Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Portrait d’une femme

Portrait d’une femme

Februarie 2016

Nimic mai potrivit pentru o carte de versuri semnată de George Achim decât acest titlu, având o vagă sarcină culinară, din care se degajă rafinament şi un semn al apropierii de lume cu cele mai vii antene sinestezice: Dulceţuri din fructe târzii de pădure, Editura Brumar, Timişoara 2010. Echinoxist dintr-o generaţie poetică pierdută, când revista este trecută prin umilitoare metamorfoze, George Achim ajunge să aibă cu poezia contingenţe, pe cât de parcimonioase, pe atât de tainice. Între debutul său, târziu, cu Dinspre ieri spre nicăieri (Editura Dacia, 1994) şi acest volum, timpul scurs este de peste trei luştri. Iar reacţiile critice, nu întotdeauna prompte, cum este şi cazul nostru, sunt, în schimb, nu doar binevoitoare, ci favorabile. Omul e de o distincţie remarcabilă, universitar cu operă ştiinţifică, strecurat cu diplomaţie şi printre intrigi politice. Poezia din volumul de care ne ocupăm surprinde prin frazări şi perioade stilistice petulante, precum rochiile de pe femeile lui Klimt. Ea poate să fie un punct de întâlnire a realităţii şi iluziei. Cartea, compusă din două cicluri, e completată de cinci tălmăciri în limba germană de Hans Dama şi însoţită de o postfaţă semnată de Ion Pop. Componenta grafică e asigurată de Valer Sasu prin zece desene care surprind în linii sobre şi esenţa picturală a realităţii, câte cinci la fiecare ciclu de poeme. 
Odată cu titlul primei fascicule, Minunile vin înainte de înserare, suntem pregătiţi pentru „miracolul/…/ ascuns undeva pe aproape” (p. 7), adică pentru capacitatea poetului de-a genera, prin scrisul său, un spectacol-viziune. Acesta n-ar fi posibil fără descrierile ample şi dinamice, bazate pe o stilistică a parantezelor orizontale prelungite, ce fac posibilă interiorizarea peisajelor, ca în pastelul psihologic, activat la noi de Ion Pillat. Mai mult, având în vedere toposul, care îşi va preciza contururile de-abia în ciclul secund, printre enunţurile fastuoase simţim cum răzbate mirosul unei lumi în declin: „Acolo bărbatul e-n penumbră acum – poate e necesară şi-o lumânare-ntr-un colţ –/ şi în jur e rumoare de inşi plictisiţi şi abulici, o ceremonie înceată de umbre banale/ şi nici o străluminare nu are de gând să se arate, când deodată, moment de nimic presimţit, trupul/ ei delicat şi prelung, electrizându-se brusc ca sub impulsul unui supravoltaj colosal,/ zvâcneşte-ntr-un spasm, incandescent şi fluid pe când un norişor ca o ceaţă verzuie/ se-nvârte cu repeziciune în jur învăluind-o complice, iar verdele ochilor ei alunecă-ncet/ imprimat dureros în tiparul inimii sale, ca şi cum în carnea lui ar fi fost turnată o lavă fierbinte” (Fleurs de rocaille, p. 31). Cu aceste instrumente se apropie George Achim de câteva teme, dintre care una, alături de livresc şi ludic, a şi fost enunţată de Ion Pop, în postfaţa volumului: „reveriile unei iubiri târzii mobilizează atât de intens energiile sufleteşti, încât acestea capătă un soi de corporalitate eterică, de aură paradoxal senzuală” (p. 127). Dacă, stilistic, nu ne poate scăpa apropierea poetului de experienţele imagistice, un imagism recuperator (Pillat, Voronca, Fundoianu), tematic, se desenează un „portrait d’une femme”, poate că tocmai pe urmele lui Ezra Pound. Aproape toate poemele acestui ciclu converg în căutarea unui portret, iar textul intitulat O femeie frumoasă cu ochi verzi obosiţi chiar trasează un profil feminin, aproape oniric, de abur, de ceaţă, de lumină: „V-a căutat o femeie foarte frumoasă, mă întâmpină cu un zâmbet bizar portăreasa/ credeţi-mă, nu exagerez cu nimic, era foarte – foaarte frumoasă,/ avea, de nu cumva mi s-o fi părut, un soi de ceaţă ori de brumă prin păr,/ trecerea ei, nici nu ştiu cum să spun, mi-a lăsat aşa un gust acrişor răcoros ca de mentă/ (ori de absinth completezi tu în gând şi o înfiorare ţi se ridică în trup),/ avea ceva, adică nu, chiar era ireal de subţire şi parcă plutea,/ nu exagerez cu nimic, părea învăluită într-un fum parfumat,/ eu nu mă prea pricep la de astea la descrieri şi alte asemenea, poate dumneavoastră i-aţi spune respirare sau şoaptă.// Apoi a trecut fără să spună un cuvânt prin uşa cea veche din lemn de mahon,/ eram trează desigur şi vă rog să nu vă mai uitaţi la mine aşa, când s-a întors/ i-am zărit strălucind nefiresc de puternic la gât colierul din jad verde închis,/ iar pietrele acelea, vă spun pe cuvânt, îmi păreau parcă vii şi străluceau întunecat,/ purta acum aşezată poate puţin neglijent cam pe frunte pălăria dumneavoastră gri-perle, dar borurile îmi păreau mult mai mari,/ faţa nu i-am văzut-o – de ce să vă mint – mai mult de o clipă, dar avea ochii mari verzi,/ uşor obosiţi şi pe pleoape strălucind neguros ceva ca o pudră.// M-a întrebat blând surâzând parcă trist, dar ştiţi asta chiar mi-a plăcut foarte mult,/ unde vă poate găsi” (p. 27).
