersonală („Cu mult drag şi respectuoase urări de viaţă lungă revistei literare X! Al dumneavoastră, Eusebiu Şofran”), vâră în toate plicurile câte un volum, verifică încă o dată, ca totul să fie în regulă, le ia sub braţ şi se îndreaptă spre ghişeu. Aşteaptă ca persoanele din faţa sa să fie servite, iar apoi i se adresează poştăşiţei:
– Nu vă supăraţi... Aş dori să vă ofer o carte de-a mea. Este un volum de poezii. Mi-ar face plăcere să vă aruncaţi o privire asupra lui. V-am scris şi o dedicaţie...
Vocea îi e plină de speranţă. Cartea aceasta e biletul lui spre fericire. Parcă vede cozile din librării, oameni înghiontindu-se pentru a pune mâna pe câte un exemplar, cititori avizaţi comentându-i în cafenele poeziile, copii recitând la orele de română versuri ale sale. Inima îi bate puternic. Încearcă să se calmeze, spunându-şi, ca şi cum l-ar fi liniştit pe cel mai bun prieten: „Toate la timpul lor”. Primul pas este, desigur, să trimită cărţile unor reviste literare de prestigiu. Dar nu strică să testeze efectul versurilor sale şi asupra cititorului simplu, iubitor de frumos. De aceea a pus ochii pe poştăşiţă. Soarta a vrut ca ea să îi iasă în cale tocmai la momentul potrivit.
Femeia ia cartea, o deschide la pagina de titlu şi citeşte: „Doamnei Nuţi Şpor, cu mulţumiri pentru servirea fără cusur. Datorită dumneavoastră, voi ajunge un scriitor celebru. Cu stimă, Eusebiu Şofran, Poet”. Cuta dintre sprâncenele poştăşiţei se adânceşte. 
– De unde ştiţi cum mă cheamă? întreabă răstit.
– Scrie pe ecuson, zâmbeşte poetul, timid.
Pentru prima dată, doamna Şpor zâmbeşte şi ea. Îi ia plicurile, le cântăreşte şi lipeşte pe fiecare timbrele. După ce îi dă restul bărbatului, priveşte undeva în gol şi rosteşte cu o voce robotică: „Următorul!” Domnul Şofran, puţin încurcat, se dezlipeşte de ghişeu şi se îndreaptă spre uşă. 
Ajuns acasă, stă ca pe ace. Nici măcar buna lui soţie, Rozica, nu poate să-i intre în voie. Degeaba îi găteşte ciorbă de burtă, preferata lui, şi îl lasă să se uite la două meciuri de fotbal, unul după altul, fără ca ea să revendice telecomanda. Eusebiu e în continuare iritat. Are 66 de ani, nu mai e tânăr. Toată viaţa a trăit în anonimat, ştiut doar de elevii lui şi de colegii profesori. Nu a ieşit în evidenţă prin nimic. Nici bune, nici rele. Nu a fost în centrul vreunui scandal, dar nici nu a excelat prin rezultatele obţinute. E, cum s-ar zice, un om mediocru. Da, numai că în urmă cu un an a avut o revelaţie. Domnul (cine altcineva?) i-a arătat Calea. Şi-a dat seama că nu e chiar lipsit de talent, aşa cum a crezut toată viaţa. Mai întâi a scris o poezie. Despre primăvară. Apoi, încă una. Despre copilărie. Şi uite-aşa, cu multă muncă, a reuşit să încropească un volum. Un volum bunicel, spune el, fără falsă modestie. Pentru tipărire şi-a cheltuit o parte din banii de înmormântare. Dar nimic nu poate egala bucuria de a-şi vedea numele scris pe coperta unei cărţi. Eusebiu Şofran. Da. Precum Mircea Cărtărescu. Sau Mihai Eminescu. Sunt colegii lui. Poate nu chiar egalii lui, dar aproape. Ce, ei s-au născut scriind? La un moment dat, cu siguranţă, şi ei au avut parte de şovăieli, de îndoieli, de greutăţile începutului. Acum treaba este gata, trebuie să se ocupe de promovare. Tocmai de aceea a trimis câte un volum la cele mai importante reviste literare din ţară. Cu siguranţă, vreun critic literar de acolo se va apleca asupra volumului, îi va descoperi valoarea şi va scrie o cronică laudativă. Eusebiu vede parcă pagina din România literară, cu un titlu mare, scris cu litere