Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Decantări târzii

Decantări târzii

Februarie 2016

Universul Mama, Vasile George Dâncu

În tradiția marocană, femeile, împiedicate să comunice direct, au găsit o manieră inedită de a-și transmite mesaje: prin culoarea rufelor întinse la uscat. În tradiția poezească, o carte intitulată Universul Mama (Editura Max Brecher, 2015) ar dezvălui, prin titlu, ideea de carte-omagiu. În fapt, chiar dacă intenția, cel puțin inițială, a fost de a evoca imaginea mamei mutate în alt univers, volumul devine, la o relectură, o carte a fiului rătăcitor prin universul mama, o carte care-i permite lui Vasile George Dâncu să (se) definească, să (se) dezvăluie, să (se) comunice prin culoarea poemelor pe care le scrie. Multe dintre ele sunt în alb-negru, asemenea fotografiilor în care își revede familia, căci instantaneul pe hârtie și privirea-rememorare sunt alegorice reprezentări ale morții din viață, ale vieții de dincolo de moarte, ale trecutului închis într-o imagine-clipă, ale prezentului tributar amintirilor de hârtie. 
Lipsit de prețiozitate, dezbărat de solemnitatea care ar fi umbrit mesajul și ar fi diluat starea, volumul are sigiliul sincerității, al sentimentului frust, al rostirii necenzurate. Evocând, rememorând, poetul retrăiește mai intens, mai conștient, mai asumat fiecare secvență a propriei vieți, ca un ascet care simte mai puternic răceala fiecărei mărgele din rozar, la fiecare atingere. În plus, rememorarea fotografică, focalizarea pe semnificant, îl plasează pe cititor in fabula, lăsându-i libertatea decriptării, a surprinderii semnificatului.
Emoționantă, dar la fel de firească este formula lirică pentru care optează poetul; adresarea e directă, iar mama, deși trecută în lumea de dincolo, nu e un interlocutor tăcut, ci unul care brăzdează largile lamentouri cu replici care, în ciuda aparentei lor simplități, sunt atât de profunde, generând un nivel-matrice al textului, cu o autenticitate susținută prin limbajul regional și, deopotrivă, sentențios: „copilu’ meu îi bun/ face școală citește mult/ și-o să ajungă profesor/ nu ca voi uitați de Dumnezeu în Runc/ și mai porniți și televizorul/ sau puneți mâna pe un ziar/ să vedeți cum îi mersu’ lumii”, „ține minte că de două ori atingi buzele/ când spui/ cuvântul Mama”, „o să răzbești/ că nu ești tu/ mai prost/ ca tătă lumea”, „dacă tot citești atâta/ mai scrie/ și despre neamul nost”. 
Fotografii de familie, textul care deschide seria celor douăzeci de poeme, orchestrează întregul volum; „punga de celofan/ uitată pe un raft/ între cărți”, cu fotografii vechi, de familie, alături de zgomotul aparatului de fotografiat: „țac pac/ face aparatul/ și noi râdem/ în timp ce ne pozăm” sublimează o lume de odinioară. Poemele care-l succed sunt, de fapt, proiecții ale privirii atente, ce zăbovește pe paginile uzate ale albumului de imagini care nu (mai) există în realitatea materială, dar care sunt încrustate pe suflet. Imagini fulgurante, portrete schițate în câteva tușe sunt materia primă a poeziei care contrariază prin contrastul dintre impresia de evocare naivă și profunzime, gravitate. Clipele, stările sunt, pe rând, ale copilului, ale adolescentului, ale tânărului și ale adultului, a cărui viață a fost marcată de o singură constantă, calitatea de fiu, ipostaziată în sintagme valabile dincolo de vârste și vremi: „puiu’ mamii”, „copile”, „copilu’ meu”, „dragu’ mamii”. Nu timpul, curgerea lui cristalizează imaginile expuse, ci un fluid care irizează, secvențial, amintirile.
Ca un veritabil profesionist, Vasile George Dâncu glisează diafragma aparatului de fotografiat amintiri, în funcție de intensitatea emoției sau luminozitatea imaginii mamei. Se succed, pe fundal și în prim-plan, alternați, mamă și fiu, ca într-un joc de lumini și umbre, prinși în momente fundamentale sau marcante ale existenței: moartea tatălui, plecarea la oraș a tânărului, vizita mamei. 
Eliberate de evenimențial, poemele dezvăluie sedimentul care concretizează portretul în fărâme al mamei, secondat, adesea, de portretul fiului: „țărancă muncită/ cu o rochie ieftină și niște sandale/ mult mai mari decât piciorul”, „picioarele tale ascuțite la vârf și îndoite”, „dar eu eram mic și nedrept cu tine/ tu erai la fel de mică/ dar demnă ca un brad// iubeai brazii/ mergeai toamna la tăiat crengile/ le puneai la intrare să ne ștergem pe picioare/ le mângâiai mai întâi și apoi le tăiai”, „îmi era cam rușine/ cu tine țărancă/ luasem traista în spinare plasele în mâini/ și mergeam repede/ cu câțiva metri înaintea ta/ să nu mă vadă cineva/ tu înțelegeai/ veneai după mine ca un cățel/ dar ca să nu te lași nici tu strigai/ mai lasă-le jos/ dragu` mamii/ că ți-or fi grele/ c-am adus de tăte/ de la Runc”.
Emoționante prin intensitatea trăirii sunt poemele care fixează momentul morții sau al înmormântării în conștiința fiului, ca punct terminus al „universului mama”. Portretul mamei e, în aceste poeme, când spectral, când viu: „dragă Mamă/ tu ești cea mai importantă ființă din lume/ ai fost și când erai vie/ dar ești și acum când ești moartă/…/ tu ai fost cel mai frumos mort din lume/ și ești acum dragă Mamă/ cel mai puternic mort din lume// așa cum ai fost în viață/ ești și în moarte/ frumoasă și puternică blândă și demnă/ ploaia îmi spală lacrimile/ dar nu îmi clatină această părere despre tine// puternica/ mea Mamă/ oriunde ai fi/ salutare!”, „tu munceai și te rugai/ uitând de singurătate/…/ tu te rugai/ dragă Mamă/ și erai fericită”. Dramatismul experienței e surprins fie prin evocarea unor scene care trădau durerea profundă, fie prin expunerea explicită a stărilor, a trăirilor intense. Viața de după moartea mamei impune o continuă resetare; traiectul existenței e altul, linia valorilor e modificată, perspectiva asupra întregului univers familial e reconstruită.
Poemele Unde a fost fericirea ta? și Atunci am înțeles sunt construite complementar; interogațiile grave („unde a fost fericirea ta/ dragă Mamă-/ când am reușit la facultate/ nu m-am întors cu săptămânile de la Cluj// unde a fost fericirea ta/ dragă Mamă-/ când veneam la Runc/ mă opream pe la o grămadă de oameni din sat/ și la tine stăteam un sfert de ceas”) și răspunsurile de același calibru („Viața ta a fost/ viața tatălui tău căruia nu i-ai ieșit din vorbă// viața ta a fost viața mamei tale pe care ai îngrijit-o până la sfârșit// viața ta a fost/ viața soțului bolnav/ iar boala lui a devenit boala ta// viața ta a fost/ viața fiicei tale/ pașii ei treceau prin inima ta mai întâi/ și apoi pe drumurile pe care și le-a ales// viața ta a fost/ nebunia plecării mele în lume”) dezvăluie spiritul analitic, problematizant, tragica încercare de resurecție a unor adevăruri, a unor certitudini care lâncezeau în penumbră. Și în De Sfânta Maria se întrevede spiritul analitic, dar la o altă vârstă și de o cu totul altă factură; numele mamei, Gafta, devine subiect de studiu pentru a demonta credința mamei că numele ei, rar, atipic, i-ar fi adus ghinion. Mai mult, finalul e o inedită încercare de echilibrare a situației care marcase existența mamei: „nu te-a chemat Maria/ dragă Mamă/ dar e ca și cum te-ar fi chemat”.
O imagine panteistă îi conturează în poemul Darul care prinde, între imaginile bucolice, una dintre cele mai tulburătoare scene: „despre rochiile tale lungi vreau să scriu/ căci prima mea realitate/ a fost trupul tău de care dormeam lipit/ și tu mă înveleai cu rochia lungă/ cu care dormeai”. Dragostea pentru pământuri, pentru natură, credința, spiritul matern devin esențe ale creației, esențe ale poeziei: „viața ta este acum poezia mea”.
Deși titlurile sau poemele, prin referințe sau sugestii, trimit la religios, rugăciunea lui Vasile George Dâncu „poate, nu e rugăciune”. Efluviile religioase sunt, în mod evident, declanșate de tensiunea, durerea, deznădejdea provocate de pierderea mamei. Nu pentru sine e înălțată ruga, ci pentru sufletul celei care nu mai putea înălța ruga în cuvinte. Actul e cathartic nu pentru cel care rostește rugăciunea, așa cum ar fi normal, ci pentru cea în numele căreia e rostită. Tonul e de litanie, iar tensiunea lirică e într-un crescendo susținut prin alternarea reproșului cu invocația.
Vasile George Dâncu dezvăluie, prin volumul Universul Mama, un adevăr grav despre sine însuși, și anume că e asemenea orbului care a mărturisit: „Înțeleg ce e întunericul: e ca atunci când tu nu mă mai atingi”.

Autor: Carmen Ardelean