Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Şase bețe, șase biți (fragment)

Ianuarie 2016

În mod paradoxal, singura modalitate rentabilă de a edita o publicaţie de cancanuri, precum este „Hiena”, în această Lume Nouă digitală, dominată de mass-media electronică şi de gadgeturile informatice, a rămas tot tipărirea ei. Sociologii explică acest fenomen prin sporul de credibilitate al cuvântului scris: „verba volant, scripta manent”.
Cu toate că-şi conectase un laptop la nodul de reţea din spital, ca să-şi deruleze în voie afacerile, Wu îşi adusese şi nişte cărţi, pe care le păstra pe raftul noptierei. Erau o serie de romane clasice chinezeşti, în ediţii originale, unele dintre ele minunat (acesta e termenul) ilustrate cu o serie de gravuri erotice multicolore. Dar Wu citea cel mai adesea dintr-o psaltire cu o înfăţişare austeră.
Am răsfoit-o din curiozitate. În capul ideogramelor erau frumos încolonate nişte figuri cunoscute, compuse din câte şase beţe, unele frânte, altele întregi. Era „Yi King”, „Cartea Transformărilor”, una dintre cele cinci opere canonice ale confucianismului. Îmi era cunoscută, Hermann Hesse o amintea din cinci în cinci pagini într-una dintre marile cărţi ale sale, „Jocul cu mărgelele de sticlă” – pornind de la ea, Philip K. Dick construise o altă realitate în „Omul din castelul înalt”, dar niciodată n-o ţinusem în mână.
Într-o seară, după ce ne-au părăsit asistentele şi ne-am decuplat calculatoarele de la console, am adus vorba de ea, în timp ce ne delectam cu o sticlă de Metaxa.
- Oh, zise Wu, mă interesează să-mi cunosc viitorul?
- Nu, deloc. (Şi minciuna-i vorbă.) Şi-apoi, din câte ştiu, e ceva mult mai complex decât un simplu oracol. Yi King este mai degrabă o oglindă a universului, a felului cum sunt alcătuite lucrurile şi fiinţele din părţi bărbăteşti (beţele întregi) şi părţi feminine (beţele frânte).
- Da, într-un fel, este o alchimie, opină chinezul şi-mi turnă încă un strop de coniac.
- Mai degrabă, am înţeles că este un fel de sistem primitiv de calcul binar, cum e cel folosit azi la programarea computerelor, un cod de operare pe şase biţi.
- Ce este un bit?
- Un semn, acelaşi pentru grăunte şi pentru munte: unu dacă este sau zero dacă nu este. E informaţia elementară: da sau ba.
- Nu aşa, ci: bărbat ori femeie. Da, tot ce este sub cer poate fi cuprins în aceste şase linii.
- Nu sunt linii, sunt beţe.
- Nu sunt beţe, protestă.
- Atunci să rămână biţi. OK?
- Nici beţe, nici biţi, noi suntem beţi.
- Ba nu.
- Ba da.
- Cine spune ăla este.
- De ce?
- În vinars veritas.
- Ce-nseamnă asta?
- Adevărul e-n coniac. Trebuie să-l sorbim, ca să-l cunoaştem.
- Adevărul e în toate. Totu-i adevăr.
- Nu-i nimic, am zis. Frate Wu, şi tu ai dreptate. Adevărul e-o iluzie.
- Nu există iluzii, nu există decât adevăr. Un singur adevăr: ţelul. Nimeni nu curăţă o portocală cu toporul, nimeni nu taie un pom cu briceagul. Folosul determină folosinţa.
- Atunci cum rămâne cu povestea aia cu înţeleptul care a visat că e un fluture care visa că e un înţelept?
- Zhuang Zi? Şi el are dreptate.
- Cum adică?
Degeaba neg, a văzut că utilizez informaţia adunată de programul Angelus, deci probabil că îmi cunosc clipă de clipă viitorul. Dar oare ştiu care este calea mea (rostul meu) în lume?
