Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Proză pentru „Caiete Silvane”: Icu Crăciun

Proză pentru „Caiete Silvane”: Icu Crăciun

Ianuarie 2016

Revanșa

(fragment de roman)

 

Capitolul 6

 

De-abia în a doua săptămână s-a hotărât să-şi deschidă inima. De mult timp așteptase o astfel de conversație cu cineva și iată că ocazia i se ivise. Tirada lui sceptică şi sinceritatea cu care vorbise când l-a invitat la ea o făcuseră să aibă încredere în el, să-l aleagă confident şi să-i destăinuiască obsesiile, suferinţele şi tristeţile sale greu suportabile în vremea aceea. Pe zi ce trecea necunoscutul acesta i se dezvăluia ca un tip interesant, dar şi un pic bizar; vorbea cu patos, fără intenția s-o impresioneze ori s-o măgulească, cum fac bărbații de obicei. Îi făcea plăcere să se întâlnească și să stea de vorbă cu el. Câteodată este bine să ai cui transfera o parte din frământările tale, chiar dacă, uneori, conversația aluneca spre alte subiecte: bârfe scriitoricești, tratamente naturiste împotriva răcelii și a durerilor de stomac, mese culinare, în general gastronomie, și, evident, nelipsita politică. Iată încă un motiv ca femeia şi bărbatul să trăiască în cuplu precum un soţ şi o soţie cu vechime în căsnicie. Era într-o vineri, de asemenea după-masa, ziua confesiunilor. Palidă şi oarecum stingherită, i-a povestit, în esenţă, ceea ce i s-a întâmplat, revenind mereu la chipurile hidoase ale violatorilor, nu înainte de a-i face o scurtă introducere în viaţa sa de studentă, prietenia cu Teo, colegul ei de grupă, care a părăsit-o imediat ce i-a relatat calvarul prin care a trecut motivându-şi atitudinea „ că n-ar fi suportat să trăiască o viaţă întreagă lângă o femeie violată de trei vlăjgani”. „Da, nu l-a mai interesat soarta mea, iar lucrul acesta m-a durut tare mult. De atunci, sentimentul de mizantropie mi s-a amplificat enorm”, a ţinut să precizeze. Timorată, şi-a aţintit privirea şovăielnică în jos, şi-a cuprins faţa în mâini şi a scâncit ca un copil pedepsit pentru o faptă nevinovată. Simțea că se înăbușă, dar a rezistat până la capătul mărturisirii pățaniei ei înspăimântătoare, care nu-i da pace să se odihnească și ea ca oamenii. Se vedea că pe lângă nevoia de a continua, o stimulau şi intervenţiile lui. I-a prins bine această despovărare.

