Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Ieșirea din peșteră

Ieșirea din peșteră

Ianuarie 2016

Cartea poemelor mele nescrise, 
Varujan Vosganian

A citi „ Cartea poemelor mele nescrise”, semnată de Varujan Vosganian, în absența unei lecturi a premiatului roman „Cartea șoaptelor” e aproape un sacrilegiu. În mod paradoxal, reciproca e valabilă. Nu știu să fi găsit o corespondență mai reușită, mai firească între un volum de proză și unul de versuri, dar nici o sublimare mai reușită a epicului existenței în liric și a lirismului vieții în epic. Două volume surprinzător de convergente, care, deși coagulează aceleași felii ale vieții, deși dezvăluie deopotrivă nucleele existențiale ale autorului, deși par a fi fost modelate din aceeași cocă, trezesc, fiecare în parte, emoții noi, reușesc să ofere perspective complementare.
Autentice acte estetice, cele două volume lasă cititorului sentimentul că autorul a trăit, grație nevoii de sinceritate, o luptă interioară extrem de intensă, căci fiecare pagină e asemenea unei monede: în termenii Irinei Petraș, am spune că volumele sunt deopotrivă oglinzi și vitralii, căci reproduc și/sau transfigurează, într-o succesiune amețitoare, imaginea familiei, trecutul înecat în nostalgie, dilemele existențiale: sensul nașterii, al vieții al morții; soarta; religiozitatea ființei umane, dramele societății actuale.
În acest context, textul de pe coperta 3, semnat de autor, e elocvent: „Poezia se scrie la persoana I. Ea este o artă a sincerității, o continuă mărturisire. O spovedanie fără cuminecătură, căci poetul nu primește nimic în schimb și nu poate fi iertat pentru darurile sale. Cum se poate, așadar, povesti viața unui poet lăsând la o parte orice altceva știm despre el și recompunând-o din versurile sale?” De altfel, mărturisirea (regăsită și într-un vers din volum: „Poezia mea e-o epopee scrisă la persoana I”, Ne privim în tăcere), asemenea titlului, oferă și o altă importantă cheie de lectură a volumului, care ne trimite spre conceptul filosofic al polarității: „În Cartea poemelor mele nescrise, eu sunt mai ales ceea ce nu am putut împlini. Asta înseamnă că destinul trebuie asumat fără încetare, dar că nu trăim niciodată de ajuns pentru a-l duce până la capăt. Cineva, într-o altă lume, continuă să-l trăiască ori să-l scrie pentru noi”. Văzutul și nevăzutul, neîndoielnicul și îndoielnicul, ceea ce a fost și ceea ce ar fi putut fi sunt tramele volumului care oscilează între a fi un recviem sau o odă închinată alterității necesare și cuvântului când șoptit, când nerostit.
În fapt, marile volume de poeme apărute în ultimii ani (vezi Marta Petreu, Gabriel Chifu, Adrian Popescu, Ion Pop, Mircea Muthu, Ioan Es. Pop), multe la aceeași editură „Cartea Românească”, au aceeași notă confesiv-retrospectivă, apropiate de o memorialistică puternic stilizată, metaforizată, ca o clătire a ochilor și a sufletului într-un Iordan al copilăriei și al celorlalte vârste esențiale. 
Multe dintre cele 87 de poeme din volum sunt arte poetice, unele trădate chiar de titlu, altele camuflate în poeme religioase sau sociale. Cronologia personală, a existenței fizice e concurată de o cronologie intrinsecă, a stărilor, a trăirilor, a frământărilor chiar din primul poem, care dă și titlul volumului. Ce transpare de aici e fragilitatea graniței între cert, posibil, probabil, între alternativele existenței pe care hazardul sau destinul le-ar fi putut încetățeni, între eu și celălalt eu: „m-am născut odată cu cartea poemelor mele nescrise/ nu eu am ales-o, așa cum nu am ales/ limba în care m-am născut,/ puteam să mă nasc într-o limbă moartă,/ cartea poemelor mele nescrise ar fi fost săpată în stâncă/ și umbrele echinocțiilor ar fi scris epopei,/ eu, însă, m-am născut într-un