Înrudită cu descrierea unei lumi care apune este şi tema picturii şi a arhitecturii, mai ales că din câmpul semantic al acestora, autorul alege, bine cumpănit, câţiva termeni precum: „Secession”, „Jugendstil”, „Art Nouveau”, „Modern Style”. Câteva siluete de pictori, care scot capul de după decorurile baroce ale unor poeme, nu ţin numai de latura livrescă, ci prezenţa lor e chiar motivată estetic: Chagall, Andy Warhold, Monet, Gustav Klimt. În aria tematică a volumului de care ne ocupăm e circumscrisă şi călătoria onirică, pe care, în afară de Leonid Dimov, am mai întâlnit-o în poezia contemporană chiar la poeţi din cele mai recente promoţii, cum ar fi Teodor Dună sau Radu Vancu. La George Achim, viziunea are o consistenţă picturală, aşa cum se poate vedea în poemul Un angrenaj preţios, un (poate vetust) vehicul de lux. Întâlnim şi poeme cu tentă moralistă, unde personaje alegorice îi şoptesc poetului la ureche pentru a le face cunoscute lumii, păcatele de neiertat, care sunt mereu aceleaşi ca pe vremea lui Dante. Libertango e un poem nu departe de formula postmodernistă în căutarea căreia se mai află colegii de promoţie ai poetului. Întâlnim şi o „ars poetica”, tot un poem la liziera postmodernismului, cu intarsii (auto)ironice, după natura destinatarului, poetul Robert Şerban, editorul cărţii: 374 de greieri pe-o creangă de frasin, în iarbă. Cel mai aproape de arsenalul tehnic al lui Mircea Ivănescu, pe care nu-l vom dezvolta acum, ni se pare Un întuneric fierbinte şi blând. În multe dintre poeme se desfăşoară o ceremonie cu răsuciri alegorice funebrale. Altele par câte o prelungire livrescă a fenomenului de reificare, întâlnit la Urmuz ori la Kafka. Primul ciclu e încheiat de Strofe finale pentru domnişoara Ping, un exerciţiu de virtuozitate care pune la lucru predispoziţii ludice latente. 
