Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Preumblare prin grădina Gutenberg: Viaţa ta este acum poezia mea

Preumblare prin grădina Gutenberg: Viaţa ta este acum poezia mea

Ianuarie 2016

După un debut în poezie premiat, dar prea puţin comentat, cu Biografia secretă (2003), Vasile George Dâncu aşteaptă să treacă doisprezece ani până la următoarea sa prezenţă editorială. Ea se produce cu un volum intitulat Universul Mama, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2015. De remarcat că editura bistriţeană publică, deja de câţiva ani buni, volume de poezie situate la cote valorice ridicate, în condiţii grafice aproape briliante, însă cu autori de o maximă discreţie biografică. Nu ştim dacă în virtutea unui program, sunt selectaţi poeţi a căror operă se clădeşte departe de tumultul şi rivalităţile vieţii literare, dezvelindu-şi caratele abia în mâna cititorului. Vasile George Dâncu a ales să cucerească, redută după redută, de bună seamă că şi împins de nevoi, o deja faimoasă carieră de editor; a preferat să rămână un om cu picioarele pe pământ, între copiii lui şi cărţile altora. Volumul lui de acum e alcătuit din douăzeci de piese înălţate în jurul titlului care, pe lângă rolul de miez magnetic, mai are şi o altă funcţie, în ordine stilistică, oarecum eufemistică, aceea de a ascunde faptul că singura temă a poemelor este moartea. Universul Mama e o suită de elegii din care, prin rafinate mijloace la îndemâna poeziei moderne, se ajunge la anularea patetismului şi a sensibilităţii lacrimale. Nu poate fi însă suprimat lirismul subteran, greu, de o consistenţă vâscoasă, pe care nu-l vom găsi la nivelul expresiei, câteodată abruptă, pe alocuri prăpăstioasă chiar, ci în subţirimea gândului şi în puterea trăirii unei mari şi definitive despărţiri.
Într-o viziune regizorală ce nu lipseşte din carte, satul Runcu Salvei devine scena pe care se joacă o dramă cu personaje puţine, însă cu destine violente. Locul unei imaginaţii luxuriante îl suplineşte o realitate aspră, cu contururi nete, dar cu un interior în care se întretaie clarobscururi sufleteşti şi mentale. În Fotografii de familie, aflat în deschidere, putem desluşi, sub raport tehnic, întregul mecanism, de altfel, simplu, din Universul Mama. Fotografia înseamnă memorie fixată în imagini vizuale, iar familia tocmai se pregăteşte pentru un astfel de eveniment, rar într-un sat de pe muscelele Năsăudului. În incipit e invocat ritualul după care se făceau fotografiile de familie, aşezat sub semnul unei reale sau mai mult mimate bune-dispoziţii: „ţac pac/ face aparatul/ şi noi râdem/ în timp ce ne pozăm” (p. 7). Aceste versuri, cu rol de formulă de recurenţă într-o structură epică înrudită cu cea a basmului, conferă aparatului fotografic o funcţie narativă, cea a naratorului uniscient, care priveşte personajele din exterior. Frenezia trăirilor e cuprinsă într-o frăgezime a senzaţiilor, care intră în armonie cu voinţa de a îndepărta amintirile atunci când se prea avântă, prinzând în chingile versului numai esenţa: „din familia mea/ a mai rămas un set de fotografii/ într-o pungă de celofan/ uitată pe un raft/ între cărţi/ sunt fotografii cu bunicii/ aspri în poză şi în viaţă/ cu bunicile obosite de muncă/ şi de atâţia copii născuţi/ sunt fotografii cu tine/ Mamă/ când erai fată/ în straiele tale ţărăneşti/ cu tata când v-aţi căsătorit/ de câte ori îmi arătai aceste fotografii râdeai/ că tata avea când a fost mire cizmele rupte” (p. 7). Stilul indirect liber are atribuţia să redea viaţa interioară, gândurile, emoţiile, comentariile hazliu-ironice, uneori, ale personajului eponim, marcate fiind prin italice, care, grafic, parcă imită scrisul de mână: „nici măcar nişte cizme bune/ n-o avut când m-o luat” (p. 7). / … / dar o plecat săracu` în mină/ să facă bani/ că n-am avut nimic/ ş-acum avem pământ şi casă/ dar nu-l mai avem pe el/ mai bine să fi rămas în viaţă/ cu cizmele lui rupte şi fără avere/ ne-am fi descurcat noi cumva” (p. 8). Prin alternanţa vocilor ies la iveală şi secvenţe anecdotice de un umor cald-ironic, care exprimă o legătură aproape mistică dintre mamă şi fiu, cum mai întâlnim doar la Creangă: „ţin minte când erai la mine bolnavă de Crăciun/ c-am postat pe Facebook/ o fotografie cu noi doi/ eu c-o şapcă de revoluţionar cubanez/ tu în hainele de lucru/ eu îţi zâmbeam tu râdeai şi te prefăceai/ că-mi dai o palmă/ cum făceai de obicei/ era un fel de alintare/ când ajungeam acasă/ îmi puneai să mănânc şi îmi loveai umerii/ când dormeam îmi spuneai în şoaptă// puiu` mamii şi// şi poc una pe spate” (p. 11).