îngroşate: „Eusebiu Şofran, noua speranţă a literaturii române”. Mândria îi creşte în coşul pieptului ca o pâine pusă la dospit. Iar doamna Nuţi Şpor... ei bine, are mari speranţe de la ea. În afară de Rozica, doamna de la poştă este primul cititor al cărţii. Eusebiu e foarte curios ce impresie o să-i facă poeziile lui şi chiar priveşte acest lucru ca pe ceva hotărâtor pentru soarta volumului. „O las trei zile, să apuce să citească. Apoi mă duc la ea şi o întreb direct. Ba nu, două zile îi ajung. Chiar dacă va simţi nevoia să revină asupra unor versuri, pentru a le pătrunde înţelesul în profunzime, cred că două zile îi vor fi suficiente. La urma urmei, i-am dat volumul gratuit. Măcar cu atât îmi e datoare, să-mi spună cum i s-au părut poemele”. 
Cele două zile se scurg cu încetineală. În a treia zi, domnul Şofran îşi ia sacoul cel bun, maro, o cămaşă albă, cravata aleasă de Rozica, haina groasă şi iese în lume. Deşi primăvara a venit în calendar, vremea e încă friguroasă şi niciun mugure nu se zăreşte în gardurile vii de la marginea trotuarelor. Câte o pasăre zăpăcită mai scoate triluri vesele, dar îşi revine repede, oprindu-se din cântatul inoportun. 
Vederea uşii poştei îi naşte o bucurie în suflet, amestecată cu puţină teamă. O împinge cu curaj. Ajuns la ghişeu însă, acesta se risipeşte într-o fracţiune de secundă. Stă acolo şi o priveşte pe doamna Nuţi Şpor, fără să fie în stare să o întrebe dacă a citit cartea. Femeia, la rândul ei, îl priveşte de parcă nu l-ar recunoaşte. 
– Ce doriţi? îl întreabă în sfârşit, cu o voce ca aceea care anunţă trenurile sosind în gară.
Bărbatul îşi drege vocea. Apoi, hotărându-se brusc, rosteşte cu jumătate de glas:
– Aş dori un pix, vă rog. Din acela albastru, da. Mulţumesc, spune, plătind, şi se îndreaptă şovăind spre ieşire. 
În următoarele zile revine la poştă, fără să o găsească pe poştăşiţă într-o dispoziţie mai bună. Fie a citit cartea şi nu i-a plăcut, se gândeşte domnul profesor, fie nici nu a deschis-o încă. Pentru că, altfel, ar fi trebuit să îl întâmpine bucuroasă, eventual să-l îmbrăţişeze, în orice caz să îşi manifeste în vreun fel admiraţia sinceră. „Căci poezia nu poate lăsa pe nimeni indiferent”, decretează domnul Şofran. Într-o zi cumpără o revistă de integrame, în altă zi o felicitare, pe care o doseşte într-un sertar, să n-o vadă Rozica şi să intre la idei. Oricum, ea a început deja să-şi pună întrebări, aflând că soţul său merge zilnic la poştă. Chiar dacă Eusebiu nu i-a povestit despre doamna Şpor, totuşi Rozica a început să se gândească la posibilitatea ca vreo fustă să-l fi atras pe bărbatul ei la acea instituţie al cărei nume, să fim sinceri, numai respectabil nu e. Dar domnul Şofran nu merge doar la poştă. Cei care îl cunosc au început să îl vadă zilnic la chioşcurile de ziare, de unde cumpără toate revistele literare pe care le găseşte. Desigur, nu ca să le citească din scoarţă-n scoarţă, ci pentru a afla dacă vreuna are în atenţie volumul său de poezii. Dar nicăieri nu apare nicio cronică, iar poetul deja a început să-şi piardă răbdarea. Se întreabă de ce revistele literare apar atât de rar: o dată pe lună sau din două în două săptămâni. Mai mare ruşinea! Astfel de publicaţii ar trebui să apară cel puţin o dată pe săptămână, dacă nu chiar zilnic. La urma urmei, evenimente culturale sunt destule pe teritoriul ţării şi al judeţului, naţiunea colcăie de talente care de abia aşteaptă să fie descoperite. Iar leneşii aceia de redactori stau prin cârciumi, învăluiţi în aburi de alcool şi de fum, în loc să-şi facă treaba. 
