Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Limbaje metamorfozate şi metaforizate

Limbaje metamorfozate şi metaforizate

Ianuarie 2016

Aşa cum îl cunoaştem, Viorel Tăutan este un poet melancolic, un autentic vânător de tristeţi al cărui stil individual este deja uşor recognoscibil şi se defineşte drept un „fapt global”. Prezentul op valorifică limbaje distincte ce se metamorfozează într-un stil personal, în acest sens, poezia nu înseamnă exclusiv limbaj, în concepţia poetului, ci şi imagine menită să sporească plasticitatea textului liric. Astfel, expresivitatea poemului este dată de emoţie, spontaneitatea trăirilor, dublate de originalitatea expresiei, Vânătorului de tristeţi, apărut la Editura Caiete Silvane, 2015, adăugându-i-se şi limbajul artei grafice, menit a contribui la comunicarea poetică. Viorel Tăutan realizează un univers coerent sistematizat şi se situează între cele două dimensiuni, onirică şi confesivă, care coagulează întregul discurs: „adorm în vis, visez că adorm, sunt conştient de asta”.
Poemul de debut, numai despre mine, poartă însemne expresioniste, „de-acum voi scrie numai despre mine” şi anunţă pe de o parte poemul clasic, fără ambiguităţi, un poem expresie a singurătăţii, a efemerităţii, în contrast cu poezia actuală, aflată sub semnul obscurului determinat de lexicul neologic, de tehnica ingambamentului şi a detaliului, care compune spaţiul provincial din faţa căruia poetul se retrage: „prietena mea necunoscută când te/ întâlnesc la cozile din vămi”; „prin geamul termopan se aude estompat cupa/ escavatorului/ deşertându-şi încărcătura în burta basculantei”. 
Iubirea, ca temă, este o constantă a volumelor anterioare ale poetului şi revine şi în acest op, ea reface la modul armonic şi mirabil echilibrul, este un permanent anotimp al trăirilor, al efervescenţei creatoare; este, în esenţă, un calendar al simţirii. Nevoia de scris se naşte din iubire: „într-o zi am simţit iarăşi nevoia să scriu”, poetul reuşind să-şi metamorfozeze stările, trăirile în cuvânt. Motivul femeii-cântec revine în prim-plan, femeia este aspectată ca miracol al existenţei, iar iubirea – o Penelopă în aşteptarea împlinirii. Ithaca devine centrul lumii unde se împlinesc şi se desăvârşesc sentimentele: „voi ajunge şi eu în Ithaca/ timpul comprimă spaţiul/ sunt doar al tău jumătatea care-ţi lipseşte/ să împlinim sfera”. 
Vânătorul de tristeţi poate fi gândit ca un volum-sumă al marilor confesiuni de la amintirea trecutului, la neliniştea cotidianului până la redescoperirea târzie a dragostei care întreţine speranţa. Viorel Tăutan realizează un lirism al senzaţiilor delicate, imaginile sunt atent stilizate, iar decorul în care este plasată iubirea este fin estetizat: „trăim deplin farmecul unui vis/ şi-astfel, îmbrăţişaţi, străbatem viaţa/ până când timpul va apune”; „eu rămân cu amintirea/ umerilor arşi de apusuri”, „nu mai ştiam ce-nseamnă a iubi”, „iar ora care a trecut de când ne-am sărutat/ la despărţire pare un secol,/ a buzelor ei dogoare o port -/ ofrandă pe buzele-mi arse” (filosofia dragostei). 
Culori în trepte este cel de-al doilea grupaj în care existenţa este redată gradual dinspre exuberanţa şi vitalitatea primăverii spre obscuritatea, tristeţea iernii, perceput drept un anotimp al solitudinii. Primăvara comportă o explozie de trăiri, combustii interioare, coincide cu începutul, este o exersare a erosului: „maci pregătiţi de nuntă,/ în marea spicelor aurii exersează/ agonicul zbor, cum ar încinge flăcăii o horă” (mai). Vara este anotimpul împlinirii, al vitalităţii, al manifestării: „dans galben ridică spirala/ din piaţa pavată cu stamine de crin/ seninul arde mocnit în retina ochiului meu drept” (iulie). Toamna este moment al decantării, al amintirii: „revarsă toamna spre cerul aprins vechile-i mesaje” (octombrie), iarna infuzează existenţa cu o doză sporită de spiritualitate: „Spiritul-stea luminează doar/ înspre coliba Pruncului împărătesc,/ vestind poporului ales Începutul şi Sfârşitul” (decembrie). Versurile tind spre un discurs reflexiv, meditativ asupra sfârşitului existenţei, poetul încearcă a opri curgerea timpului: „mă ţin greu în şa/ pe spinarea ultimului anotimp/ încerc să opresc apusul din curgerea-i/ cabrată printre nori” (meditaţie). 
Dimensiunea autobiografică este recognoscibilă în versurile poetului. Trădat de prieteni, poetul se simte solitar, cuprins de o înduioşare tristă, dominat de melancolie şi nostalgie: „îmi caut ecoul printre colinele copilăriei/ m-au părăsit prietenii”. Iubita îi este dăruită ca o recompensă a timpului trecut şi a unei vieţi convulsive. Poemele sunt astfel dedicate Doinei, Doiniţei, celei care i-a redimensionat existenţa, i-a reinventat dragostea, i-a curăţat „rana singurătăţii”. Poetul este un Orfeu care-şi cântă împlinirea destinului: „Din legendare sonuri la citere şi nai/ îţi voi compune lieduri ori suave rapsodii”.
Tonul nostalgic este dublat de cel ludic, asemenea dramaturgiei ionesciene, poemul ia aspect de discurs dramatic, redă o rătăcire în labirintul existenţei şi al logosului căruia poetul încearcă a-i desluşi esenţa: „Ea: prinde vârtejul/ în inima râului/ singură barca” (singură barca); imaginile emană sensibilitate şi expresivitate lirică, El şi Ea - regăsiţi sub emisfera logosului primordial: „El: Frumoasă e doar ziua când iubita zâmbeşte;/ privind-o, cerul îşi desenează cearcăne cu nori” (scena împăcării).
Al treilea grupaj, Amintiri, anunţă o schimbare de tonalitate, discursul este grav, anticipativ, premonitoriu şi răscolitor. Poetul îşi lasă imprimată urma paşilor în asfaltul topit al străzilor lăturalnice, devine o amintire a ceea ce a fost, conturează un univers casnic, un poem-amintire, o panoramă a devenirii, un reloaded al anilor copilăriei în familiaritatea celor dragi: „Mi-e atât de dor de mama, de tata,/ de mama copiilor mei,/ aşa cum eram în urmă cu o sută patruzeci de anotimpuri,/ de copilărie, de adolescenţă şi de prietenii de-atunci,/ mircea, lăcrimioara, gyuri, ştefan, feri,/ loti, florin, doru... de oraşul vechi”. Universul conturat este kantian, Viorel Tăutan cultivă un vizionarism subtil, o poetică a târgului decăzut: „zborul păsărilor pare o cacialma”, „plezneşte coaja soarelui”, „se-adună în cortegiu la funeralii să însoţească/ singurul trecător prăbuşit intempestiv printre ei”. 
Cel din urmă grupaj, Viaţa morţii, este o reeditare a spaţiului placentar, a increatului în încercarea dramatică de redescoperire a stării primordiale, traducând in nuce o nevoie insolită de manifestare. Strigătul mut al fiinţei este redat dramatic, redând în esenţă o iluzie a existenţei: „loveam cu picioarele şi pumnii/ pereţii alunecoşi ai închisorii materne/ zdruncinându-i lumina”. Amintirile se dizolvă într-un amplu creuzet liric al cărui epicentru este logosul izvorât din iubire. Sentimentele se amestecă indistinct cu imagini vag conturate, voalate chiar în spatele cortinei: „aş vrea (...)/ să termin acest poem născut în somn agonic,/ aş vrea să-l termin...”. Repetiţia unor motive care revin obsesiv în poemul lui Viorel Tăutan creează un aspect al vehemenţei discursului liric, capătă o evidentă valoare afectivă, producând o acumulare ciclopeeană de idei şi trăiri aşezate pe verticală într-un crescendo inedit. Reiterarea temelor şi motivelor creează deopotrivă fuziune şi fluiditate între volumele anterioare ale poetului, redând impresia de continuitate şi întreg în creaţia lirică.

Autor: Imelda Chinţa