Am ridicat din umeri:
- Sunt ziarist: descurc pe unii, încurc pe alţii. De ce întrebi?
Wu întoarse paharul gol cu fundul în sus:
- Din motive strict personale. Posibil va veni o zi când eu voi muri pentru tine. Dar încă nu m-am hotărât.

* * *
M-am trezit când s-a răsucit cheia în broască. Mi s-a părut ciudat şi câteva clipe n-am ştiut de ce. Abia apoi am realizat că în locul unde mă aflam nu existau ferestre, nici noptiere, nici console de telecomunicație, nici curăţenie sau apă curentă şi, din păcate, nici surorile medicale care ne obişnuiseră cu răsfăţul. Nimic nu amintea de faptul că în seara precedentă adormisem în spital, cu excepţia patului metalic cu tăblii, vopsit însă într-o nuanţă fioroasă, un fel de albastru-verzui aripă-de-rechin, folosit probabil la camuflarea submarinelor nucleare. Un bec chior umbrea câteva rafturi prăfuite, goale, fixate de peretele netencuit. Pe podea, parcă adunate cu grebla, mormane de gunoi, cioburi, cărămizi sparte şi moloz. Punea capac la toate astea o uşă scundă, rustică, cu ţâţâni cât palma, solid închegată din scânduri de stejar.
În patul vecin, înfăşurat în pătură ca un bulgăraş de carne tocată într-o sărmăluţă, legat cu nişte benzi elastice pentru fixarea mărfurilor (STAS 13702/2024, modificat în 2038), stătea Wu, se pare treaz de tot, dar fără să scoată vreo vorbă, deşi nu-i puseseră căluş. M-am dat jos din pat – eu nu fusesem imobilizat – şi m-am apropiat de al cincilea fiu al bătrânului Chang:
- Unde suntem?
- În pivniţă la Dionis.
- Fugi de-aici, nu văd nici un butoiaş pe-aici.
Am început să-l dezleg şi în vremea asta am aflat cum ajunseserăm aici. Dormeam ca nişte bebeluşi, când Wu a simţit că se întâmplă ceva. A dat să coboare din pat, însă nişte mâini l-au prins şi-au încercat să-l fixeze de saltea. Dar întârziaseră cu exact atât cât îi trebuise să se răsucească pe partea cealaltă. Unul dintre cei trei atacatori a încercat să-l lovească în ceafă, dar l-a nimerit în umărul stâng. Atunci a auzit acea voce feminină, adolescentină şi totuşi autoritară: „Dă-i pace, Dionis, vrei să-l omori?” Aşa că, mică-i grămada, s-ajungă mare, hop! au sărit cu toţii pe el, ca la rugby, l-au îndesat în podea şi l-au neutralizat cu un spray defensiv „putoarea ursului”, a cărui miasmă ne învăluia treptat, izvorând din pătura în care stătuse înfăşurată laolaltă cu fiul Imperiului de sub Cer.
- Văd că profeţiile ţi se împlinesc periculos de repede.
- Ce profeţii?
- Ziceai că vei fi nevoit să mori pentru mine. Uite, ţi s-a oferit o ocazie.
- O, nici nu încape vorba, încă nu s-a decis. Şi-apoi, asta e ceva inedit, neprevăzut. Ştiam de tărăşenia asta?
- Nu, Angelusul n-a dat nici un semn că voi fi răpit şi sechestrat în această perioadă. De ce, te-a lăsat Yi King-ul în pană?
- Yi King nu prevede, el sfătuieşte.
- Lasă, mi-am pipăit implantul dentar şi am activat microemiţătorul, în următoarele trei ore ar trebui să dea de noi.