Într-una din dimineţi, Eusebiu Şofran se trezeşte pus pe fapte. „Gata. Astăzi voi rezolva problema, fie ce-o fi. Voi tăia nodul gordian. Aşa nu se mai poate!”, îşi spune în gând. Se spală, se îmbracă frumos, o pupă pe Rozi pe obraz, ca ea să nu-şi mai facă gânduri negre, şi porneşte spre poştă cu pas alert. 
O urmăreşte din uşă. Îi cunoaşte deja fiecare gest, fiecare cută a feţei, fiecare grimasă. Pândeşte un moment când ea e mai liberă şi atunci, ca o panteră, se apropie de ghişeu. 
– Bună dimineaţa! aproape îi strigă, cu o energie care vădeşte faptul că el chiar consideră această dimineaţă ca fiind bună.
– Bună, răspunde ea, cam fără chef. Un plic, un pix, o revistă? întreabă doamna Şpor.
– Nu, mulţumesc, zâmbeşte el cât poate de cuceritor. Astăzi am venit cu o altă problemă. Îşi drege vocea, căci simte că i se pune un nod în gât. De fapt...
Curajul începe să i se risipească. Dar poetul strânge din pumni şi scuipă repede vorbele pregătite dinainte:
– Aş vrea să vă invit la o cafea. 
 O priveşte fix, încremenit, ca şi cum ar fi şocat de propria îndrăzneală. Sub ochii lui, cuta dintre sprâncenele doamnei Nuţi se face şănţuleţ, apoi falie; ochii i se măresc, iar gura i se lăţeşte într-o grimasă scârbită.
– Domnule, cum îndrăzniţi?! Eu sunt o femeie serioasă. Sunt căsătorită, am un copil de zece ani, pe care mă chinui să-l educ aşa cum trebuie. Mă zbat pentru familia mea şi muncesc pe brânci zi de zi. 
Doamna Nuţi se ambalează din ce în ce mai tare.
– Să nu credeţi că nu am observat că îmi daţi târcoale în fiecare zi. Să nu credeţi că, dacă nu am multă şcoală, nu pricep ce se întâmplă. Bărbaţii, tot bărbaţi. Urmăresc un singur lucru. Se poartă curtenitor cu tine până obţin ceea ce vor, iar pe urmă devin nişte putori exploatatoare pentru toată viaţa. Ehei, pe vremuri era altfel. În tinereţea mea, băieţii ştiau să preţuiască o femeie. Ne făceau complimente, ne invitau la cofetărie, de abia îndrăzneau să ne ţină de mână. Acum... Dar ce mă mir, întreaga lume s-a întors cu susul în jos. De pildă, dumneavoastră. De când veniţi pe la noi, la poştă, v-aţi gândit vreodată să îmi dăruiţi un mărţişor? Ce dacă 1 martie a picat duminica? Desigur, voi, bărbaţii, v-aţi bucurat. V-aţi zis că scăpaţi de o cheltuială. Iar a doua zi v-aţi purtat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. De parcă ziua de întâi nici n-ar fi existat în calendar. De parcă trecerea câtorva ore v-ar fi absolvit de orice responsabilitate. La lucruri frumoase nu vă gândiţi niciodată. Sensibilitate – zero. În schimb, vă stă capul la prostii. Auzi, cafea! De parcă nu ştiu eu ce urmăriţi. Ei bine, mă jigniţi, aşa să ştiţi! Cu unul ca dumneavoastră nu m-aş încurca nici dacă aş fi fată bătrână!
