Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Feţele tradiţiilor noastre

Feţele tradiţiilor noastre

Ianuarie 2016

Farmecul discret al etnologiei
Şerban Anghelescu
(Editura Tracus Arte, 2013)
 
Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română, Şerban Angelescu a fost, timp de aproape 20 de ani, cercetător ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor, iar după Revoluţie cercetător la Muzeul Ţăranului Român. Teza sa de doctorat „Agon. Tensiunea fundamentală a riturilor de trecere” este o introducere în antropologia generală a schimbării dramatice. Coautor al mai multor cărţi, dar şi al unor publicaţii de renume, precum „Dilema veche” sau „Observator cultural”, Şerban Anghelescu este profesor şi la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti.
Despre scrierile sale, Otilia Hedeşan, preşedinte Asociaţia de Ştiinţe Etnologice din România, spune că dincolo de aparenţe, construiesc traiecte, orientează atenţia, seduc cititorul, „este fermecător ce face Şerban Anghelescu, fermecător cu etnologia, permite un asemenea joc savant cu mărgele de sticlă”.
În volumul de eseuri, apărut la Editura Tracus Arte, etnologul adună texte scrise în patru decenii, publicate în diverse anuare şi reviste, însă cuprinse la un loc nu ştirbesc nimic din valoarea fiecăruia în parte, fiind, până la urmă, o oglindă a etnologiei.
Cu o carieră bogată în domeniul cercetării tradiţiilor, Şerban Anghelescu îşi permite, fără a stârni comentarii, să dea anumite verdicte în ceea ce priveşte moştenirea din vatra satului, să vorbească despre tezaurele umane vii pe care le mai avem şi despre transformarea ţăranului. Andrei Pleşu îl vede un cărturar voluptos, într-un text din „Adevărul”: „E o culegere de studii şi articole, scrise de un cărturar voluptuos, dincolo de fade crispări «metodologice», de pompa ştaifului «academic», de cuminţenia specialităţii înguste. Autorul ilustrează anvergura neconvenţională a unei generaţii uitate. A fost coleg de studenţie cu Victor Ivanovici («Nino»), azi profesor în Grecia, cu Dumitru Radu Popa, azi scriitor în Statele Unite, cu Ioan Petru Culianu, azi în Paradis şi cu Silviu Angelescu, romancierul Calpuzanilor. Şerban e un campion al fragmentului, al creativităţii intermitente, care lasă loc pentru contemplaţie, euforie şi lene. Un balcanic superior, un intelectual din speţa acelora care, cum îmi spunea cândva Theodor Enescu (un mare istoric de artă, pe nedrept uitat), «nu scriu destul, pentru că asta le-ar lua din timpul pentru citit». Şerban Anghelescu are talentul de a fi acasă în mai multe lumi deodată”. 
Vintilă Mihăilescu spune pe coperta IV: „Odată, profesorul Mihai Pop mărturisea unui curios: De ce să fi scris mai multe cărți dacă am avut o viață atât de frumoasă? Demn urmaș al Profesorului, Șerban Anghelescu este și el mai degrabă un oral, care nu scrie mult dar scrie bine. Și numai ce-i place cu adevărat. Iar atunci, pentru a parcurge, pe poteci numai de el umblate, drumul între ascuns și vizibil, cum sună unul dintre eseurile sale, într-un periplu care ne duce de la capra cu trei iezi la Caragiale și de la Eminescu la porcul de Crăciun. Textele cuprinse în acest volum sunt ca titlul acestuia: au farmecul discret al etnologului Șerban Anghelescu”.
Deşi textele au fost scrise într-un timp extins, ele sunt şi astăzi actuale pentru că aduc o prospeţime în ceea ce priveşte rolul cercetătorului, la fel cum putem alinia şi astăzi texte scrise de colegii de generaţie – Ion Şeuleanu, Ion Cuceu, Nicolae Bot.
Citind cartea, observăm farmecul etnologiei care-ţi dă voie să jonglezi cu cuvintele astfel încât să-ţi spui povestea ta în ceea ce priveşte dragostea pentru identitatea tradiţională, pentru neam şi ţară. Pornind de la poveștile lui Creangă, în care ospăţul de pomană este o capcană mortală, Anghelescu face o adevărată incursiune în lumea culinară, aducându-ne aminte de „lăfăiala” în bucate din „Capra cu trei iezi”, „Povestea lui Stan Păţitul”, „Soacra cu trei nurori”. Interesant textul în care vorbeşte despre reprezentările simbolice ale trenului, pornind de la Mihai Eminescu care „privea trenul cu repulsie” (p. 12), ajungând până la „Trenul de noapte” a lui Ioan Groşan, pe care îl priveşte în cheia etnologiei. Doar Şerban Anghelescu se putea gândi să ia opera lui Caragiale la analizat dintr-o altă cheie, aceea a sărbătorilor, vorbind de evenimentele pascale care precipitează viaţa personajelor. Despre pudoarea sexuală, începând de la Adam şi Eva şi semnificaţia nudităţii, ne vorbeşte în textul „Între ascuns şi vizibil”, amintindu-ne faptul că Machiavelli nu putea interpreta textele istoricilor decât îmbrăcat în costum de curtean. „În ficţiune îţi poţi iubi hainele sau mai exact imaginea construită prin haine mai mult decât religia şi neamul”, spune, într-o cheie ironică, Şerban Anghelescu (p. 39).