Profitasem de amendamentul Vulcănescu, care prevede că toate cheltuielile legate de protecţia persoanelor fizice sau juridice, cu statut de instituţie sau persoană publică, pot fi scăzute din declaraţia de impozit, cu condiţia să nu depăşească 5% din venitul, respectiv bugetul anual. Achiziţionasem, deci, sistemul Nestor (TM) de monitorizare a persoanelor prin reţeaua de telefoane celulare, doar sunt redactorul-şef al „Hienei”, cea mai temută goarnă plebee. Pot spune că am o meserie periculoasă, care nu întotdeauna te lasă să mori în patul de acasă (meniul obişnuit: stop cardiac, ulcer sau ciroză hepatică).
M-am ferit să dau codul de acces pe mâna Inei, cerberul postat la uşa biroului meu. Angelusul zice că ne vom căsători în viitor (mira-m-aş!) şi nu mi s-a părut rentabil ca o potenţială soţie să ştie pe unde umblu de obicei. Am instruit-o în cel mai mare secret pe Lola Chechiş, cealaltă secretară a redacţiei, să activeze sistemul de căutare deîndată ce ar fi avut vreo suspiciune întemeiată. Practic, în câteva secunde trebuie să obţină coordonatele locului de unde emite „măseaua de minte”. Dacă, din diferite motive, măseaua dă chix şi nu reuşesc să mă localizeze prin reţeaua terestră, compania de telefonie mobilă activează micul radioemiţător instalat pe satelitul PLUSAT, amplasat deasupra Balcanilor şi începe să caute semnalul-ecou care mă caracterizează. Treaba costă multe parale, dar amendamentul Vulcănescu mă scapă de cheltuieli. În vreme ce aceiaşi parlamentari care au sprijinit votarea scutirii de impozit au profitat de ea ca să întreţină pe banii contribuabilului câte o mică armată de gorile, eu am preferat, cu discreţie, să investesc în tehnica avansată. Rămâne de văzut cu ce profit.
Odată eliberat, Wu îşi dezmorţi încheieturile, apoi începu să examineze atent locul unde ne aflam.
- Trebuie să scăpăm. Am o întâlnire la 4,30.
Aşa Wu.
Deşi nu-mi aranjasem nici un rendez-vous cu fetele din corpul cadrelor medicale (mamă, mamă, ce corp superb!), îmi doream la fel de mult să ne vedem scăpaţi. Activasem mica baliză TFF dentară, dar până să ajungă salvatorii, merita să încercăm şi noi să punem la cale o evadare. Ne-am coborât din paturi şi, şontâc-şontâc, ne-am apropiat să examinăm uşa. Lemn natural. Scânduri de stejar. Bătute în cuie. Rar întâlneşti în acest veac al sinteticelor armate cu fibră şi al adezivilor siliconici o asemenea lucrătură trainică. Şi-apoi balamalele: mari, cât palma, prinse cu nituri de fier, câte trei la fiecare. Zăvorul, al cărui zgomot mă trezise, era fixat pe partea din exterior, n-aveam cum să ajungem la el.
Am început să răscolim mormanele de mizerie din încăpere, în căutarea mijlocului potrivit pentru evadare. N-am găsit nimic care să-mi ofere vreo idee. Era un gunoi ca toate gunoaiele: moloz, aşchii de lemn, sârmuliţe oxidate, ambalaje mototolite, cioburi de sticlă, cutii de cola, cârpe mucegăite. Nici urmă de artificii, spray-uri, făină trei zerouri, îngrăşăminte azotoase, tuburi de oxigen sau alte asemenea lucruri gingaşe, folosite de ingenioşii din filme ca să arunce o poartă în aer şi să scape din locul de detenţie.
- Trebuie să ieşim. Am o întâlnire la 4,30...
Aşa Wu.
Ne-am întors dezamăgiţi la locurile noastre. Chinezul mătură benzile pentru fixarea mărfurilor cu care-l „ancoraseră” răpitorii, apoi, pe neaşteptate, fiul Imperiului de Mijloc îşi izbi fruntea de saltea, sări în sus şi strigă ceva, n-am înţeles ce, parcă-mi grăise în chinezeşte. Văzând că nu pricep, îmi arată una din benzi şi îmi comunică laconic.
- Wu ştie cum vom scăpa.
Începu să desfacă una dintre panglicile albe, de unde scoase câteva fire de sintel, le strecură pe sub cuiul balamalei de jos şi le petrecu capetele în jurul a două aşchii de lemn. Am înţeles abia când a început să le răsucească: improviza un fel de ferăstrău.
- Crezi că o să meargă?
- Wu încearcă.
Se aşeză pe vine şi se apucă să taie ţâţâna. O vreme am stat să văd cum trage ritmic, într-o parte şi-n alta, firele de oţel sintetic răsucite, apoi, văzând că abia dacă a curăţat rugina, m-am înapoiat în pat. La patru treizeci are o întâlnire, se pare importantă, nu ştiu cu cine, treaba lui, se grăbeşte. Nu cred să termine până atunci, dar dacă vrea, merită să încerce. M-am întins comod şi, ascultând sfârâitul micuţului bomfaier, mi-am fixat privirea într-un punct de pe tavanul boltit al pivniţei, unde un păianjen cu catalige mărşăluia ticăit, lipsit de râvnă. Un crâmpei de poezie îmi umplu mintea:
Pe păreţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de păianjen
Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te uiţi la ele!
Greu li-i de mindir de paie şi apoi din biata-mi piele
Nici că au ce să mai sugă...

Brusc mi se făcu frig, ce-mi veni să recit din Eminescu? Păianjenul, desigur. Wu îşi găsise o ocupaţie, ronţăia cuiul balamalei. Lucra înfocat. Eu n-aveam altceva de făcut, decât să stau şi să aştept salvarea. Wu. Sau Lola. Trebuia să fie dimineaţă, deci e probabil să scăpăm înainte de patru treizeci.
- Cât e ceasul? m-am interesat, dar chinezul nu-mi răspunse, parcă tăia fierul cu mintea, atât era de absorbit de munca lui. Mie-mi rămăsese să răspund la întrebări. Cum de ajunsesem în situaţia asta? Cine erau răpitorii? Unde erau acum? De ce ne încuiaseră? Ce vroiau, de fapt? De ce nu mă prevenise Angelusul, programul nostru de selectat ştiri-bombă din fişierele prezicătoare? Că de Yi King-ul lui Wu ce să mai zic? La pomul lăudat...
Degeaba am despicat firul în patru, n-am reuşit să realizez unde duce. Răpirea noastră n-avea nici un sens, câtă vreme nu părea să fie un fapt senzaţional. Nu dispuneam de informaţiile necesare, n-ar fi trebuit să mă sfărâm, dar n-aveam astâmpăr. Mi-am imaginat felurite motive, scenarii, comploturi, şantaje, acţiuni în forţă, stratageme, dar nimic nu se lega. Nu-mi rămânea decât să las timpul să le rezolve.
Buf! Buf! Cling!
Wu se aplecă şi culese cuiul tăiat. M-am repezit să văd minunea. Am dat să-l îmbrăţişez de bucurie, dar chinezul se feri, îmi întinse smocul de fire, îmi arată cealaltă balama şi surâse obosit:
- Te rog, taie. Am o întâlnire la 4,30...
Am tot firizuit, hâr-hâr, cale de mai bine de trei ceasuri până când am reuşit să-l decapitez. Nu-mi tulbură nimeni strădania. Şi nici nu-mi dădu nimeni diplomă de chinez bătrân, să-mi certifice stăruinţa. Wu clipi mărunt, mă ajută cu mâini tremurătoare să scoatem şi celălalt cui, apoi am apucat balamalele golite şi am tras puternic. Lemnul trosni, ceva scrâşni ca o lamă ştirbă trecută printr-o bucată de tinichea şi, buf! abia de-am avut timp să ne ferim din calea ei, masiva uşă se prăbuşi umplând încăperea de praf.
- Iu-hu! am chiuit de bucurie.