- Da, m-a lăsat de izbelişte tocmai când am avut cea mai mare nevoie de el, a continuat cu glasul stins, trăgând aer în piept. Asta, după ce ne-am atașat nespus de mult unul de altul și am convieţuit împreună doi ani ca soţ şi soţie, în gazdă la un unchi de-al lui, plecat la muncă în străinătate, care nici nu mai avea de gând să se întoarcă în țară. Dragostea lui nemărginită, revărsată în fiecare clipă asupra mea, declarată cu ardoare, a secat dintr-odată. S-au dus pe apa sâmbetei dovezile sale de iubire… și ne făurisem împreună niște vise atât de mărețe... Nu m-a mai căutat, deşi, până atunci, chiar şi după repartiţie – el primise repartiţie la o şcoală din judeţul Sălaj – ne întâlneam lunar în Cluj. Comportamentul lui a fost mult mai grav decât a cuiva pentru prietenul falit, părăsit la ananghie. Din cauza asta nu mai am încredere nici cât îi negru sub unghie în bărbaţi şi nu mai ştiu zâmbi, deşi, recunosc, nu, nu sunt frigidă, sunt şi eu femeie şi, câteodată, simt nevoie să fac dragoste, dar îmi aduc aminte de ceea ce am pătimit şi-mi refulez dorinţele ca o broască ţestoasă când se retrage în carapacea sa dacă este atinsă. Aici, Adriana Ardelean schițase un surâs amar. Dacă aş simţi o mână străină pe mine, cred că aş muri. Întreg corpul îmi pare a fi o rană vie, aveam trupul și membrele pline de echimoze, nu vinete, ci înnegrite. Nu-ţi mai spun că şi acum am dureri atroce când urinez şi simt din când în când junghiuri la splină; de-abia am scăpat de vâjâitul bizar din cap. Săptămâni de-a rândul m-am chinuit din răsputeri să-mi înfrânez greața, să nu vomit când simțeam în nări un miros care îmi amintea de patimile mele. Am avut amețeli de cădeam când nici nu mă așteptam: în sala de mese, în salon, pe scări… am crezut că m-am îmbolnăvit și de epilepsie, dar am scăpat. Bine că nu mi-am spart capul ori să-mi fi rupt a doua oară o mână, un picior și câteva coaste să fi avut și altele de tras. Mi-e foarte greu să-ți descriu în cuvinte ce mi-au făcut în noaptea aceea nenorocită. Am trecut prin niște suplicii greu de imaginat. Până atunci n-am știut să trăiesc acut un sentiment de insecuritate. Au abuzat de vulnerabilitatea mea de fată neajutorată. În spital, noaptea, mi se năzărea că haimanalele intră tiptil în salon şi se apropie de patul meu cu gând să-mi schimonosească trupul și, la urmă, să mă strângă de gât. Nu-mi venea somnul să mă tai. O uşă trântită, un capac de veceu răsturnat cu zgomot mă făceau să tresar cu mare spaimă… S-au şters la fund cu rafinamentul şi manierele mele. (Fără îndoială că o fată plină de sensibilitate, cum era ea, care a trecut prin astfel de clipe groaznice îşi pierde din virtuţile înnăscute ori dobândite prin educaţie şi instrucţie). Toată viața din mine mi s-a scurs. Repetam întruna în gând: „Nu vreau să înnebunesc! Nu vreau să înnebunesc!” Când am început să leg mai bine cuvintele între ele, ca un copil care învață să vorbească, m-am speriat de timbrul vocii mele… Ce să-ţi mai spun? După ce am revenit la şcoală, la nici un coleg sau colegă n-am găsit sprijin. Nimeni nu voia să discute cu mine, pur și simplu îmi pierdusem credibilitatea. Și-așa mă consideraseră ei puțin aiurită, dar atunci? „Problema” mea s-a răsuflat cu repeziciune în Vișeu. Bine că nu s-a răsuflat și în presă, altfel toți colegii mei de facultate, împrăștiați în țară, ar fi aflat de pățania mea chiar dacă aș fi fost scrisă doar cu inițialele. Stima şi respectul, arătate înainte, s-au topit ca prin farmec. Eram tratată ca o proscrisă care trebuie ucisă cu pietre, cum erau lapidate curvele în antichitate. Dacă ar fi avut îndrituirea să mă excomunice, m-ar fi excomunicat cât ai zice peşte. Unii, cu mutrele lor false ori radioase, mă înconjurau şi se fereau de mine ca şi când aş fi avut cea mai contagioasă boală, devenind o adevărată pacoste pentru întreg corpul didactic, o fiinţă ce trebuia ostracizată ori, cum ziceam, alungată. N-am avut pretenţia să-mi plângă de milă ori să mă poarte pe palme şi nici să le aud cuvintele ipocrite, ci doar să văd în privirea lor un strop de înţelegere. Toți erau la curent cu ceea ce mi s-a-ntâmplat, când apăream, timbrul lor scădea, vorbeau imperceptibil, chiar dacă nu discutau despre mine. Se pare că cineva a scos și zvonul că aș fi fost internată la un ospiciu, deși, recunosc, am fost foarte aproape de nebunie. Până şi voioşia