aluat cald,/ am primit cartea poemelor nescrise ca pe o a opta taină,/ o cântare a treptelor, ar zice psalmistul,/ nu poți sări nicio treaptă,/ nu poți lăsa nicio pagină necitită. /…/ cât despre mine, ce-aș putea spune,/ ar trebui să mă-nalț/ peste umărul celui care citește,/ să mă furișez în spatele lui,/ mi-e teamă că nu se poate, căci umărul acela/ este încă o dată al meu,/ și tot ce pot spune despre cartea poemelor mele nescrise/ este că tocmai în clipa în care scriu acest vers/ s-a subțiat cu o pagină”. Nu e aici un alter ego banal, standard, căci, rând pe rând, uniforma, izotopul de carbon, cel „cu care împart imaginea mea despre lume”, umbra lui, singurătatea lui, biruitorii, învinșii ocupă locul „celuilalt eu”.
Laitmotiv în prima parte a volumului, nașterea e evocată simbolic, prin asocierea cu evenimentul istoric marcant (menționat și în „Cartea șoaptelor” sau în conferința susținută la Zalău, în momentul lansării romanului) și cu momentul nașterii unui poem: „Îmi vine să deschid ferestrele larg și să strig:/ s-a născut un poem!/ Așa cum a făcut, în douăzeci și cinci iulie, doctorița,/ pe vreme de ploaie/ în anul o mie nouă sute cincizeci și opt,/ la orele două după-amiază, fix când pleca/ ultimul escadron al Armatei Roșii din țară”.                    
Pe linia polarității, tema regăsită frecvent este cea a morții, ipostaziată frecvent în interlocutor sau iubită, niciodată blamată sau subestimată, privită ca un catalizator al vieții, nu ca un neutralizant: „moartea naște pui vii și suntem copiii ei”, „te-am păcălit, moarte a mea, te-am iubit/ înainte să mă ajungi tu pe mine”, „e bine că moartea miroase a usturoi o simți/ venind de departe”, „Moartea mă priveghează cu lumânarea în mână,/ plânge, la despărțirea de mine”, „Nu moartea o să fie de vină dacă ai să mori”, „Moartea ca spațiu compact - ca dezlipire de sine,/ o imposibilă declinare”. Un întreg poem, cu un titlu cunoscut, din care nu transpare tema (Portret al artistului la tinerețe), e dedicat morții și creației deopotrivă: „Moartea e încă atât de departe,/ încât aș putea s-o iubesc, ca pe o femeie frumoasă,/ s-o aud, susurând în firele de înaltă tensiune,/ în conductele oarbe,/ aș putea s-o privesc, cu răsuflarea tăiată,/ cum dansează în vârful degetelor pe un tăiș de pumnal.// Sunt dintre aceia puțini care și-au înșelat moartea/ cu orice altă moarte le-a ieșit în cale./ Am spus cuvintelor: ridică-te și umblă!/ și fiecare vers, încovoiat la edec,/ a plecat în căutarea propriei morți”. De aceeași factură este Autodenunț, un manifest social-artistic și un testament liric, apropiat prin tonalitate de un epitaf, dar și Ars poetica, unde simbioza e și mai evidentă: „Fără clipa din urmă viața/ e o bâjbâială, un fel/ de a vedea cu degetele, pe întuneric. /…/ viața trăită în vers alb aparține zeilor,/ moartea obligă la rime”. 
Trupul e receptat ca o Matrioskă ancestrală, ca un spațiu locuit, dar necunoscut, mai îndepărtat și mai puțin accesibil decât sufletul: „O bună recompensă va fi să primească/ cel care va găsi pielea feței mele, smulsă de vânt./ Nu mai ajung cu degetele până la marginea trupului meu” (Scara lui Iacob); „Privesc în sufletul meu fără a ști/ de care parte a privirii sunt,/ atât de liber, încât îmi pot aminti/ lucruri ce nu au fost niciodată” (Trecutul care n-a existat). Doar sângele pare a fi o substanță a eternității, un Charon aflat la granița între finitudine și eternitate. 
Trei sunt toposurile simbolice prin care peregrinează, asemenea poporului său, poetul: spațiul copilăriei, al familiei, extrapolat la țara strămoșilor, ca spațiu simbolic, spațiul hierofanic, al dialogului cu divinitatea, și, în mod inedit, timpul. 