Fiul Hong Kong-ului îmi făcu semn să mă astâmpăr:
- Poate vine paza.
Am scos capul, era senin şi linişte afară. Şi mirosea a altceva. A aer curat.
- Nu-i nimeni. Hai!
Îmi făcu semn să stau locului şi se duse să strângă patul.
- Hai odată! Nu te mai grăbeşti? Parcă aveai o întâlnire la patru treizeci.
Al cincilea fiu din casă Chang surâse mulţumit:
- Da, dar abia miercurea viitoare.
 
* * *
Primul dilidop îmi trecu fâlfăind pe lângă ureche, dar al doilea mă nimeri în plin. Bula de gelatină se sparse undeva în zona buzunarului stâng şi mă împroşcă din belşug cu centauridină. Nici ceilalţi lunetişti n-au stat degeaba. Foarte curând, arătam de parcă aş fi ieşit dintr-un cuib de pupăză.
Ştiţi, desigur, din cele citite, auzite sau păţite, ce-a urmat: absorbţia cutanată instantanee, cianozarea regiunii, paralizia musculară, scăderea tonusului general, vertijul. Adică otrava mi s-a băgat pe sub piele, m-a învineţit, m-a înţepenit şi nu s-a lăsat până când nu mi-a tras pământul de sub picioare. Când explică hipocraţii, sună atât de nevinovat (asta pentru că nu uită niciodată să evidenţieze ce invenţie epocală sunt proiectilele non-letale), pentru că nu se poate numi viaţă ceea ce urmează după ce te-a pocnit un asemenea gogoloi de piftie otrăvită cu fiere de meduză. Cel puţin până când ţi se administrează antidotul.
Mă ardea pielea, de parcă îmbrăcasem cămaşa lui Nessus. Wu scăpase nevătămat, şi-a fluturat cearceaful şi a aşteptat să fie somat să se predea. Nişte indivizi cu cagule m-au pus pe labe şi mi-au pus cătuşele, apoi, hodoronc-tronc, ne-au şi înghesuit în maşină. Rapid, eficace, profesionist.
Am încercat să le explic cine suntem şi cum am ajuns acolo. Regret imens că ne-au prins în ţinuta de spital şi n-am avut nimic la îndemână ca să înregistrez politeţurile schimbate. Esenţialul, în termeni civilizaţi, suna cam aşa:
- Degeaba, Bombonel, nu-mi pasă cine eşti. Dacă te prinsei fără acte, poţi să fii şi comisarul Lăscărică, legea-i una pentru toţi. Primii ordin că în casa aceasta se ascund nişte legionari, că trebuie să le lichidez cuibul, să imobilizez suspecţii şi să-i escortez la sediu. Nu-mi zise nimeni despre niscaiva ostatici. Puiule (către ciobănescul deranjat de rămăşiţele de spray paralizant impregnate în hainele lui Wu), dă-te mai încolo, că te-o-mpuţi lămâia asta care nu ştie ce-i apa. Te găsii aici, te arestai. Ce dacă te prinsei în pijama şi neînarmat? Asta nu înseamnă că nu poţi fi un terorist. Ciocu mic, că-ţi trag una peste bot, de te visezi Picard pe Entărpraiz, la uărp şase jumate...
Am fost eliberaţi de Pompiliu Mărgărit, purtătorul de cuvânt al brigăzii de intervenţii speciale. Deşi, vorba ceea, ne ştim din creşă, rotofeiul Pompi s-a legitimat, ne-a invitat să luăm loc în nişte fotolii suedeze, o domnişoară plutonier ne-a servit discret cu un pahar de cherry (l-a aşezat alături, la îndemâna mea) şi unul de coniac Metaxa (pentru Wu), dovadă că serviciul de informaţii ne-a identificat precis şi-şi cere scuze, într-un fel mai plăcut decât depunerile de coroane. Desigur, puteam pune mâna în foc că, în ceea ce mă priveşte, îi durea undeva, ba se şi desfătau un pic. Mă rog, „Hienă” e o revistă de scandal, nu preluăm nimic nerumegat, mai prelucrăm şi noi un pic „scăpările de informaţii” oferite de oamenii lor, adică le aducem mai aproape de adevăr, ca să nu creadă lumea că s-au întâlnit prostul cu tontul în mijlocul satului la târgul de gogoşi.