din bineţea elevilor a dispărut. Ce să fac? Mi-am câştigat ruşinosul renume de „doamna violată”, bună de arătat cu degetul, şi-n mintea copiilor! Aveam destinul pecetluit pentru totdeauna. Eu, care am empatie şi afecţiune pentru copii şi cred că şi niscaiva virtuţi didactice, mă simţeam penibil. La urma urmei, nişte semeni de-ai noştri m-au rănit şi mi-au murdărit trupul şi sufletul, nu? Sunt sigură că s-au emis o sută şi una de clevetiri pe socoteala nenorocirii mele. Eram conştientă că, dacă se va afla, peste tot unde voi ajunge, voi fi hulită și exclusă dintre oameni. Ei, bine, toate acestea nici măcar mintea mea nu le poate ascunde, îmi pierdusem încrederea în mine și îmi uram trupul. Ce fel de statut social capătă o fată după o astfel de istorie? Mai rău este să fi evitată, decât ignorată. Cum crezi că m-am simțit când m-am văzut ocolită de toată lumea? Nu, nu-mi răspunde. Știu răspunsul. A fost doar o întrebare retorică. E bine că am plecat la timp din localitate, altfel m-aş fi stricat de cap. Când mi-am cerut transferul, directoarea, duşmănoasă, ori mi s-o fi părut mie, mi l-a semnat pe loc, n-a mai stat să chibzuiască. La fel am primit şi acordul inspectorului general. Norocul meu a fost şi că eram titulară, altminteri, ca suplinitoare, nici nu mai aveam ce căuta în şcoală în ziua când m-am întors din spital. De parcă eu aş fi fost vinovată de ceea ce mi s-a-ntâmplat! Crede-mă şi acum am coşmaruri şi halucinaţii, trăiesc sub imperiul fricii, mă visez încolţită, urlu ca scăpată de la balamuc şi mă trezesc speriată, mă autodispreţuiesc ca şi când altcineva a dormit în locul meu şi n-am ajutat-o, totul mi se învârte în cap… şi nu-mi revin decât după vreo jumătate de oră. Nopți de-a rândul mi-a fost imposibil să adorm. Spre ziuă dacă reușeam să dorm o oră, două. Închipuie-ți cum a trecut vremea pentru mine. Eram într-o stare jalnică, crâncenă, vrednică de plâns. Totul se învârtea în capul meu; aveam impresia că mi l-au înșurubat cu fața spre spate. Sunt absolut convinsă că dacă n-aş fi vomitat în tren, aş fi primit icter de ultimul grad şi m-aş fi curăţat rapid… Poate că ar fi fost mai bine…Nimeni nu-mi intră în voie. Sunt irascibilă ca o isterică şi mă răsucesc în pat şi nu adorm decât bântuită de vedenii scârboase spre orele mici ale dimineţii, dar şi atunci cu inimă grea, uneori, zorii zilei mă găsesc trează și obosită, cu ochii deschişi, chiar dacă iau seara câte un diazepan. Nu-și mai face nici acesta efectul. După cum vezi, nu-s întreagă. Nu neg faptul că am ajuns pe creasta depresiei cronice, eram cu nervii la pământ, îmi mai trebuia un bobârnac psihic minuscul şi n-aş fi ieşit dintr-un spital de boli nervoase decât cu picioarele înainte. Bănuiesc că au băgat în mine o tonă de calmante și antidepresive. Crede-mă, când am curajul să mă uit în oglindă, mi-e scârbă de propriul meu trup… În viața mea n-am făcut rău nimănui. Şi atunci te întreb pe tine: unde a fost Dumnezeu în momentele acelea? Unde a fost mila divină despre care vorbesc atâta teologii? Unde a fost Îngerul meu Păzitor? Nimănui nu-i pasă de tine. Mai bine mi-aş fi pus capăt zilelor, a zis cu ochii înneguraţi, albă ca varul, făcând abstracţie de prezenţa lui. Repet: nu o dată am fost ispitită de gândul sinuciderii. Chiar dacă aș locui pe o insulă nepopulată de oameni, tot nu m-aș simți bine. La mine-n suflet s-a făcut noapte, cineva a tras cortina şi nu ştiu când se va deschide. Adică ştiu. Când îi voi vedea pe ticăloşii ăştia scabroşi zăcând umflaţi în ţărână, fără suflare. Numai așa îmi voi ușura suferința. Profesoara trase aer în piept și continuă. Ce am cerut eu de la viață? Să-mi văd de profesia mea, să citesc și să scriu ce îmi place, să-mi fac o familie, să am urmași, să-i cresc și să-i educ așa cum mă pricep eu. Și, evident, să public din când în când câte o carte care să-i fie de folos sufletului și spiritului omului pe care să-l facă mai bun și mai civilizat. (Asta cu civilizatul o adăugase, firește, după experiența groaznică prin care trecuse…) Dar am vorbit prea mult. Nu vreau să-mi plângi de milă, îți spun doar că cele trăite de mine m-au consumat cât pentru trei vieți. Geologul a ascultat-o cu atenţia încordată minute în şir fără s-o întrerupă. Mânia îi sporea în intensitate după fiecare propoziţie rostită de profesoară. Fata aceasta avea toate motivele să nu-i ierte.

