Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poeme de Ion Noja

Poeme de Ion  Noja

Februarie 2016

Ademenirea de-a fi

Am învăţat să tac
şi să ascult tăcerea
cum trece prin lucruri ca un regret
pentru ce trebuia să se-ntâmple
şi nu s-a mai întâmplat…

Am învăţat să pun şi blânde capcane
gândurilor mult prea grăbite
să-mi ducă în lume singurătatea,
dar tot ce se prinde în ele
e un fel de căinţă
cum numai pe orizonturile toamnei se vede
după plecarea păsărilor migratoare…

Am învăţat să mă dezvăţ încet
de arogantele certitudini,
să cultiv posibile înţelesuri
la marginea vorbei,
să simt cum în mersul lui uniform
timpul se freacă de mine
ca un dulău somnoros şi împăcat 
cu propria soartă.

Nu ştiu… ezit… dar totuşi cred
că undeva între spirit şi realitate
locuieşte sufletul meu.
Acolo pâlpâie zi şi noapte
o sinceră prietenie,
de-acolo, cu blânda-i dogoare
vine spre mine
ademenirea de-a fi.


Asta e!

Nimerisem între cuvinte tăcute.
Fiecare cuvânt preferă să-şi poarte
înţelesul pe dinafară
în loc să-l vorbească.

Astfel se făcea o tăcere de lână
în care pasul meu se afunda vinovat
de propriul mers. Căci şi eu
eram înţelesul sumar
scos la vedere de numele meu;
şi eu eram amintirea cuiva despre mine,
a unuia care şi-a amintit ceva
în sacra-i nelinişte, apoi a uitat,
de unde şi şovăielnica-mi viaţă,
ca timpul mereu schimbător
între noapte şi zi.

Pentru că ... asta e!
Când ajungi între cuvinte tăcute,
scoţi de la ele atât,
cât vor să-ţi arate.


Corabie

Singur te vei mira de câtă realitate încape
în trupul firav şi transparent
al unei iluzii, 
dar stăpâneşte-ţi mirarea; la rându-i, 
fascinaţia ei ar putea dăuna
obiectelor şi fiinţelor bolnave
de existenţă.

Nici o iubire nu-ţi este inaccesibilă
dacă ştii să-i culegi fiorul dorinţei
ce pâlpâie dincolo de tine, 
căci fiecare lucru îşi poartă cu sine
propria lui ficţiune, 
fiecare gest se stinge
îmbrăţişând o intenţie.

Vorbeşti şi toate cuvintele tale
se-adună cu bagajele gata făcute, 
daca promiţi să rosteşti în cele din urmă
şi cuvântul corabie.


Cuibul din liniştea gri

O lumină ce fulguia palidă, încâlcită
şi semăna la vedere cu un cocoş, 
râcâia pe grămada de linişte gri
şi scotea la iveală felurime de pete:
galbene – ca o tristeţe; albastre – ca o dorinţă;
roşii precum un reproş...

Cu seara largă pe umerii săi, 
căptuşită cu molatece umbre, 
trecea Zeul apusului către munţi, 
fără să lase semne sau urme, 
altele, decât un foşnet prelung
de dor şi alean în frunzare...

Cocoşul de lumină se retrase de-acum
în cuibul ce şi-l făcuse în liniştea gri, 
creasta abia-i pâlpâia la vedere
ca o părere mereu schimbătoare
între a fi şi-a nu fi...


Dilema

Purtam la subsiori două aripi
lungi, uşoare şi prietenoase, 
însă nimeni nu mi-a spus, 
la timpul potrivit, ce e zborul.

Iar eu mi-am pus cele două aripi
la treburi lumeşti:
la cărat pietre, la spart lemne, 
la arat şi semănat pământul, 
umilindu-le pentru nepriceperea lor
până când, din disperare, 
ele şi-au scos la iveală
palme, degete, unghii
şi-au început să-şi arate
nemaivăzute apucături.

Acum, împăcat cu soarta, totuşi mă-ntreb:
dacă la subsiori purtam două mâini truditoare
în loc de aripi şi cineva
îmi explica, la timp potrivit, ce e zborul, 
se întâmpla altfel?


Fluturi de lampă

Ca un hotar al frigului pur
se-ntinde uitarea
şi tot ce acoperă ea ocroteşte
de-mbătrânire.
Ştiu acest lucru şi totuşi
treaz mă ţine amintirea
să văd disperat 
cum trece oboseala prin mine
ca toamna prin frunze, 
cum se usucă tristeţea pe chipul meu
vecin cu seara târzie, 
şi fluturi de lampă mi se par cuvintele, 
învârtindu-se în jurul poveştii
ce singur mi-o spun.


Muritori şi derutaţi

De câtă nostalgie au adunat în ele, 
privind zborul păsărilor pe cer, 
pietrelor au început să le crească aripi.
Deocamdată, înăuntrul lor, 
dar pe scara evoluţiei
şansele sunt nelimitate...

După cât au fost călcate pe cap
şi aruncate, şi zdruncinate, 
pietrele au început să gândească.
Deocamdată au idei
suferinde de înţeles, 
dar pe scara evoluţiei
şansele sunt nelimitate...

În lumina celor mai sus arătate, 
Zeul bun crede că pietrele
vor salva omenirea, 
Zeul rău crede că, dimpotrivă, 
pietrele vor lapida omenirea.

Noi, muritori şi derutaţi în egală măsură, 
umblăm între cele două zeităţi
cu osanale şi rugăminţi.


Printre absenţe

Şi sufletele morţilor se-ntorc uneori.
Atunci e o mare invazie
de zburătoare fără făptură, 
încât cerul tot se-mbujorează
ca un obraz de copil
cuprins de pojar.

Atunci timpul fuge din calendar
şi trăieşte retras în vechile întâmplări:
copacul şi-aduce aminte de când
copăcel – copăcel ieşea din ghindă
şi se ţinea de poala pădurii;
gândul prinde în ghearele sale
trupul în care adastă, 
să nu îl întoarne spre ce-a fost odată
dorul de ducă;
duhul apei se-ntoarce-n secate fântâni, 
iar nostalgiile din senin
pun însemnele toamnei în toate
zilele anului.

Ticsit e prezentul de sufletele morţilor
iar cei vii
tot mai greu se strecoară
printre atâtea absenţe, 
către destinele lor austere
în care-şi exercită existenţa.

(Din volumul Fluturi de lampă, în curs de apariţie la Editurile: „Școala Ardeleană” - Cluj-Napoca și „Caiete Silvane” - Zalău)

Autor: Ion Noja