Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Elogiul feminităţii confesive

Elogiul feminităţii confesive

Ianuarie 2016

De-a lungul anilor, curajul şi devotamentul, spiritul rafinat, delicateţea şi farmecul inefabil al feminităţii au constituit nu doar esenţa unor personaje literare, ci şi atributele unor modele umane din istoria României, o istorie în care, nu de puţine ori, Femeia a jucat un rol însemnat.
Curiozitatea nestăvilită şi admiraţia fără saţiu în faţa eternului feminin se regăsesc deopotrivă la cunoscutul critic, istoric şi cronicar literar Dan C. Mihăilescu, într-o carte seducătoare prin exaltare, vervă şi erudiţie: Castelul, Biblioteca, Puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013).
 Pornind de la aceste vămi-simbol ce reprezintă mediul în care şi-au format sau obturat personalitatea femei diferite ca statut social, dar uneori înrudite prin suferinţele îndurate, autorul citeşte, sondează, interpretează ori asociază jurnale, memorii, scrisori, amintiri, pe parcursul a trei secţiuni care sintetizează prin titlul lor emblematic destinul celor 14 eroine: Trăind regal frumuseţea, plăcerea şi dăruirea de sine (Regina Maria, Maria Cantacuzino-Enescu, Zoe Cămărăşescu, Cella Delavrancea); Între jubilaţie şi destrămare (Alice Voinescu, Jeni Acterian, Pia şi Cornelia Pillat, Annie Bentoiu); Suferinţa ca împlinire (Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea, Aniţa Nandriş). Intenţia îndrăzneţului şi laboriosului periplu memorialistic este aceea de a realiza „o suită de imagini ale României prin oglinda splendorii, suferinţei şi exemplarităţii feminine ipostaziate confesiv”. 
Dan C. Mihăilescu are mania citatului sau, mai exact, a colajului de citate, însă meritul citării abundente este acela de a creiona, în final, veritabile caractere, fiindcă îl preocupă mai degrabă latura psihologică decât rolul jucat de aceste femei în istoria României (un rol pe care îl cunoaşte şi îl recunoaşte). De pildă, după seria citatelor din Povestea vieţii mele şi Însemnările zilnice ale reginei Maria urmează un portret moral ireproşabil: „Maria este imaginea totală a entuziasmului constructiv, cu trăiri năvalnice şi plenare, cu un altruism neştirbit şi o extraordinară capacitate de dăruire. Insubordonabilă şi imprevizibilă. Dominatoare prin gingăşie, tenacitate şi amenitate, concesivă doar ocazional, dar iute comprehensivă oricând e vorba de interesul de stat şi de esenţa regalităţii ca arbitru naţional”. Semnatarul tripticului Literatura română în postceauşism îşi lasă mai întâi „feminităţile exemplare” să se caracterizeze, alegând cu iscusinţă citatele semnificative, dar îşi rezervă apoi plăcerea de a le caracteriza el însuşi, citind printre rânduri şi enumerând pentru cititorii săi calităţile femeii evocate, nu înainte de a o elogia. Astfel, regina Maria rămâne „făptura de unică, supremă, covârşitoare splendoare din istoria românilor”. Ea „are cu adevărat cultul devotamentului, al abnegaţiei şi datoriei, de unde şi patima carităţii”. 
Pasionata lectură a memorialisticii feminine vizează nu doar fondul psihologic, ci şi „stilistica individuală”, „universul domestic” sau portretele unor personalităţi ale epocii respective. Astfel, în Amintirile...Mariei Cantacuzino-Enescu (doamna de companie a Reginei Maria şi soţia lui George Enescu) se desluşesc portretul lui Gheorghe Donici (eroul de la Robăneşti) şi, mai ales, cel al profesorului Nae Ionescu: „Neantul îl chema, îl atrăgea irezistibil, fiind înclinaţia sa firească. Inteligenţă de Daimon, în sensul grecesc al cuvântului, prin anvergura şi puterea de pătrundere de-a dreptul demonice, în unele cazuri, prin acţiunea subversivă, dizolvantă asupra sufletelor. Asupra sufletului său, în primul rând (...). Gândea şi trăia absolutul”. De fiecare dată, feminitatea este bine definită prin intermediul unor sintagme sau caracterizări memorabile, menite să dezvăluie atât frumuseţea, armonia şi graţia de tip aristocratic, cât şi fineţea scriiturii impregnate de nostalgie şi vitalism. De exemplu, Maria Cantacuzino-Enescu e „un spectacol de feminitate”, Cella Delavrancea (prietena reginei Maria şi pianistă celebră) e o „feminitate debordantă, un aliaj de mondenitate salonardă şi graţie rebelă”, iar Zoe Cămărăşescu (doamna de onoare a reginei Elisabeta) pare „o fiinţă eterică, desprinsă parcă din Cehov, Turgheniev şi Ionel Teodoreanu”, iar calităţile scriiturii sale sunt „gingăşia, calmul imperial, puritatea simţirii şi nobleţea fiinţei”. 
Galeriei feminităţii aristocratice i se adaugă feminitatea erudită, cu un potenţial intelectual enorm, dar care stă sub semnul neîmplinirii sau al ratării datorită contextului social ostil. Din pleiada femeilor intelectuale se detaşează, totuşi, Alice Voinescu şi Jeni Acterian. În cazul lui Alice Voinescu (doctor în filozofie, la Sorbona, Paris, 1913) o carieră ce se anunţa una strălucită este curmată, brusc, de regimul comunist. În 1948, este înlăturată de la Conservatorul de Artă Dramatică şi Muzică din Bucureşti, unde conducea Catedra de Istoria Literaturii Dramatice. Se spune c-ar fi avut curajul să afirme: „O ţară care îşi reneagă trecutul nu are viitor”. Ulterior, e arestată şi condamnată la un an şi şapte luni de închisoare. Atent la fiecare detaliu, Dan C. Mihăilescu citeşte, în paralel, Jurnalul lui Alice Voinescu şi Jurnalul lui Mihail Sebastian. Este surprins de „forţa” evocatoare şi „cuprinderea copleşitoare” a evenimentelor (cele aproape 900 de pagini acoperă perioada 1929 – 1961), de „blestemul istoriei”, de „conştiinţa morţii subiective” a celei care fusese apreciată, la Pontigny, de Paul Desjardins, André Gide sau Roger Martin du Gard. Tulburătoarea confesiune „ne face să cutreierăm ambele maluri ale extremismului politic, legionarismul şi comunismul”, oferindu-ne totodată „cea mai mare surpriză: revelarea marilor nelinişti, toată viaţa bine ascunse îndărătul iluzoriei împăcări”.
Ceea ce o apropie pe Jeni Acterian (regizor şi teatrolog) de Alice Voinescu este tema eşecului specifică, în opinia lui Dan C. Mihăilescu, generaţiei `27: „În ciuda realizării unora, în ciuda celebrităţii, chiar mondiale, a altora, cartea generaţiei `27 este una a ratărilor: biografic şi bibliografic, emoţional şi istoric, psihologic şi politic, profesional şi moral”. Dintr-o asemenea perspectivă, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit poate fi considerat un Abecedar pentru Cartea ratărilor, dar, în esenţă, el se constituie într-un „îndreptar (pătimaş, desigur) de lectură”. Impresionează multitudinea cărţilor citite şi a verdictelor date de Jeni Acterian (uneori, „cu furie senzuală”), introspecţia şi luciditatea ce amintesc de Camil Petrescu, „nesaţiul cultural” al lui Mircea Eliade şi scepticismul lui Emil Cioran. Altfel spus, tânăra de origine armeană a acumulat nu doar cultura şi direcţiile unei generaţii, ci şi toate frustrările acesteia.
În schimb, „feminitatea torturată” e lipsită de nobleţe, de splendoare, de rafinament, căci detenţia presupune suferinţă, degradare, umilinţă, iar locul parfumului de femeie îl iau, acum, întunericul şi izul greu din celulă. În acest sens, sunt cutremurătoare mărturiile artistei plastice Lena Constante (condamnată la 12 ani de închisoare, în procesul Lucreţiu Pătrăşcanu): „Eram foarte murdară. În timpul celor două-trei minute ale duşului de sâmbătă, n-aveam timp decât ca să mă moi. Săpunul, prea tare, nu putea fi folosit. Nu se topea. Din fericire, nu puteam să-mi văd murdăria. Ca să văd cât de negre îmi erau unghiile, trebuia să-mi ridic braţele atât de sus, încât mâinile să-mi ajungă la acea lumină palidă care intra în celulă şi se pierdea pe tavan” (Evadarea tăcută). Apoi, ne înfioară tortura la care este supusă Adriana Georgescu, tânăra şefă de cabinet a prim-ministrului Nicolae Rădescu (condamnată la patru ani de închisoare): „Omul-şobolan vine spre mine. Îmi ia cu grijă capul între mâini şi începe să-l lovească de perete. În gură, gust de sânge. Sunt pe jos” (La început a fost sfârşitul). Ca să nu mai vorbim despre Oana Orlea (nepoata lui George Enescu), care la numai 16 ani este condamnată şi trece prin 13 închisori de femei, în trei ani. Sau despre Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu (soţia criticului Eugen Lovinescu şi mama Monicăi Lovinescu), închisa la vârstă de 71 ani, lipsită de tratamentul medical necesar şi lăsată să moară, pentru că nu voia să-i scrie fiicei sale să se întoarcă în ţară. Nu întâmplător, tristul alai al „feminităţii torturate” se încheie cu Aniţa Nandriş (o ţărancă din Nordul Bucovinei, deportată cu întreaga ei familie, în Siberia). Rod al unei mari nedreptăţi istorice (pactul Ribbentrop-Molotov), Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia evocă un destin cumplit şi e o carte uluitoare prin limpezimea şi simplitatea relatării: „Aniţa Nandriş-Cudla scrie aşa cum toarce lâna, culege pipernicitele fructe ale tundrei, ridică o casă, pune apa pe foc sau coase o haină. Cu har, dar fără ideea harului”.
Scriitorincul de altădată e un maestru al tehnicii decupajului. El ştie să aleagă pasajele concludente ce vin în sprijinul ideilor sale, dovedind multă abilitate, atunci când stabileşte afinităţi intelectuale ori similitudini ale eroinelor pe care le admiră, necondiţionat. Aşa se face că, până la urmă, toate aceste femei ultragiate poartă o aură tragică, remarcându-se prin „amestecul paradoxal de forţă şi fragilitate”, prin rezistenţa lor morală.
Spirit, prin excelenţă, asociativ, Dan C. Mihăilescu este în acelaşi timp digresiv, empatic şi entuziast, dovedindu-ne că a rămas un susţinător fervent al memorialisticii care trebuie „absorbită în organismul literar”. Volumul lui de „glose” şi elogii ale feminităţii confesive îl menţine în zona tot mai puţin frecventată a cronicarului atipic, înzestrat deopotrivă cu bucuria lecturii şi dorinţa de a livra, permanent, tinerei generaţii modele „uman-ziditoare”, de necontestat.

Autor: Marcel Lucaciu