- Îţi dau perfectă dreptate. Aşa ceva nu se iartă şi… voise să zică „și nici nu se uită”, dar se oprise la timp. Îmi dau seama cât de nefericită poţi fi, mă pun în locul tău, deşi sunt bărbat, dar depărtează de la tine gândurile astea negre, a încercat geologul s-o consoleze. Sunt convins că după un astfel de şoc viaţa ţi se schimbă şi nimic nu ţi se pare a avea o cât de cât fărâmă de optimism. Îţi împărtăşesc sentimentele de greaţă şi umilinţă în care te-ai aflat atunci, dar şi dorinţa de a-i vedea pedepsiţi pe nelegiuiţii ăştia. Îţi promit că nu vor scăpa nepedepsiţi. Te voi ajuta cu tot ce pot. Astfel de cretini nu merită să trăiască printre oameni şi nici măcar în cuşcă. Nişte porci şi jumătate! Cu astfel de otrepe nu merită să te comporți frumos. Pentru violatori şi pedofili ar fi fost bine dacă s-ar fi păstrat pedeapsa capitală! Ăştia n-au ce căuta între oameni. Nu merită să fii indulgent cu ei! Legea este prea blândă pentru alde ăștia, ar trebui să fie mult mai aspră. Într-adevăr n-au nicio scuză, iar prezumția de nevinovăție nu poate fi aplicată unor astfel de derbedei. Nu a minţit cine a spus că numai foamea şi pierderea libertăţii poate degrada fiinţa umană. Da, aprob aserţiunea asta, dar cei trei imbecili nu intră în binomul de fiinţe umane, ei sunt doar indivizi, fiinţa umană, adică omul, este superioară individului, el n-a primit încă rangul acesta nobil de Om cu O mare. Astfel de dobitoci n-au sentimente, au doar instincte, ei nu știu nici măcar să plângă. Și sunt mulți în țara asta. Iată motivul irefutabil pentru care voi, femeile, sunteți într-adevăr mai vulnerabile decât masculii. Atunci, pe loc, se hotărâse s-o ajute deliberat. Oroarea scenei povestite avea să-l marcheze pentru totdeauna. Un amestec de compătimire şi jenă îi inundase sângele revoltat când îi văzuse chipul atât de neajutorat, lipsit de drăgălăşenie, pe care orice femeie îl are din naştere. Ar fi vrut să-i mângâie măcar mâinile, dar se răzgândise. De mult timp nu mai ținuse de mână pe cineva. După odioasa întâmplare, sânii acestei fete i se micşoraseră, privirea i se schimbase, bărbia i se ascuţise, gâtul şi mâinile altădată delicate, acum rigide şi aspre, doar fesele îi rămaseră întregi şi aminteau de profesoara de altădată Adriana Ardelean. 

