Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Angoase

Angoase

Ianuarie 2016

Se întâmpla într-o zi de joi. Ultima joi din aprilie. Soneria de ieșire îl prinse tocmai când termina conversația privind redactarea temei pentru acasă. Luă catalogul de pe catedră și ieși. Nu-i plăcea să abuzeze de pauzele elevilor, scurtându-le, cum din păcate făceau unii dintre colegi. În urma sa, rumoarea se transformă în gălăgie, caracteristică pauzelor dintre ore. La ușă îl aștepta directorul adjunct. Îi zâmbi. 
- Hopa! Cât pe ce să te scot din joc. Norocul tău că ușa se deschide înspre înăuntru.
Le era cunoscută tuturor colegilor meteahna acestuia de-a trage cu urechea la ceea ce se întâmpla în sălile de clasă în timpul desfășurării lecțiilor.
- Te rog să treci pe la direcțiune! Te așteaptă domnul director.
În conversațiile intercolegiale nu foloseau decât întâmplător apelativul oficial. Sau în timpul consiliilor profesorale și al ședințelor.
- Știi cumva de ce? îi sări de pe buze întrebarea.
- Nu. Tocmai intram în școală când a ieșit din cabinetul său și m-a rugat să te caut și să te anunț. 
În mod obișnuit, când avea ore în sălile de clasă de la primul și al doilea etaj, cobora cu pași lenți scările către sala profesorală. Mai cu seamă dacă era solicitat de elevi pentru te miri ce probleme. De data asta, acceleră coborârea. Îl măcina curiozitatea. Încerca să intuiască motivul convocării. Trecu pe la sala profesorală și lăsă catalogul pe masă. Porni către cabinetul directorului, sau direcțiune, cum obișnuiau să-i spună, care fusese amplasat în stânga holului de la intrarea principală în liceu, vis-à-vis de secretariat, astfel încât să poată fi observată orice persoană care înainta pe aleea dintre poartă și intrarea în clădire. 
Bătu nehotărât în ușă. Așteptă să primească permisiunea de-a intra, după care apăsă pe clanță și pătrunse. Încăperea era aranjată în funcție de viziunea fiecărui director. În cea de acum spațiul era destul de aglomerat: o „masă de lucru”, e-adevărat destul de masivă, un dulap-bibliotecă și o masă ovală înconjurată de șase scaune tapițate. Aici se țineau ședințele consiliului de administrație și alte întâlniri „de taină” ale conducerii. Domnul director îl aștepta în picioare, cu spatele spre fereastră.
- Bună ziua! Mi s-a... transmis că doriți să vorbiți cu mine...
- Nu tocmai eu, ci dânsul, își întoarse privirea spre cealaltă persoană, un bărbat care ocupase unul dintre scaune, cu fața spre ușă. Vă rog să mă scuzați, i se adresă acestuia, vă las să vorbiți. Apoi părăsi încăperea. Concomitent, celălalt se ridică și, după ce se închise ușa, se recomandă:
- Locotenent major Toader, de la serviciul securității statului. Luați loc! 
Se conformă invitației. 
- Tovarășe profesor, am fost informați că ați mijlocit introducerea în școală a unor persoane dintr-un stat capitalist, fără să cereți permisiunea, sau să anunțați conducerea unității de învățământ. Știți că ați încălcat legea securității naționale, fapt pentru care puteți fi acuzat de trădare a siguranței statului român? Turuise fără pauză, cu o voce hâșâită, de fumătoare bătrână. Purta un costum gri, cămașă albastră și cravată bleu închis.
Pe Raul îl cuprinse un tremur imperceptibil. Era, probabil, un amestec de neliniște și revoltă. Încercă să-și stăpânească mânia folosind un ton de dialog civilizat:
- Cred că exagerați. Am făcut peste doi ani de stagiu militar. Am depus un jurământ de credință față de țară și popor. Nu de mult, am semnat un alt legământ față de orânduirea socialistă. Teoretic, știu ce presupune un act de trădare. Nu accept această acuzație. La urma urmei, singura greșeală, pe care să zicem că mi-aș asuma-o, este că n-am anunțat conducerea școlii în legătură cu prezența celor două persoane străine, adică din afara instituției noastre, fie că acestea sunt din România, fie din altă țară. Și apoi, cine v-a spus că le-am introdus eu? Habar n-am dacă a fost sau nu anunțată prezența lor.
Celălalt ascultase calm, apoi se așeză în fața tânărului dascăl și, cu o mimă sumbră, îi aminti datele genealogice și familiale:
- Constat că nu m-am făcut înțeles. Nu am nimic personal cu dumneavoastră. Însă, în urma analizării informațiilor venite la instituția securității statului, am primit ordin să vă caut și să vă iau o declarație. V-am studiat dosarul personal aflat în arhiva noastră. Știm că tatăl dumneavoastră a fost subofițer de jandarmi în perioada regalității. Solicitat să se alăture miliției populare, a refuzat pe motive de boală. Însă mai târziu a devenit colaboratorul acesteia, ca să mă exprim elegant. Mama a fost crescută și educată la conacul unor aristocrate maghiare, și a deținut, până în 1948, un... boutique în corpul de clădiri din jurul bisericii reformate. Se știe că în vacanța de vară dintre anul întâi și anul doi de studii universitare ați însoțit un inginer german prin Maramureșul istoric. L-ați cunoscut prin intermediul viitorului dumneavoastră naș, soțul unei verișoare primare, care de fapt era colaboratoarea instituției noastre. La festivalul internațional din Chrudim, așa se pronunță, nu?, Cehoslovacia, v-ați împrietenit cu două actrițe păpușărese din Japonia și cu un jurnalist englez. Ați purtat cu aceștia o bogată corespondență în limbile engleză și franceză, dar care s-a întrerupt brusc la intervenția noastră. Cred că ați bănuit asta. Acum, vă rog să scrieți tot ce s-a întâmplat și ce ați vorbit de când le-ați întâlnit pe cele două străine. Iată hârtia și pixul.
- Dar mai am ore la...
- Astăzi v-am obținut scutirea. Sunteți filolog și, în plus, un corespondent harnic al presei județene, așa încât nu vă este foarte greu să respectați adevărul în cele declarate. Vă sugerez să așterneți pe hârtie toate amănuntele.
- Și dacă refuz?...
- Nu vă recomand. Sunteți unicul copil al părinților dumneavoastră, care vă iubesc. Împreună cu ei ați construit o casă nouă și, la doi ani după căsătorie, ați cumpărat o mașină nouă. Sunteți singurul lor sprijin. Soția nu e fixată încă pe post. Aveți și doi copii frumoși. Sunteți apreciat pentru tot ce faceți în oraș și în județ. Doar nu vreți să dați cu piciorul la toate astea? 
Raul își dădu seama instantaneu că trebuie să scrie această declarație. Nu o asocia în vreun fel unei „turnătorii”, era o declarație asemănătoare reportajului. Să aleagă din pluralitatea preocupărilor sale cotidiene momentele pe care le petrecuseră, el și Diana, soția sa, în compania celor două franțuzoaice. Totuși, instinctiv, mai făcu o încercare:
- Dacă tot știți, mă rog, ați fost informat, de ce e nevoie să mai scriu și eu?
- Eu v-am spus ce trebuia să vă spun, v-am avertizat. Dumneavoastră faceți cum credeți că e mai bine pentru viitorul familiei dumneavoastră. Acum, vă rog să mă scuzați. Mai am o treabă de rezolvat. Revin peste o oră. Vă ajunge o oră, da?
Își luă pălăria din cuier și ieși. 

