Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

Ianuarie 2016

M. Eminescu spunea că vom fi cu atît mai naţionali cu cît vom fi mai universali. Ca atare, profunzimea originalităţii proprii, cea care ne particularizează printr-o re-deschidere universalizantă a problematicii fiinţei, este, de fapt, calea de a fi noi înşine. Este binecunoscută replica pe care a dat-o E. Cioran, în legătură cu o afirmaţie a lui C. Noica, aceea referitoare la „sentimentul românesc al fiinţei”. Acesta trimitea, sub specie ironiae, la „sentimentul paraguaian al fiinţei”, adică la bagatelizarea oricărei închistări ontologice. Căci datele strict identitare ţin de factualitatea imediată, unde, în general, diferenţele fac regula, pe cînd, din perspectivă transmundană, fiinţa este unică, chiar dacă adoptă morfologii diferite de trăire a spiritualităţii. Identitatea naţională rămîne totuşi un concept slab în contextul globalizării. Cele două deziderate evoluează în registre greu de conciliat atît în planul realităţii, cît şi în cel al idealităţii. Căci şi globalizarea se face cu o sumă de particularităţi naţionale. 

*

L. Blaga susţinea că fiecare se manifestă conform unei „matrici spirituale” proprii, şi că, de fapt, noi nu ne prea putem abstrage acestei fatalităţi sădită adînc în fiinţa noastră. Oricît am încerca să ne schimbăm stilul, viziunea enstatică şi ecstatică, versantul literar, modul de a vedea lumea, acestea vor fi întotdeauna tributare subconştientului nostru, plămădirii sufleteşti originare, datelor arhetipale. Cînd este vorba de scris, de virtuţile sale raţionale şi supraraţionale, nu putem evita cel mai important element – limbajul, idiomul în care se manifestă. Acesta ne poate face să gîndim uşor diferit şi în alţi termeni chiar aceleaşi date ale realului, în măsura în care limbajul este chiar gîndire în act. Ne individualizează, aparent, pentru a ne replasa în politropia şi captivanţa lui semantică. 

*

Deşi ne încăpăţînăm din răsputeri să învăţăm a nu muri, iată că, rînd pe rînd, ne topim discret în abisul din care am venit, cu tot efortul de a-i pune în faţă o stavilă de cuvinte, de cărţi, o baricadă de zădărnicii şi de iluzii. Mi se pare că este aproape o indecenţă ca, la moartea cuiva, să vii să replici cu largi volute literare, cu ample mobilizări metaforice,  cu litanii şi encomioane de circumstanţă, pentru simplul şi elementarul fapt că morţii nu-i poţi da nici o replică. Dar, pe de altă parte, nu poţi nici să taci, pentru că ştii că tăcerea este unul dintre argumentele forte ale morţii, de care ea se serveşte impecabil. Ultima sfidare aruncată morţii: să rîdem de ea. Să rîdem cu toate slăbiciunile thanatofile din dotare, să o provocăm cu o ultimă ironie – aceea de a nu mai fi.

*

La întrebarea ce este iluminismul în datele lui esenţiale, se pare că I. Kant a dat cel mai scurt şi mai convingător răspuns: curajul de a gîndi cu propriul cap. Sens în care iluminismul devine nu doar o problemă cognitivă, ci şi una de manifestare a voinţei, a interogării de factură numenală. Raţionalismul de tip modern – mai ales prin R. Descartes – a deschis şi înspre alte zone de prospecţiune dimensionalităţile sale gnoseologice. Iar, prin I. Kant, „cultul raţiunii” va fi dus în cele mai temerare perspective ale sale, atît de factură intelectivă, cît şi morală. (Rămîn etern valabile interogaţiile sale din Critica raţiunii pure: „Ce pot şti?; Ce trebuie să fac?; Ce-mi este îngăduit să sper?”). Raţiunea de tip iluminist devine instanţa supremă căreia îi sînt tributare toate coordonatele inteligibilităţii lumii, inclusiv cele religioase. Toată această mişcare filosofică, tot acest tumult ideatic al cunoaşterii temeiurilor ultime îşi găseşte precursorul în gîndirea lui G.W. Leibniz. Deşi acest filosof nu face parte în sens stric cronologic din cercul iluminist. Concepţia monadologică a filosofului german va da fundamentul unei interpretări integratoare a înţelegerii lumii, încercînd să depăşească dualismul cartezian. Aşa după cum s-a spus, de la G.W. Leibniz a învăţat epoca luminilor „evanghelia progresului”, entuziasmul şi încrederea în posibilităţile nelimitate ale raţiunii umane. Odată cu Revoluţia franceză, ea va face un pas sigur (poate prea sigur) în meandrele politicului, unde îşi va pierde definitiv inocenţa.

*

Cei care nu scriu se pot bucura mai intens de scrisul ravisant al altora. Mulţi dintre cei care scriu nu se prea pot entuziasma decît de propriul scris. Pe ceilalţi îi pot citi mai mult prin adversitate. Opaci la orizontul altora, leşină de încîntare cînd dau, magnitudinal, de golul propriu. Încearcă să umple un hău cu propriul vid lăuntric. Sădesc vorbe goale în pustiu. Singularitatea scriiturii, originalitatea demersului propriu nu vin din mari cuceriri, ci din mici abandonuri.

Autor: Ioan F.Pop