An de an, în preajma sărbătorilor de iarnă, vorbim de Ignat şi de tăiatul porcului, momente în care „ziariştii mă obligă să ies din blânda mea letargie şi să produc mii de semne cu iz de sărbătoare” (p. 39). În această atmosferă a Crăciunului, fabricată poate prea uşor, în care ne învârtim printre măcelari cu şorţuri însângerate, ce duc pe umăr jumătăţi de porc, printre crengi de brad şi funii de beteală, Anghelescu declară răspicat că „toţi îmbrăcăm o piele de porc, pe care unii pot s-o lepede definitiv, în vreme ce alţii, mai slabi, rămân cu natura lor duală. Nu cred în virtuţile crăciuneşti ale porcului, prezenţa lui masivă în burta Crăciunului e bizară”, e concluzia la care ajunge etnologul. Pornind de aici, face o adevărată analiză a ritualurilor de iarnă şi a animalelor prezente în acestea, cerbul, capra, turca. Sărbătoarea însă dispare în sensurile ei tradiţionale, comercialul luându-i locul, aici intervenind etnologul care, strict ritualic, vorbeşte despre sărbători în cheia vremurilor ce apun. Este clar însă că sărbătoarea consacră munca încă de la Adam, care a fost condamnat să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii, să lupte cu un pământ „blestemat, care nu mai rodea de la sine. Munca inutilă în Rai apare de la început ca o suferinţă, dar în acelaşi timp este o activitate creatoare şi victorioasă (p. 122).
În societăţile tradiţionale, munca, deşi nu avea strălucirea sărbătorii, nu a fost niciodată o rutină plicticoasă, amintind aici momente ale încununării unor etape, precum sâmbra oilor sau împletirea cununii de grâu. În toate aceste momente, ţăranul este însoţit de Sfânta Cruce şi de răstignirile prezente în crucile uliţelor ca semn al apărării satului: „ţintuit prin palme şi tălpi cu cuie de fier şi oţel, îmbrăcat cu cămaşă verde de urzică, încins cu brâu de măcieşi, încununat cu spini şi mărăcini, Hristos răstignit pe cruce de măr dulce răspunde suferinţei într-un chip fluid” (p. 131). De altfel, sângele în credinţa noastră se preface în vin pentru bătrâni, sudoarea devine mir pentru preoţi, iar lacrimile ciuruiesc şi se preschimbă în boabe de grâu pentru popor. Focul, pentru ţărani, este nu doar flacăra dublă a iubirii, ci şi apărător al vetrei, inclusiv al bisericii, pe care o înconjoară atunci când diavolul produce primul foc al lumii în rivalitatea cu Dumnezeu. Biserica, evident, nu suferă de pe urma focului şi ne amintim de multe incendii în care lăcaşurile de cult şi icoanele au rămas neatinse. Instrumentele care intră în contact cu focul primesc putere, devin sacre.
Tot el ne răspunde ce este dorul: „Pentru mulți români, dorul constituie o emblemă națională, o specificitate intraductibilă, deși i se recunosc afinitățile cu Sehnsucht, saudade, fado. Dorul literaților ținea mai ales de retorica romantică. Poezia tradiționalistă cultiva nostalgia, în timp ce poezia postmodernă, cu ironia ei, cu colajele sale și practica deconstrucției, nu admite dorul tot mai bătrân. Dorul mai subzistă în producțiile lirice suburbane, orientalizate sau în romanțe. Nu ne putem pronunța asupra producției țărănești actuale, în absența unor anchete aprofundate. La nivel politic, extremismele dreptei sau stângii și-au construit discursurile mizând pe elanul revoluționar care exclude sentimentele dulci-amare. În general, dorul suferă o eclipsă. […] Pentru omul actual, cele două forme opuse, cea a exilului și cea a dorului, sunt aproape de neînțeles (p. 115).

O carte care adună, ca într-o oglindă, 40 de ani, în care Şerban Anghelescu aduce etnologiei, prin textele sale, o altă interpretare, într-o cheie în care se debarasează de cuvintele pompoase şi termenii rigizi, aducând în faţa noastră frumuseţea unei lumi.

Autor: Menuţ Maximinian