.............................................

Cu aproape o săptămână în urmă, vineri..., da, vineri. Avea ore de la ora 9. Intră jovial în sala profesorală, salută în dreapta și în stânga, sărut mâinile, vă salut, servus, extrase catalogul clasei unde avea lecția și o zbughi cu pași mari spre holul de acces al elevilor în clădire, unde, la parter, se afla intrarea în cabinetul fonetic pentru limba franceză. Răspunse saluturilor câtorva dintre cei întârziați. Când să pună mâna pe clanță, se auzi strigat. Se întoarse pe jumătate spre direcția de unde auzise apelul. Maria Nădișan, elevă în clasa a IX-a, coborâse în fugă scările și se apropie:
- Bună ziua! Vă rog să mă scuzați că am îndrăznit să vă strig! Vă rugăm să veniți, dacă puteți, până la noi în clasă!
- De ce? S-a întâmplat ceva? Anunțați-l pe dirigintele clasei, ori pe... tovarășul director!...
- Nuuuu, nu s-a întâmplat nimic rău. Știți, astăzi avem ziua de tehnică aplicativă și am invitat două franțuzoici...
- Franțuzoaice...
- Poftim?... A, da! Franțuzoaice. Le-am invitat să vadă ce facem la aceste ore. Și nu înțelegem ce zic. Vorbesc așa de repede, că nu înțelegem aproape nimic. Vă rugăm să veniți, dacă puteți, până la noi în clasă să ne ajutați în conversație!
- Acum nu pot, am oră, însă de la zece am „fereastră”. Poate atunci...
- Vă rog frumos, domnule profesor!
- Bine, bine, du-te la oră. Deschise ușa laboratorului fonetic și intră. „Două franțuzoaice... De unde până unde? O fi vreo glumă de-a elevilor, vreo farsă, sau... vreo surpriză. Poate e ziua de naștere a vreuneia dintre fete și vor să particip și eu ca invitat... Hm! Angrenajul metodico-didactic al lecției îi estompă curiozitatea. Dar după terminarea orei, odată ieșit din clasă, grăbi pașii. 
Intră în sala profesorală și cercetă Orarul afișat sub sticlă, deasupra rastelului pentru cataloage. Da, clasele a IX-a, secția umanistică, aveau ore de cusături artizanale. Ieși pe culoar, se îndreptă spre capătul acestuia, separat cu o ușă dublă de restul culoarului, scoase o țigară și o aprinse. 
- Ce zici, Raule, vii de întâi mai la iarbă verde? îl abordă Ghiță Ianchiș, proful de psihologie, care ocupase unul din cele două fotolii de lângă măsuța rotundă.
- Dacă e vreme frumoasă și suntem sănătoși, venim, îi răspunse dezinvolt.
- Ai o țigară în plus? se apropie hlizindu-se Sandu Bica, unul dintre profesorii de fizică. Nu avea decât rareori țigări, deși era un fumător înrăit. Sau, Dumnezeu știe, își cumpăra, dar făcea economie atunci când se afla în compania altor fumători!
Îi întinse pachetul, după ce, mai întâi, cu vârfurile degetelor, extrase din acesta capetele a două țigări. Tremurând ușor, Sandu luă una, o introduse între buze, înșfăcă de pe măsuță bricheta lui Ghiță și, după două-trei încercări, o aprinse inhalând lacom primul fum.
Voi ați observat cum trage Sorin din țigară? reluă Raul conversația. Ghiță își îndreptă privirea spre el, „nu”, în timp ce Sandu dădu afirmativ din cap, gata să intervină. Mă, eu n-am văzut până la el un așa  fel de-a fuma. Imediat ce și-a aprins țigara, trage trei patru fumuri cu lăcomie și abia după aceea expiră. Aproape o jumătate de țigară fără să dea fumul afară! 
În timpul relatării sale, intrase Nicu. Auzind finalul, intuise tema conversației:
- Aa, vorbiți de Sorin? Ăsta cred că are plămânii capitonați cu nicotină și gudron. Scoase din buzunarul de la piept al sacoului un pachet cartonat de Snagov, îl deschise tacticos, își luă o țigară, o lovi de două ori cu extremitatea de capacul cutiei, un tic pe care i-l cunoștea, apoi umezi ușor foița cu vârful limbii, introduse filtrul între incisivi și-o aprinse cu bricheta sa elegantă, din inox. Nu apucă să tragă două fumuri și se auzi soneria. Ghiță se ridică, își aranjă rapid haina, „am oră la a XII-a A”, și ieși. Nicu îi luă locul pe fotoliu, „eu am fereastră”. 
Și eu sunt liber, însă am o treabă, zise Raul punând mâna pe clanță.
Crezi tu că ești liber, dar nu-i chiar așa, răspunse glumind celălalt cu vocea sa plăcută de bas-bariton. Spor la... treabă, strigă în timp ce Raul și se îndreptă către altă ușă care ducea „scările de acces al dascălilor” la nivelele superioare, dar și spre toaletă. „O fi crezut că merg la veceu”, zâmbi scurt și începu să urce. 
Ajuns la etajul al doilea, se îndreptă către sala clasei a IX-a D. Bătu la ușă. Un cor de soprane îi răspunse în canon cvasi-inteligibil: „Daa, iintră, poftiiiți, entrééé!” Intră odată cu zâmbetul larg pe care i-l provocase acceptul coral. În jurul meselor, alăturate câte două, astfel încât să formeze un pătrat, fetele coseau, unele stând pe scaune, altele în picioare. Valentina, maistra, se așezase la una dintre mese și lucra în rând cu ele. Când apăru în cadrul ușii, se ridică, își lăsă lucrul pe masă și veni să-l întâmpine. Aceeași mișcare o făcu și Maria, după care se întoarse către cele două tinere așezate lângă fereastra din mijloc. Se cunoștea, prin felul cum sunt îmbrăcate și dichisite, că nu erau de-ale locului. Li se adresă:
- Annie, Nicole, c’est le monsieur Slavu, notre professeur de langue française. *
Se ridicară. El se apropie, își duse palma la piept, își înclină pe jumătate capul zâmbind: 
- Bon jour, mesdemoiselles, ou peutêtre mesdames! C’est vrai, bon gré mal gré, je suis leur professeur de français.
Cu o mimă șugubeață, avansară o jumătate de pas și întinseră pe rând mâna dreaptă:
- Enchantées de vous connaître, monsieur. Je m’apelle Annie, et je suis épousée. Elle est mon amie, mademoiselle Nicole. Marie a désiré que nous cannaissions ses copines, ses collėgues. 
Conversația, timidă la început, deveni destul de animată, ba prin translare, ba nemijlocit. Aflară astfel că domiciliul îl aveau în Grenoble, că Annie era învățătoare, iar prietena sa era secretara directorului unei întreprinderi industriale. Colegele Mariei începură să pună întrebări privind sistemul de învățământ din Franța, viața tinerilor, clima, mijloacele de transport, relațiile părinți – copii, cum se distrează adolescenții, preparate culinare și altele, nu le mai ține minte pe toate. Raul le rugă pe tinerele franțuzoaice să vorbească mai lent, pentru a reuși să fie înțelese (S’il vous plaît, parlez un peu plus lentement).  
(va urma) 

Astfel trecu timpul. Era bucuros că avea ocazia să-și verifice priceperile de limbaj oral în compania unor vorbitoare native. Sunase de ieșire. Pauza mare. Urma să aibă oră de limbă franceză cu o clasă de-a X-a.

* - Ani, Nicole, acesta este domnul Slavu, profesorul nostru de limbă franceză.
- Bună ziua, domnișoarelor sau, poate, doamnelor! Așa e, de bine de rău, eu sunt profesorul lor de franceză.
- Încântate să vă cunoaștem, domnule. Eu mă numesc Ana, și sunt căsătorită. Ea este prietena mea, domnișoara Nicoleta. Maria a dorit să-i cunoaștem prietenele, colegele.

Autor: Viorel Tăutan