- E adevărat că n-am fost fecioară, Teo a fost primul bărbat care m-a avut neprihănită, m-am dăruit lui de bună voie, el m-a deflorat, dar animalele acelea mi-au pângărit tinereţea şi tot ce aveam frumos acumulat în mine de când m-am născut, a continuat cu obrajii înfierbântaţi. Experienţa mea traumatică, infernală, n-aş dori-o nici unei fiinţe umane. Numai eu ştiu prin ce am trecut. N-am putut face absolut nimic. Am fost lipsită de orice apărare. Bestiile m-au desfigurat trupeşte şi sufleteşte încât mă mir că n-am rămas şi slută. E ca şi cum cineva ţi-ar lua ceva drag, cu alte cuvinte te-ar deposeda de viaţa de care te-ai bucurat până atunci. Mă înţelegi? (Aici, Adriana Ardelean și-a ridicat ochii spre el și și-a îngropat fața în palme). Adesea le simt în nări mirosul straielor nespălate şi al pielii transpirate, gâfâiala lor drăcească și infectă, încât aş vrea să cadă ploaia peste mine din înalturi zi de zi. Dacă, în capul lor, ar fi încolțit ideea de a mă tâlhări, astăzi, precis nu aș mai fi fost în viață. Atunci, dar şi după aceea, am regretat şi regret că nu m-am născut băiat. M-aş fi luat la bătaie cu ei pe viaţă şi pe moarte. Dacă aș trece încă o dată prin ceea ce am trecut, cu riscul de a-mi pierde viața, primului i-aș sfâșia beregata cu dinții. La început, în spital, orice fel de zgomot mă irita cumplit, nu suportam pacienţii gălăgioşi, până şi vorbele inutile mă agasau. Cine spune că în spital te poţi odihni, minte. Pe mine, insomniile mă torturau și mă oboseau groaznic de tare, ca și când cineva îmi găurea, noapte de noapte, capul cu un picamer minuscul. Ştiu că peste toată lumea, şi buni, şi răi, ploaia cade la fel, dar peste nemernicii ăia aş vrea să cadă foc şi pucioasă, a zis neînduplecată. Ţin minte că ai mei nu şi-au putut ascunde îngrijorarea și supărarea văzându-mă în ce hal arătam. Câteva luni, pentru mine, mâncarea nu a avut nici un gust. Mâncam doar la insistenţele mamei care nu s-a dezlipit de lângă mine cât timp am rămas internată. Aproape că îmi pierdusem controlul gândurilor. Să ştii că nu urmăresc nimic destăinuindu-mă. Pur şi simplu am simţit nevoia să-mi descarc cuiva trăirile mele. Ceva îmi spune că eşti omul potrivit. Nu, nu, doamne ferește, nu vreau să te influențez cu nimic. Deşi trecuse mai bine de un an de la crunta agresiune, Adriana nu-şi putuse păstra calmul în timpul relatării. Tremura întruna, iar faţa i se schimonosea în toate felurile de parcă se pregătea să intre într-o isterie nevindecabilă. Brusc, a devenit abătută. Se vedea că încă este cu nervii la pământ când își amintea prin ce a trecut. Peste fruntea sa înaltă, cândva visătoare, coborâse o umbră tristă, îngrijorată. Oare când au să mi se sfârșească mizeriile astea? Imaginează-ţi cum mă vor bârfi noii mei colegi după ce vor afla istoria mea, a continuat. Deocamdată, n-a ajuns la urechile lor, cel puţin aşa cred, pentru că, până acum, nu s-au arătat reticenți. Dar ce nu se află pe pământul acesta cu atâta meschinărie şi indolenţă la fiecare colţ de stradă! N-ar fi exclus ca la finele anului acesta şcolar să cer transferul în altă parte, dacă voi fi pusă iarăși într-o situație net defavorabilă, deşi, doar când predau, când sunt în faţa elevilor uit de traumele mele…Uf, dacă aș putea da timpul înapoi și… Aici, Adriana lăsă fraza neterminată. Privirea lui Dinu se înnegura tot mai mult pe măsură ce povestea fetei înainta. De vreme ce i-a acordat atâta încredere povestindu-i drama vieții sale înseamnă că era o fată curajoasă, nu numai sinceră. Uite că a reușit să depășească necazul prin care a trecut. A apreciat acest fapt, dar și că i s-a mărturisit doar lui, devenind confidentul ei mai presus decât părinții. A doua oară ar fi vrut să-i atingă mâna în semn de compătimire. 

