Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poeme de Dumitru Ichim

Poeme de Dumitru Ichim

Ianuarie 2016

Scrisoare către Dumnezeu

Părintelui meu Ion Buga
                        
Oare scrisorile mele se pierd,
sau răspunsul ce-ai da căutării
o fi poate mai greu?

„Unde plecați de acasă?”
i-am întrebat pe frații mei.
Mi-au zis: „Mergem și noi 
să ne căpătuim cu vreun dumnezeu 
mai acătării,
dumnezeu de-al oștirilor,
cum toate neamurile-și făcură,
puternic, măreț,
cu aur și-argint în armură,
cu fulger și trăznet în mână,
un dumnezeu care-și cunoaște meseria
să țină în hăț de scriptură
împărăția,
nu unul ca al tău.
La ce folos e-un poet
de smochin
și de crinii sălbatici vorbind,
de vrăbii, de mări și de munți,
că s-a făcut de râs printre toți dumnezeii
de când s-a născut într-un grajd!

De pomină, cum se sfădea cu fariseii
și cu cei mai subțiri saduchei
ce-ar fi putut să-l școlească
s-ajungă cel mai de frunte
stăpân peste toți dumnezeii!

Nici măcar n-a putut să învețe
că la nunta
fiului său ca-mpărat
nu i-a venit niciun prinț, niciun rege,
nicio crăiasă
și tot striga pe la răspântii de uliți:
„Ospățul e gata, intrați-mi în casă,
șchiopi, ciungi și gloate betege!”

Tu nu vezi că logica ta nu-i curată?
Cum poți să fii și dumnezeu și Tată?
Nici îngerii nu l-au găsit prin ceruri
și-și târâiau aripile-n glod, pe pământ,
întrebând pe ciobani
de nu cumva l-au văzut pe la stână?
Nu s-a sinchisit, de nașterea Lui,
nici duhul cel sfânt să coboare pe-acolo,
chiar magii-și pierdură steaua din mână...”

***
Scrisoarea e albă,
iar buchile
copitelor de asină
spre Betleem înfloresc către Tine
tot cu albul și de-a albul
rotund de colind și lumină.

În noaptea aceasta
Fecioara Curată
ține în brațe pe Fratele meu.

Tată,
numai prin ochii Lui de copil
ești cu adevărat Dumnezeu.


Mâinile de pe cerul sixtinei

Niciodată Dumnezeu
nu și-a purtat aripile,
dar nici omului nu i le-a pus în spate.
Chip și asemănare
zborul nu are nevoie să zboare.

L-am întrebat pe Michelangelo
cu mintea-mi nătângă:
„De ce L-ai zugrăvit pe Dumnezeu
cu mâna dreaptă întinsă spre om,
iar pe acesta, invers,
către El răspunzând cu cea stângă?
Această greșeală a ta
pe oricine-ar putea să surprindă”,
dar în loc de răspuns am primit
un ciob de oglindă.

Abia atunci am înțeles
pe unde tâlcului e treapta,
că numai când îmbrățișezi
mâna din stânga
o caută pe dreapta.

Și-am întrebat din nou:
„Cum s-ar putea traduce
că mâinile sunt încă neajunse?”,
dar Michelangelo plângea...
Cu pensula-n oftat de culori
le picta iarăși, acum
de cuie străpunse,
oprite precum în oglindă, 
pe lemnul de cruce.

Autor: Dumitru Ichim