Sub titlul generic Marmaţia se adună douăzeci şi patru de poeme care alcătuiesc o secţiune, în primul rând tematic diferită de prima. Un „spiritus loci” se instituie încă din titlu, iar el pune în mişcare organizarea, oarecum panteistă a universului. Toposul are consistenţă prevalent spirituală, fiind văzut în oglinzi paralele de o întreagă comunitate, fapt care apropie poezia de mit. După tehnica Spoon River-lui american, ori a seriei autohtone La Lilieci, dar cu diferenţe specifice, în principal de natură morală şi consuetudinară, George Achim îşi construieşte un univers diegetic în care realul cooperează cu ficţiunea, completându-şi golurile. Faţă de prima parte a volumului, perspectiva este radical schimbată: eul liric se metamorfozează într-un eu narator, investit aici cu funcţie de regie. Vieţuirea este una de castă, iar din gurile atâtor protagonişti cărora li se încredinţează cuvântul, se înalţă, ca din ape lustrale, un chip esenţializat al autorului: „Eşti mai bătrân decât noi, mai învăţat, mai umblat, despre înţelepciune/ las’ c-o să vorbim altădată, te preţuim oarecum, eşti într-un fel ambasadorul nostru acolo,/ ai citit cărţi, ai cunoscut o mulţime de lume/ şi de aceea te întreb eu, care am cosit, am arat şi-am bătut câmpul cu picioarele goale,/ oare poţi tu să-mi spui mie ce-i roua?” (Gheorghe, p. 72). Ca în proza americană a anilor ’30, acţiunile personajelor sunt descrise de parcă ar fi cine ştie ce evenimente şi astfel dispare o motivare cauzală, iar poezia se intensifică şi pe această cale, până la atingerea cu mitul. În Baba Onica, dintr-o datină, azi tot mai îndepărtată: căratul zestrei miresei din satul de baştină în cel unde se mărită, în care cu boi, poetul desluşeşte liniile aproape pregnante ale unui destin. În acelaşi poem, iar exemplele pot fi sporite, autorul are o intervenţie teoretică în genul didascaliilor din textul dramatic, prin care ne lămureşte asupra codurilor estetice ale întregului ciclu. Şi în alte contexte mai apar multe dintre convenţiile literaturii, care dau nota particulară a autorului ca exponent al noului ruralism poetic: „Dar dacă vrei, ca scriitor ce te afli, suspans şi aventură, mai inventează şi tu puţintel…” (Niculae, p. 80). Acolo unde inserţiile teoretice devin prea insistente, poezia capătă atribute eseistice. Ceea ce credem că nu este chiar în folosul ei.
Unele poeme conţin adevărate izbucniri ale sacrului sau ale supranaturalismului, transgresând graniţele, posibile, ale mitului, înspre o formă de realism magic: „Şi-ntr-o dimineaţă ceţoasă, pe când lângă vatră, dam să aprind lemneluşele ude/ iar baciul mânecase la vale cu nişte mânzişori, de-l pierdusem din ochi, numai ce aud îndărăt/ ca un fâşâit puternic de aripi, dar deloc neplăcut, cam ca zborul de uliu,/ şi când mă întorc, văd de către pădure, nu prea departe de mine, unde ceaţa se subţiase puţin,/ o fată tânără şi tare frumoasă, desculţă prin rouă, numai în cămeaşa cea albă, cum sta şi privea doar narnă la mine, fără a zice un cuvânt./ Doamne, grăiesc să-mi vin în simţire, de unde-o fi venit şi copila aiasta,/ să n-o muşte dulăii, - că aveam pe atunci nişte dulăi foarte răi,/ dau s-o agrăiesc, ea nimic şi atunci mă îndrept înspre dânsa, dar eu aşa frumuseţe/ de când sunt n-am văzut, nici până-n ziua de azi nimeni n-o-ntrece, să nu te superi, tu, Floare.// M-au aflat după asfinţit, nişte cotângani de la o stână din jur, în partea cealaltă de munte,/ că de-aş fi luat-o la pas, două zile făceam până acolo. Şedeam liniştit sub un sânger,/ cu mâna sub cap şi priveam ţintă-n sus, fără-a bleşti vreun cuvânt. Nu pot să spun că m-a durut/ oarece. Eram numai aşa, ameţit, ca şi cum aş fi dat pe grumaji, dintr-odată, o tărie aromată.// Ca păhăruţul acesta cu palincă de pere, de pildă” (Todor, p. 88). Fabulosul însă e subminat de (auto)ironie şi, uneori, de umor. O frazare uşor desuetă, împrumutând pronunţia, şi câte ceva din topica oralităţii, se armonizează lexical, frazeologic şi onomastic cu însăşi substanţa ideatică. Toată cartea e pigmentată de un vocabular local savuros, unde, printre straturi de regionalisme şi arhaisme, îşi află locul şi pitoreşti expresii nemţeşti sau maghiare. Dar poemul ce poartă titlul Naşa plăcintelor e o veritabilă crestomaţie verbală a bucătăriei şi artei culinare maramureşene, de o poezie sui-generis. Multe poeme au finaluri deschise către orizonturi semantice multiple, aşa cum e şi vorbirea în doi peri a personajelor cărţii. Masive blocuri de text, poemele lui George Achim seamănă cu o colecţie Cezanne, care toată viaţa a pictat un singur munte, dar vai! din câte perspective, din câte unghiuri de lumină, încât pare că a pictat un întreg lanţ muntos.

Autor: Viorel Mureşan