Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



A face un lucru (lucrurile) mușama

A face un lucru (lucrurile) mușama

Ianuarie 2016

„a ascunde o faptă incorectă, necinstită”

 Datorită accentuării pe ultima silabă, mulți vorbitori recunosc originea turcească a cuvântului mușama (tc. musamma). Termenul a intrat în limba română odată cu alte cuvinte „privitoare la ale casei”: balama, cercevea, dușumea, perdea, saltea, în urmă cu câteva secole (primele atestări aparțin începutului secolului al XVIII-lea). În schimb, verbul a mușamaliza (format prin derivarea cu sufixul –iza de la forma de plural a substantivului) este o creație a secolului trecut. Profesorul G.I Tohăneanu afirmă că „interesul lingvistic al derivatului rezidă în faptul că el rezultă dintr-o alianță sui-generis între un turcism și un sufix neologic, foarte «modern» prin sunetul majorității cuvintelor la care participă” 1.
 Până la crearea verbului, ideea de „a ascunde, a acoperi o greșeală, o faptă incorectă, necinstită” se exprima prin locuțiunea a face un lucru (sau lucrurile) mușama: „Am scăpat de-acolo; acum ne rămâne să ne păzim aici vro câtva vreme, pân’ce s-o face lucru mușama” – V. Alecsandri (DLR, VI s.v. mușama).
 Am regăsit expresia într-o povestire a lui Radu Rosetti (Un suflet mărinimos): „Postelnicul Sandu găsi însă în curând chipul să facă afacerea mușama”. Interesant este comentariul naratorului (autorului) care urmează după expresie: „căci să nu creadă cumva cetitorul că mușamaua este un lucru iscodit de politicianii noștri, care în această privință au la activul lor atâtea invențiuni frumoase: mușamaua este lucru turcesc, importat de veacuri la noi, dar pe care politicianii români l-au perfecționat, aducându-l în starea aproape fără greș în care ni se înfățoșază astăzi”.
 În enunțul de mai sus, mușamaua nu mai denumește „țesătura de pânză impermeabilizată prin lăcuire pe una din fețe, utilizată pentru a proteja obiectele”, ci are valoarea unui infinitiv lung (mușamalizare) care se va crea mai târziu. Dar, de bună seamă, în atenția cititorului rămâne ironia „elogiului” adus măiestriei politicianului român de a perfecționa atitudini comportamentale la care... ar trebui să renunțe.
 Expresia revine și într-o creație literară apărută la un secol după scrierea lui Radu Rosetti, ultimul mare cronicar moldovean, mai precis în finalul nuvelei Remember (1921) a lui Mateiu I. Caragiale. Convins că „unei istorii, frumusețea îi stă numai în partea ei de taină; dacă i-o dezvălui, găsesc că își pierde tot farmecul”, naratorul refuză să afle „adevărul” despre personajul său misterios, adevăr pe care unul dintre ascultătorii întâmplărilor este gata să i-l ofere: „Să-ți spun eu atunci urmarea, a reluat el, a fost dandana mare. S-a făcut mușama ce e dreptul numaidecât, dar adevărul n-a putut fi împiedecat să răsufle. Ai să afli lucruri grozave...”. Replica naratorului („Nu țin să aflu nimic”) izvorăște atât din teama că „adevărul” ar putea mânji o „amintire sufletească”, cât și din felul „mai mult literar” de a privi lucrurile. 
 Posibilitatea echivalării unui grup de cuvinte cu un substantiv, adjectiv, verb etc. este un criteriu de „omologare” a locuțiunilor substantivale, adjectivale, verbale etc. Rămâne la latitudinea vorbitorului să aleagă între locuțiunea care creează imagine sau termenul echivalent.
În cazul nostru s-a impus verbul a mușamaliza, poate și datorită faptului că a face, prezent în zeci de locuțiuni, nu mai spunea nimic. Dintre verbele prin care poate fi echivalată locuțiunea, expresiv ni se pare a fi a cocoloși, în care se mai păstrează ceva din onomatopeicul cocoloș din care este derivat. Dar preferința vorbitorului pentru un cuvânt care poate substitui un grup de cuvinte poate fi și urmarea tendinței de economie în limbă, căreia S. Pușcariu i-a dedicat cincisprezece pagini în capitolul „Organizația limbii” din Limba română. 
Dintre mijloacele extralexicale ilustrate de autor (elipsa, apelul la sufixele moționale, instrumentele gramaticale, intonația etc.), astăzi, cel mai frecvent mijloc la care recurge vorbitorul îl constituie abrevierea, devenit domeniu al tuturor posibilităților. 
      
1 G.I. Tohăneanu, Eminesciene, Editura Facla, Timișoara, 1989, p. 154.

Autor: Gheorghe Moga