Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poeme de Rodica Dragomir

Poeme de Rodica Dragomir

Februarie 2016

Ziua ce vine

Din bogăţia viselor de ieri,
astăzi cobori în zarea-nceţoşată
a zilelor pustii şi fără vlagă.
Popasuri în neunde te ţin
într-o lumină-ngustă, ca o lamă,
în care greu ochiul mai ghiceşte
albastrul cerului de altădată.

Ziua adună clipele goale,
noaptea se-ntinde nebună.
Singur, te lupţi cu demonii ei.
Ziua ce vine miroase-a amintire,
căci timpul te-ajunge din urmă mereu,
în salturi păgâne.


Dintr-o secretă dăruire

Şi piatra albă vorbeşte parcă
spălată de valul trecător,
sub ager ochi de vultur tânăr,
săgeată-n ceruri care dor.

Tu-ţi cauţi reazem şi hotar
în semne vechi şi taine de credinţă
şi-n lumea mare, te socoţi
focul aprins din nefiinţă.

Tăria gândului crescut
dintr-o secretă dăruire
îţi dă durata veşnicirii,
când fulgere îţi joacă în privire.

Eu încă bat la porţi înalte,
rătăcitor sub stea străină,
sperând ca Sfinxul din pustie
să îmi arate drumul spre lumină.


Cu suflet albastru

Pântecul nopţii, răsfrânt monstruos,
mă-nghite de-a valma
cu tot ce e-n cale.
Alerg cu privirile goale
şi paşi speriaţi, oprindu-mă-n
plasa ţesută de negri păianjeni.
Lumina pierdută e-n ochiul ceresc,
întors înspre mâine,
şi-n colţul memoriei mele,
străine.

Copacii cu suflet albastru pornesc
să mişte din loc neclintirea şi-n valuri,
începe să ningă zăpada luminii.
Trupu-mi renaşte ca din păcat
deodată cu viaţa ce sfâşie
taina tăcerii.


Vremea vremuieşte

Păsări se-neacă în zarea zărilor,
vâslind spre neîncepută lumină,
timp încremenit între
roţile lumii.

Vremea vremuieşte
până roata iar porneşte.
Ochiul vede nevăzutul
şi începe nebunia când
lumina se pătrunde
pân’ la cel din urmă
munte.

Miezul ochiului zvâcneşte,
lumea marginii de sine
se deschide spre
minune.


Zidirea de sine

Îmi tencuiesc casa
ca o cochilie lucioasă de melc,
în care să-mi ascund sufletul.
Zi de zi, noapte de noapte,
mă zbat în zidirea de sine,
râvnind să mă nasc
în lumină
o altă făptură.

Singur ca mine, un câine
latră la lună,
speriat şi stingher.
Sunt a nimănui,
făptură închisă în fluxul intern
ce-şi varsă preaplinul
în poeme, iarăşi captivă
în litere, silabe, cuvinte şi versuri
care respiră în ritmul sufletului meu.
E lumea mea, adesea ne-nţeleasă,
e lumea unicornului misterios,
pe care o ofer, ca jertfă,
pe-o tipsie.

Autor: Rodica Dragomir