Nuţi a rostit ultimele cuvinte teatral, încercând să pară cât mai dispreţuitoare. Ba chiar şi-a ridicat puţin capul, astfel încât nasul să-i stea în vânt, plin de mândrie rănită. 
– Dar vă rog să mă credeţi, m-aţi înţeles cu totul greşit... Eu voiam doar să stăm de vorbă. 
– Şi în ce scop, mă rog frumos?
– Păi, ca să ne cunoaştem, să schimbăm păreri despre lume, despre viaţă... despre literatură. 
– Vedeţi? Ştiam eu. Totul e doar un pretext. Să vă fie ruşine că la vârsta dumneavoastră...
Doamna Şpor vorbeşte întruna. Bărbatul nu se mai poate concentra. Se uită în jur şi îşi dă seama că este privit de mai multe perechi de ochi dezaprobatori. Umilit, se îndepărtează de ghişeu şi iese din clădirea poştei. Deşi se simte nedreptăţit, tot rumegând în gând cele spuse de doamna Şpor (acum nici în gând nu mai îndrăzneşte să-i spună pe numele mic) îi dă, într-un fel, dreptate. Trebuia să-i fi dăruit un mărţişor. Oare de ce nu i-a trecut prin cap? Blestemata asta de carte... numai la ea se gândeşte. Se îndreaptă spre centrul oraşului, unde sunt amenajate mai multe tarabe cu mărţişoare, jucării şi flori. Oare i-ar plăcea un mărţişor clasic, sub formă de potcoavă sau de hornar? Clasicul nu se demodează niciodată, parcă aşa se spune. Sau să fie unul modern, plin de culoare, dar abstract? Nu, acelea merg la firile artistice, boeme. Să fie unul tip bijuterie? A văzut el, pe o tarabă, nişte mărţişoare cu cristale din acelea care poartă un nume ciudat... seamănă cu Scaraoţchi. Dar nici măcar Rozicăi nu i-am luat aşa ceva! La cât e de scump un astfel de mărţişor, aş rămâne fără bani. Şi nevastă-mea m-a rugat să fac mici cumpărături în drum spre casă. Şi totuşi, poate că ar merita. Pare o femeie nefericită, care nu e apreciată la adevărata ei valoare. Dar nu, poate că ar interpreta greşit. Nu mai vreau din partea ei încă o ieşire precum cea de azi. În plus, pare o femeie cinstită, care nu îşi doreşte lucruri scumpe, ci daruri pornite din suflet. Oare să-i cumpăr, mai bine, un buchet de ghiocei? Ei sunt simbolul primăverii şi al purităţii. Da, dar atunci ar trebui să-i cumpăr şi flori, şi mărţişor. A spus foarte clar că şi-ar dori un mărţişor. Ah, am găsit! O să-i iau un mărţişor sub formă de ghiocel! Simbolul primăverii, curăţenia, puritatea, floarea şi mărţişorul, toate într-un singur obiect. Ei, ce deştept sunt! Doamna Şpor va fi foarte mulţumită. Îl va purta zi de zi şi îşi va aminti că e de la mine. „E de la domnul Şofran, îşi va spune. Acelaşi domn Şofran care mi-a dăruit cartea de poezii. Ia să citesc câteva poeme din carte! Un domn atât de galant nu ar fi putut scrie decât nişte poezii foarte frumoase!”, anticipează poetul gândurile poştăşiţei.
Domnul profesor intră pe uşa poştei ca un învingător. Deşi la ghişeu s-a format coadă, el se duce direct în faţă, cu gândul să-i dăruiască doamnei Şpor mărţişorul. Imediat, din spatele lui se aud voci nemulţumite: „Uită-te la el cât e de nesimţit! Se bagă în faţă. Hei, nu vezi că e rând? Ne crezi proşti?!” Eusebiu priveşte spre poştăşiţă ca spre singura salvare posibilă. Dar ea se preface că nu-l vede şi se ocupă mai departe de coletul din faţa ei. Văzând că nu are încotro, domnul profesor se aşază la coadă. După o jumătate de oră ajunge la ghişeu.
– Dacă aş putea să vă ofer un mic simbol al primăverii, se roagă el mieros, întinzându-i doamnei Nuţi pliculeţul în care se află mărţişorul. 
Doamna Şpor e toată un zâmbet. Este de nerecunoscut. Eusebiu Şofran se dezmeticeşte imediat şi îşi dă seama că acum e momentul lui.
– Ştiţi, voiam să vă întreb dacă aţi apucat să vă uitaţi peste carte...
Ea îl priveşte întrebător.
– Ah, cartea, îşi aminteşte în sfârşit. Nu am avut timp. Ştiţi, eu sunt căsătorită, am un copil de zece ani, am o grămadă de treabă. Gândiţi-vă: în fiecare zi trebuie să gătesc mâncare proaspătă. Două feluri, plus, uneori, desert. Apoi, curăţenia. Sunt o femeie foarte curată, credeţi-mă. Plus, temele copilului. Şi toate astea, după ce ajung acasă de la serviciu, ruptă de oboseală. De multe ori nu am timp nici pentru mine: să merg la coafor sau la cosmetică. Nu mi-e uşor deloc. Poate că o voi citi, totuşi, la sfârşitul săptămânii. 
Stă o clipă pe gânduri, apoi revine:
– Ah, nu, duminică e 8 Martie. Merg cu prietenele mele în club, zâmbeşte. Ştiţi, aşa, ca fetele. O dată pe an ne permitem. Striptease masculin, cocktailuri, rochii frumoase, tot tacâmul. Ne facem de cap, spune, şi râde cu un gâlgâit cristalin. Poate în week-end-ul viitor. Dacă plouă, că altfel mergem la ţară. Ştiţi, noi avem şi un petic de grădină. Ceapă, usturoi, ridichi... acum le e vremea. Dar mai veniţi pe la noi, la poştă. Când doriţi dumneavoastră, îi susură, apoi privi iar în gol, rostind cu o cu totul altă voce:
– Următorul!
Eusebiu Şofran s-a perpelit o săptămână şi jumătate, făcându-i Rozicăi viaţa un iad. Din fericire, la următorul sfârşit de săptămână plouă. „Pe vremea asta, sunt toate şansele ca măcar Nuţi şi încă vreo patru-cinci redactori să îmi citească volumul!”, se gândeşte poetul. Luni, la ora la care poşta se deschide, e din nou la ghişeul doamnei Nuţi. 
– Ah, aţi sosit! îl întâmpină ea, cu ochii cârpiţi de somn. Nu prea am avut timp... aseară am avut musafiri, aşa că două zile am tot gătit. Dar, în timp ce musacaua se cocea în cuptor, am răsfoit volumul şi am găsit o poezie frumoasă, tristă, emoţionantă. V-o amintiţi? Aceea despre mamă. Cum se chinuie ea să îşi crească pruncii, cum renunţă la propria viaţă pentru ei, cum se sacrifică şi cum ei nu sunt niciodată suficient de recunoscători. Câtă dreptate aveţi! Cât de bine cunoaşteţi sufletul femeii!
Eusebiu e cutremurat.
– Să ştiţi, continuă femeia, trăgându-şi nasul, că am decupat poezia şi am lipit-o pe uşa frigiderului. Aşa, o văd în fiecare zi. Şi o văd soţul şi copilul meu, poate aşa îşi vor da seama ce comoară de femeie au alături. Sunteţi un mare poet, domnule... cum vă numiţi?
Eusebiu Şofran este în extaz. Această cititoare, cu efuziunea ei sinceră, tocmai i-a confirmat faptul că e un poet valoros. Şi, chiar dacă revistele literare nu vor scrie niciodată vreun rând despre volumul său, el va şti toată viaţa că este un talent greu de depăşit.

(Din volumul Fabrica de fericire, în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană.) 

Autor: Anca Goja