Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Literatura pe viu cu Alexandru Vlad

Literatura pe viu cu Alexandru Vlad

Ianuarie 2016

„normalitatea, mai mult sau mai puţin de durată, poate ţine loc de fericire”

Omul de la fereastra amintirilor noastre, Alexandru Vlad, ne-a lăsat ultimul său roman, apărut postum, sub îngrijirea prietenului Ion Mureşan. Cu discreţia sa binecunoscută, nu vorbise decât celor foarte apropiaţi despre roman, însă printr-o frumoasă întâmplare, m-am numărat şi eu printre norocoşi.
Se fac aproape doi ani de când într-o dimineaţă întunecată am intrat în cafeneaua Klausenburg, cu câteva reviste literare, dorinţa de-a mă refugia din calea ploii şi poftă de o cafea. Absorbită de lectură şi de aromă îl aud salutându-mă, mă ridic, schimbăm câteva vorbe şi se scuză, spunând că-l aşteaptă pe prietenul ce-l găzduise cu un an înainte la Florenţa. 
Soseşte prietenul, dar nu pot să nu aud dialogul celor doi. Ca şi cum ar fi doar ei pe lumea asta, Alexandru Vlad îi povesteşte prietenului despre romanul la care mai avea puţin de lucru. Povestea cu însufleţire, cu ochii strălucitori, aşa cum ni-l amintim, despre soluţia pe care a găsit-o pentru a reuni cele două secvenţe romaneşti, romanul şi anexele. Povestea firului epic, rezolvarea conflictelor, toate păreau o recapitulare, aşa cum le povestea, parcă mai mult sieşi. 
Aveam la îndemână telefonul şi ar fi trebuit să fac doar câteva manevre discrete ca să filmez întreaga scenă. Acum regret că am respectat intimitatea scenei, dar nu puteam trăda încrederea tacită ce mi se acordase şi să spulber frumuseţea acelei scene cu o indiscreţie care, în acea clipă, mi se părea vulgară. Un prieten drag îmi refuză imprimarea unor asemenea momente altfel decât în memoria afectivă, însă prea adesea, tot ceea ce ne rămâne, mai ales celor cărora trecutul ne este mult mai lung decât viitorul, sunt încremenirea acestor clipe într-o imagine. 
Am găsit romanul „Omul de la fereastră” cu ocazia Festivalului Internaţional de Carte „Transilvania”, la standul Editurii bistriţene Charmides, cea la care apăruse şi romanul „Ploile amare”. Ştiam că Ion Mureşan îl consultase pe Alexandru Vlad, în ultimele sale zile, inclusiv în privinţa fotografiei pentru copertă, dar cum eu nu-l cunoscusem atât de tânăr, ca în acea fotografie, amintirea ediţiei anterioare a festivalului, când ne-am înfruptat cu toţii, din plăcintele aduse de Ioan Marchiş, apoi din slănina epocală de Mangaliţa, de la raiul său din Ocoliş, ei bine, m-au năpădit lacrimile. Da, sunt o plângăcioasă, dar eram doar eu şi bunul om de la Charmides, aşa că am mângâiat cu duioşie chipul neverosimil de tânăr al lui Alexandru Vlad de pe copertă. „Aveţi cartea?” m-a întrebat. „Nu”, i-am răspuns eu şi mi-am lăsat lacrimile să alunece fără să-mi mai pese. Când mi-am ridicat ochii, avea cartea în mână. „Acum o aveţi” şi era ca şi cum Alexandru Vlad mi-ar fi dat-o. 
Un roman în care autorul s-a exorcizat de trecutul său, de utopiile unei generaţii, de întrebările obsesive. Presărat cu sentinţe, cu judecăţi de valoare, romanul unui personaj-narator, dar şi autor în bună măsură, căci personajul este Adam şi dacă adevărul este aşa cum îl construieşte fiecare, atunci romanul acesta este povestea adevărului lui Adam, începătorul lumii sale, cu temporalităţi evocate cu zbucium. Ecuaţia morală îşi păstrează necunoscutele, însă ele se limpezesc memorabil.
 „Obsesia mea pentru puritate, a nu colabora cu securitatea, a nu deveni victima ei, a nu mă lăsa maculat, ţinuse tot de această imagine a viitorului. În faţa viitorului ne prezentăm cât mai virgini posibil. Mai târziu vei constata că viitorul nu e altceva decât prezentul prelungit în condiţii rezonabile. (...) Simţim o lumină premonitorie căreia îi zicem destin. Nu va trebui să facem compromisurile pe care le-au făcut părinţii noştri, prinşi în capcanele vieţii. Dar mai apoi constatăm că trebuie să ducem poverile cu care ne-am născut. Cine altcineva, ce ne aparţine mai mult decât acestea? Se adaugă lucrurile pe care părinţii noştri, în generozitatea lor, ni le-au lăsat moştenire, plus acele greşeli de care suntem singuri responsabili, asumarea lor va da sens vieţii. Şi iată-mă un moştenitor căruia în loc de avere i-au rămas datorii, pe care într-un fel sau altul e obligat să le plătească. Şi recunosc c-am fost oricum o natură duplicitară, oricât îmi repugnă acest lucru – sentimentele au trebuit întotdeauna ascunse, chiar şi de mine însumi.
Povara acestei vieţi îmi rămâne s-o duc singur”.
Povara gândurilor sale ne-a lăsat-o nouă şi romanul abundă în introspecţii memorabile, în judecăţi aforistice, un rezumat profund, analitic şi psihologic al autorului. „Ni se spune că lumea va fi atât de bună pe cât de buni vom fi noi”.
„Chiar şi dragostea vinovată e mai mult dragoste decât vină” este cheia unuia din conflictele interioare ale lui Adamek, aşa cum îl alintă sora lui, Monika, iar referinţele directe şi indirecte la mituri, văzute prin lentila Leviticului şi al scrierilor Sfântului Augustin, vin să susţină un conflict secundar în roman.
 „Trebuia să plec. Nu mai am de ce rămâne eu însumi. Am crezut că în ţara mea vor urma schimbări care să merite să fii tu însuţi”. 

Autor: Alice Valeria Micu