Casa copilăriei e, asemenea celorlalte spații, mai degrabă un atopos, un căuș al memoriei, al senzațiilor, al sentimentelor: „În casa noastră e întuneric /…/ În casa noastră lucrurile sunt mai ușoare ca aerul. /…/ În casa noastră e frig, cenușa din vatră/ nu scânteiază, ca ninsă dintr-un cer negru./ Nu avem pături să ne acopere, nici memorie, nici recunoștință./ Ne învelim unul în celălalt”. Foamea, frigul, nesiguranța, instabilitatea devin moșteniri esențiale, semne ereditare dureroase. Doar în poemele din care răzbat ecouri rustice se atenuează tensiunea lirică, fiind înlocuită de o nostalgie a paradisului pierdut: „S-ar zice că trecutul e partea vinovată a existenței,/ și, totuși, cele mai exacte amintiri/ le am despre pomii/ din curtea de la Focșani a copilăriei mele./ Întreabă-mă orice despre cireșul din fundul grădinii,/ despre scoarța lui netedă/ și fructele cu gust de oțel după ploaie,/ sau despre caisul cu scoarța solzoasă,/ pe care graba mea de copil/ nu-l lăsa să se coacă/ și-i mâncam fructele încă verzi, strepezite,/ (Caisul acela din mijlocul curții e locul/ din care în viața mea începe orice măsurătoare)”. Nostalgice sunt și poemele-portret, în care o umanitate dispărută se conturează; figuri ancestrale sau familiare populează poemele Psalm pentru mama, Calendarul (unde se conturează portretul bunicii Arșaluis, din vremea tinereții), Tăietorul de lemne (cu imaginea lui Mitică, un homo religiosus autentic), Arșag, clopotarul sau Bunicul meu, grădinarul, Negustorul de coloniale și conservarea energiei, Bunicul meu, în care apare evocată una dintre cele mai emoționante figuri regăsite și în „Cartea șoaptelor”. 
Consistentă este și componenta religioasă a volumului, nu doar prin recuzită, ci și prin accente; slujba de seară, paracliserul, Vinerea mare, învierea, ruga, arginții sau tablele de legi, alături de invocații, tânguiri sau spovediri întrețes o atmosferă de hierofanie. Nu e nimic din religiozitatea tradiționalistă aici, căci raportarea la divinitate se face într-o manieră autentică, ce alternează registrele, de la grav, solemn, la familiar, trădând o sinceritate copleșitoare. 
Un spațiu ofertant devine, în mod paradoxal, timpul. Temporalitatea eludează, în poemele lui Varujan Vosganian, reguli, norme; maculat, viciat, invalidat, multiplicat, suprapus, timpul răstoarnă o cronologie consacrată, demonstrând că e prea strâmtă și atât de relativă delimitarea trecut-prezent-viitor: „Memoria e tot un fel de prezent,/ iar viitorul s-a întâmplat - / îl vom trăi,/ dar asta nu schimbă nimic cu nimic” (Calendarul), „În urma mea e mereu înapoi și/ în urma mea e mereu înainte” (Nu este loc pentru nicio concluzie), „Un centimetru pe secol, așadar,/ istoria lumii măsoară un metru/ din care douăzeci de centimetri de civilizație creștină. /…/ Iar aici, pe ultimii cinci milimetri, cam cât o sămânță,/ sunt eu cu micul meu infinit” (Oda celor cinci milimetri), „După un timp nu mai există timp” (Detaliu), „Trecutul merge înaintea mea./ Eu merg în urma trecutului meu” (Elegie pentru un paltin). 
Se conturează, parcă în subsidiar, un palier al civilizației moderne care pălește în mod categoric în fața temelor fundamentale abordate în volum; marile stadioane, computerul, e-book-urile, interogatoriile sau Gara de Nord sunt piese disparate ale unei realități fade, înguste. 
Cărți în adevăratul sens al cuvântului, așa cum ține să sublinieze autorul chiar prin titluri, „Cartea șoaptelor” și „Cartea poemelor mele nescrise” mi-au amintit de alegoria propusă de Platon, prin mitul peșterii, căci viața și creația nu trebuie să se reducă la a percepe și expune succesiuni de umbre, de aparențe, ci presupun ieșirea din peșteră, iluminarea, deopotrivă a creatorului și a cititorului. Ceea ce se întâmplă în „Cartea poemelor mele nescrise”... Cu prisosință.

Autor: Carmen Ardelean