- Draga mea, îţi repet: gândurile sinucigaşe le au dezechilibraţii mintal, or tu nu eşti, ai rămas într-adevăr cu sechele psihice, dar, cu timpul, sunt sigur că vor dispărea. Nici că se putea să nu rămâi prin ce ai trecut, sărmana de tine. Eşti o adevărată supravieţuitoare, ridicase glasul fără vehemenţă. N-ai ce face, trebuie să înfrunți realitatea. Te poți considera norocoasă că te-au lăsat în viață.  Totuşi, în noaptea aceea, sub imboldul cuvintelor geologului, profesoara Adriana Ardelean avea să doarmă mai mult cu o jumătate de oră, însă zilele şi nopţile acelea de chin şi-au pus amprenta asupra voinţei sale de a-i pedepsi pe cei trei siluitori. Un lucru era limpede: acesta era bărbatul de care avea nevoie, care s-a oferit voluntar, fără să ceară nimic în schimb. Avea dreptate. Adriana Ardelean n-avea de unde să știe că sentimentul de compasiune al geologului era sincer, nu era unul de circumstanță și își reținuse furia cât putuse.

La serviciul lui Dinu Matei nu se punea problema aşa. Peste tot se găsesc inşi ipocriţi, care pe faţă te tămâiază, iar pe la spate te vorbesc de rău, îţi găsesc 101 de cusururi, care mai de care de condamnat, de la cele mai simple, la cele mai grave: că eşti o fire prea emotivă, că eşti ursuz, că eşti insensibil, că eşti prea conservator, că eşti încăpăţânat, că nu eşti în stare să formulezi un discurs coerent, că te bâlbâi, că eşti superficial, că eşti un lăudăros şi jumătate ori un năbădăios plin de ifose, că eşti egoist, că îţi fug ochii după fuste, că eşti colecţionar de amante şi cât şi mai câte. Dintre toate aceste vicii înşirate aici, cel mai tare l-ar fi durut să i se pună eticheta de om invidios. Succesele sau starea bună a altcuiva nu l-au deranjat nici cât îi negru sub unghie. E uşor a invoca presupuse culpe ale cuiva fără a le demonstra. Nu-i o noutate să spui că nimeni nu-i desăvârşit, asta o ştie orice babă hârsită. Vorba ceea: „Fiecare avem un schelet în garderobă”, dar ar trebui să continue cu „și un detractor”, însă n-a făcut-o. Brusc, un al doilea val de mânie l-a cuprins pe geolog, afectându-i serios viscerele. Povestea oribilă şi cutremurătoare a acestei fete cu sănătatea șubrezită l-a răscolit nespus de cumplit. Ura ei pentru golani era justificată, aproape că îi făcea și bine. Cu sufletul scârbit, a rămas într-o stare de prostraţie, nemişcat, apoi şi-a revenit şi a început să măsoare în lung şi-n lat încăperea aceea spațioasă, cu tavanul foarte jos. N-avea cum să-i aline suferinţa şi nici să-i şteargă trauma pe care o va duce cu ea şi-n mormânt. Dintr-odată, circulaţia sângelui i s-a accelerat. Indignarea îi mocnea în suflet gata să explodeze. 

- E strigător la cer felul cum s-au comportat autorităţile în rezolvarea cazului, a zis cu ardoare, înăbuşindu-şi cu greu înjurătura neaoşă ce-i stătea pe buze. Incidentul ei i-a bulversat gândurile paşnice, încât a avut impresia că un sentiment de vinovăţie îşi face loc în mintea lui. Trăsăturile feţei Adrianei îi amintiseră de Iuliana. Cum a decurs întrevederea? Concret, ce au făcut?

- Ce să facă? Nu ştiu la cât timp m-au vizitat la spital. Să tot fi trecut vreo cinci săptămâni. După ce le-am povestit ce mi s-a-ntâmplat – timp în care au simulat o revoltă morală indescriptibilă – m-au pus să aştern tot ce le-am spus pe hârtie, asigurându-mă că vor depune toate eforturile pentru depistarea violatorilor. I-am descris cât mi-am putut aduce aminte să le uşurez cât de cât cercetările. „Don’şoară, nu cumva i-ai provocat matale?”, m-a enervat unul cu ceafa groasă şi încreţită dându-şi cascheta pe spate. „Cum vorbiţi aşa? V-am spus că eram singură în compartiment, citeam, când m-am trezit cu bestiile acelea înfometate peste mine. Cum să convingi nişte brute să renunţe la pornirile lor inumane?”, i-am întors-o. Într-o altă conjunctură i-aș fi dat în cap. Zgârieturile de pe mine, făcute de unghiile lor mari şi negre, netăiate, mă chinuiau şi mă usturau cumplit. Aveam trupul schimbat, muşchii mi se alungiseră şi deveniseră aţoşi, cu nervurile atrofiate ca la o fiinţă îmbătrânită prea devreme. De ciudă, cred că îmi ardeau ochii în cap și precis mă roșisem la față, după cât sânge mai aveam în mine. Siguranța afișată de polițiștii aceia îmi dăduse de înțeles că am ripostat inutil. „Nu e cazul să intrați în amănunte, don’șoară. Aţi făcut imprudenţa de a vă urca singură într-un vagon gol și prost iluminat. Rău aţi făcut… mai ales că sunteţi femeie… Ştiţi …mai sunt şi din alea care… aţâţă şi… ei au profitat de situația d-voastră… singurică în tot vagonul…”, a insistat cu glasul spart dobitocul de parcă aș fi căutat necazul cu lumânarea. Cât de josnic a putut fi! Am fost văzută ca o belea pe capul lor. „Nu mă comparaţi pe mine cu „din alea”! Eu am absolvit o facultate şi mergeam să le învăţ odraslele… şi uitaţi-vă cu ce m-am ales, l-am întrerupt. