Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Teatrul – elevaţie şi apostazie

Teatrul – elevaţie şi apostazie

Februarie 2016

Ori de câte ori vorbim despre opera dramatică suntem tentaţi să ne adresăm întrebarea dacă teatrul contemporan trece printr-o criză reală sau nu. A afectat experienţa celor două războaie mondiale dezvoltarea operei dramatice? Inimaginabila răspândire şi forţa de atracţie a artelor vizuale, precum cinematograful şi televiziunea, ameninţă aceste două realităţi incontestabile ale perioadei pe care o traversează însăşi substanţa teatrului? Îl fac pe acesta desuet, răpindu-i frumuseţea, farmecul, păstrându-i doar o valoare istorică, neputând a mai cuceri şi a mai sensibiliza sufletul modern? 
Acum, când gloria actorului de cinematograf şi a vedetei de televiziune nu cunoaşte limite, nici în timp, nici în spaţiu, făcând ca gloria unor artişti celebri să fie relativă şi efemeră, când eroul şi vedeta de pe ecran sunt nişte autocraţi ai spiritului ce dictează gusturile şi impun moda, mai putem oare vorbi despre o concurenţă loială între teatru – cinema şi televiziune? Nu l-a transformat oare ecranul pe artist din idol în mit? Aceasta ar fi şi opinia lui Gaëton Picon: „Dimensiunea mitică, cinematograful n-a dat-o nici subiectului, nici personajului, ci actorului. Miturile moderne nu se mai numesc Oedip, Hamlet sau Fedra, ci Greta Garbo, Marléne Dietrich, Michéle Morgan, Garry Cooper etc.” Ar trebui de asemenea să mai nuanţăm faptul că, trăind în perioada unei socializări excesive, perioadă în care chiar poezia şi misterul, cele două elemente inseparabile şi în afara cărora teatrul nu poate fi gândit, sunt echivalente şi tălmăcite în cifre, în procente şi grafice, cinematograful şi televiziunea le-au atins pe toate în coeficienți astronomici. Astăzi, valoarea se măsoară în rating de audiență şi vizionare, comercianţii fiind într-o permanentă căutare a unor noi grile de programe cât mai incisive cu unicul scop de a capta. 
Dacă cinematograful a satisfăcut şi satisface setea permanentă de epic, de aventură, pătrunzând în tainele cele mai adânci ale lumii, sfărmând orice limită de spaţiu, teatrului nu i s-a răpit acea „magie a Prezenţei, puterea magnetică a contactului uman, virtutea magică de a emoţiona în Prezent”, cum spunea Jean-Louis Barrault.
Contactul cu scena nu e numai un contact vizual, cum se întâmplă cu cinematograful, ci e în acelaşi timp un contact spiritual, emoţional, actorul dramatic îl ia partener pe spectator la actul artistic, implicându-l afectiv în spectacol. E o trăire şi o participare activă, implicată, depăşind barierele ecranului.
„Continuând să fie lăcaşul vieţii celei mai vii, a comuniunii omeneşti celei mai autentice”, ca să folosim tot cuvintele lui Jean-Louis Barrault, teatrul n-a trecut decât printr-o aparentă criză. 
Începând cu Romains şi trecând la Giraudoux, Mau-riac, încheind cu Camus şi Sartre, opere fundamentale ale teatrului contemporan au fost create de poeţi şi romancieri. Aşa cum consideră Gaëtan Picon: „cele mai multe dintre marile opere dramatice contemporane aparţin teatrului scriitorilor”. Teatrul ajunge deci să aparţină din ce în ce mai mult literaturii, nu numai prin valorile stilistice ale pieselor dar, în egală măsură, prin mişcarea de idei, prin acel flux al marilor întrebări care trec de la un gen la altul, unindu-le într-o sinteză unică.
Peisajul teatral al secolului XX cunoaşte o gamă largă de stiluri, forme şi tehnici. Opera dramatică se află într-o permanentă tranziţie, în căutare de noi şi noi modalităţi de exprimare, încercând continuu să se descopere, să se interpreteze şi să-şi revalorifice vechile forme, acumulând noi tehnici aparţinând artelor moderne.
Cel mai important pas în teatrul contemporan a coincis cu reapariţia miturilor antice abordate dintr-o perspectivă modernă: „Una din descoperirile importante ale spiritului modern a fost de a vedea că fabulele antice puteau fi interpretate în lumina psihanalizei şi antropologiei”. Autorii interbelici nu reiau mitul antic ad litteram. Ei îl interpretează sau îl parodiază în manieră proprie. Camus afirmă că autorii dramatici se află într-o continuă căutare a unui limbaj tragic. Acest limbaj tragic, sau tragedia prin limbaj, poate fi exemplificată prin opera unor autori precum Montherland, Claudel, Giraudoux, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, teatrul lui Camus, Sartre şi Eugen Ionescu.
Dar, în final, tragicul în teatrul actual nu mai poate fi considerat numai din perspectiva vechii definiţii privitoare la legitimitatea ambelor forţe aflate în conflict. Tragedia omului contemporan nu mai este de aceeaşi esenţă cu tragedia antică. Adevărata tragedie modernă este cea în care prinde viaţă ciocnirea între om şi tot ceea ce îi este acestuia ostil. Printre Sartre, Camus, Eugen Ionescu şi Beckett – toţi aparţinând „ultimei avangarde”, tragedia modernă refuză aceste categorii simpliste, şi au în vedere dialectica etapelor de înălţare şi prăbuşire, de credinţă şi tăgadă, de elevaţie şi apostazie. Aşadar, aici se află una din sursele tragicului modern: nu numai în confruntarea exterioară între om şi destin, între om şi cei potrivnici, dar în însăşi măreţia şi decăderea lui. Absurdul nu constituie din această perspectivă decât o rezultantă a epocii moderne, care generează noi conflicte tragice.

Autor: Imelda Chinţa