Toată această desfăşurare de forţe era menită să pregătească întâlnirea noastră surpriză cu Veniamin Bloch, comandantul civil al serviciului operativ, vorba confraţilor de la „Capul pătrat”: persoana publică cea mai secretă din România. După ce ne-am încălzit un pic, la propriu şi la figurat, şi-am discutat despre timpul probabil şi papara pe care au mâncat-o australienii la campionatul mondial, ni s-au adus nişte halate bleu-ciel de deţinuţi, dar curate şi am fost conduşi în biroul şefului. Care părea că abia aşteaptă să scape de noi, dar binevoia să ne facă un hatâr de dragul intereselor superioare.
Bloch purta ochelari negri, vorbea tărăgănat, po-li-ti-cos. Se juca cu o cartelă de plastic colorat.
Legitimaţia serviciului secret e una din cele mai practice găselniţe. Mai greu de copiat decât bancnota de 100 de lei, ea are o mie şi una de utilizări: poţi să deschizi un cont bancar sau scrisori cu ea, să-ţi cureţi unghiile sau dinţii, e totodată o cartelă telefonică cu prioritate zero şi cu număr nelimitat de convorbiri, foloseşte la rezervarea instantanee a oricărui loc, în orice direcţie, pe orice mijloc de deplasare, dar poate fi pusă şi ca semn în cartea de coduri sau utilizată ca permis de intrare la conferinţele de presă ale guvernului, dar asta e deja o alternativă prea plicticoasă.
- Domnilor! Ne cerem scuze pentru confuzia făcută, dar vă rugăm să ne credeţi, n-am bănuit că aceşti tineri fără căpătâi vor trece la acţiuni în forţă. Avem o rugăminte, sperăm să o înţelegeţi. Ne-am dori ca acest caz să nu beneficieze de publicitate. Noi încercăm să-i convingem să renunţe cât încă nu apucă să se facă prea cunoscuţi. Am impresia că exact acest lucru l-au urmărit prin răpirea Dumneavoastră. De aceea, v-am ruga să nu vorbiţi şi, mai ales domnule Gogagiu, să nu scrieţi nimic despre cele întâmplate.
La naiba, ăsta vrea să-l scot cu cămaşa curată. Dar nasul meu îmi spunea altceva. Încă mă mânca pielea în locurile atinse de centauridină şi ce poate fi mai rău decât un ziarist atins de mâncărici? Mamă, ce bice o să-i trag Angelusului, numai să mă văd în redacţie.
- Ne-am înţeles?
Îl înţeleg, l-am asigurat cu înţelegere, doar suntem oameni de înţeles. Cine ne ştie pricepe.
- Veţi fi conduşi la clinica Pavelescu, unde vă veţi întâlni cu cei apropiaţi. Vă rog să nu le spuneţi nimic, au fost anunţaţi că aţi fost transferaţi acolo pentru nişte analize. Cheltuielile de internare sunt achitate. Staţi liniştiţi, incidentul nu se va mai repeta. Vă doresc o însănătoşire cât mai grabnică!

Ne-a expediat fără să mai dea mâna cu noi. Nu-mi plac oamenii care-şi ascund ochii şi mâinile. Sunt alunecoşi. Îi pot crede doar o dată pe an, în 31 aprilie. Vorba craiului către fiul său, Harap Alb: „Să n-ai de-a face cu dânşii, că sunt tare şugubeţi”.
Dar nu atât de şugubeţi ca noi, cei de la presa dezlănţuită.

Autor: Franciscus Georgius