Următorul poem, Cuvinte noi, care formează, împreună cu Fotografii de familie, columnele universului Mama, angajează raportul cuvânt-imagine. Mizând pe o tehnică a sugestiei, autorul ţinteşte cuvântul ca microunivers, pe care îl transformă într-o percepţie acustică a bolii. Apropierea de cuvânt se face însă din dublă perspectivă, în funcţie de vocea care îl rosteşte. Identificăm, de aceea, şi o faţă a textului consacrată puterii magice din limbaj, forţei instrumentului verbal de a oculta o realitate tragică, ineluctabilă. Cele două tendinţe ale limbii, de a spune şi de-a ascunde, imprimă poemului o teatralitate sui-generis, căci, ceea ce reuşesc a tăinui cuvintele, se revarsă în afară prin gesturile copiilor: „trei luni/ cât ai fost bolnavă/ dragă Mamă/ ai auzit numai cuvinte noi// institut oncologie/ puncţie carcinom/ metastază citostatice// nu înţelegeai nimic/ nici eu nici sora mea/ nici doctorii nici vecinii/ nu rosteau cuvântul/ cancer/ tu ştiai că ai o boală care se va vindeca/ te mai sunau prietenele tale de pe la Runc/ şi le spuneai// am o tumoare la pancreas/ dar nu e grav/ ferească Dumnezeu/ de un cancer// aceste vorbe erau ca nişte pluguri/ care arau inima/ când le auzea fiica ta fugea afară/ şi plângea/ când le auzea fiul tău fugea în baie/ şi dădea cu pumnii în perete” (pp. 14-15). Valenţa arhetipală a personajului eponim atrage şi o dimensiune mistic-religioasă ce pluteşte pe deasupra întregii cărţi. Timpul din poeme e unul privilegiat, contaminat de simbolistica sacră: Sâmbăta Mare, Săptămâna Patimilor, seara de Crăciun, de Sfânta Maria etc. Biografia reală (nu doar cea a eroului eponim), dominată de spectrul morţii, se împleteşte cu biografia mistică. Viaţa pare o peliculă inflamată de evenimente, întinsă între Moarte şi Înviere: „ziua cu tine a trecut repede şi frumos/ a venit noaptea/ somn greu şi obositor/ dimineaţa mă trezesc/ mă spăl/ iar în gând îmi spun// Mama a murit!/ iar copiilor mei/ răspicat le spun// Hristos a înviat!” (De Paşti, pp. 18-19). Într-un loc întâlnim radiograma unei zile de duminică, pe secvenţe marcate de voci, unele reale, altele imaginare, menite să alunge spectrul morţii. În fapt, poemul conţine toată amărăciunea şi resemnarea Ecclesiastului, adunate între două parimii neaoşe, cea din titlu şi, alta, în final: „e duminică/ Mamă/ şi spre bucuria lor/ i-am dus pe copii la o pizza în oraş// suntem pe terasă la New Croco/ şi înfulecăm pizza/ copiii sunt încântaţi// e bună tati?// mă întreabă Maria/ iar eu îi răspund înghiţind cu greu/ da e foarte gustoasă// Maria şi George nepoţii tăi dragi/ sunt bucuroşi/ eu mă uit peste clădiri şi văd Institutul Oncologic/ acolo ai murit tu/ viaţa merge înainte// copiii mănâncă pizza/ şi sunt veseli că i-am invitat în oraş/ eu lăcrimez minţindu-i că e prea picant sosul// viaţa merge înainte// cumpărăm şi prăjituri/ bem şi sucuri naturale/ pe urmă o să mergem la un film// copiii sunt mari şi frumoşi/ eu am împlinit 40 de ani// viaţa merge înainte// dar fără tine// futu-i morţii ei de viaţă!” (Viaţa merge înainte, pp. 20-21).
Filmul înmormântării, redat cu mijloace strict reportericeşti, îşi dobândeşte latura sublimă, adică poezia, tot printr-o paremiologică, sortită a supravieţui celei care a rostit-o: „ţine minte că de două ori atingi buzele/ când spui/ cuvântul Mama” (Când atingi buzele de două ori, p. 24). Patimile e un lung monolog introspectiv, o spovedanie în oglindă în care, iarăşi, sacrul se intersectează cu profanul, iar într-un plan îndepărtat, viaţa cu moartea. Simţirea deplin omenească şi emoţia religioasă fac să se întâlnească, stilistic, evocarea şi confesiunea. Astfel ajunge Vasile George Dâncu la o înţelegere a morţii în cercuri concentrice, străbătute de la imaginea vag conturată spre un centru de o densitate pregnantă. Într-un poem surprinde patru forme de a-şi apropia extincţia, în funcţie de profilul celui căruia i se întâmplă. E vorba, de fapt, de o adulmecare în trepte a acestui eveniment, de o suită de repetiţii pentru marea întâlnire: „când tata era bolnav/ aveam nouă ani/ păşteam mieii cu o carte în mână/ şi tu ai venit la mine şi mi-ai spus// tatăl tău mai are/ câteva zile de trăit//…// Radu Săplăcan a murit noaptea/ dimineaţa i-a apărut volumul/ pe propria piele i-am trăit atunci/ pe filosofii existenţialişti/ când am aflat de moartea lui/ picioarele mi s-au înmuiat/ un nod în gât mi s-a pus/ a ţinut o lună//…// când a murit unchiul/ Ioan Pintea poştaşul satului/ am presimţit moartea/ aveam chef de băut şi am petrecut/ o zi şi o noapte cu telefonul închis//…// când ai murit tu/ am rămas un răstimp singur cu tine” (Întâlnirile cu moartea, pp. 34-36). La o privire atentă, fiecare text, din cele douăzeci ale cărţii, e o evocare marcată de afectivitate şi, în cele din urmă, de un accentuat lirism, având ca referent o persoană, un loc, un eveniment, o epocă. De Sfânta Maria e un bun pretext de a glosa despre simbolistica numelui ca dimensiune esenţială a fiinţei care-l poartă. Nemulţumirea Gaftei de numele care i l-au atribuit părinţii la botez se transformă într-un avatar al fiului, care încearcă, prin meşteşugul cuvintelor, o recuperare magică: „Gafta/ Gafta/ e un nume hâd/ pe care mi l-au pus părinţii// când mi-am botezat copiii/ le-am pus nume de oameni/ cum mi-ai cerut tu/ George şi Maria/ şi ai fost tare bucuroasă că nu le-am pus nume hâde precum Gafta// nu te-a chemat Maria/ dragă Mamă/ dar e ca şi cum te-ar fi chemat” (p. 43).
În poemele din a doua jumătate a volumului se intensifică viaţa spirituală a personajului, desigur, nu doar pe latura religioasă. Viaţa ta, Copilăria mea e un titlu pregnant pentru un poem cu desfăşurare de baladă, unde copilăria fiului şi viaţa mamei se împletesc precum corzile într-o funie care leagă pământul de cer. Cel mai puternic mort din lume e un poem în care iese la iveală şi un filon oniric, secondat de altul livresc. Sub o întrebare retorică, Unde a fost fericirea ta?, poetul se apropie de fericire dintr-o perspectivă creştină, înţelegând-o ca ţintă ultimă a fiinţei profunde care se caută pe sine: „te rugai/ dragă Mamă/ şi erai fericită// eu/ la moartea ta/ nu ştiu să mă rog” (p. 51). Alteori, forţa evocării vine din mijloace tehnice. Într-un poem precum Atunci am înţeles, în rama unor notaţii lapidare încape un personaj de dimensiuni dostoievskiene. Ultimele pagini stau sub semnul unor valori morale dintr-un cod al existenţei ţărăneşti, precum: libertatea, legătura ancestrală cu pământul, rugăciunea, cărţile. Poemul final, Zâmbind copiilor din toată lumea, vine să lege laolaltă celelalte poeme şi face, asemenea pânzelor lui Giotto, ca albastrul cerului să se înalţe de pe pământ: „deasupra pământului/ satul/ verde şi mângâietor// deasupra satului/ cerul/ albastru şi ocrotitor” (p. 69). Poezia lui Vasile George Dâncu mai arată o dată că un adevăr grav se rosteşte în cuvinte simple. O poezie în care nu se poate schimba nimic, aşa cum nu se poate mişca o cirtă într-o carte a destinului.

Autor: Viorel Mureşan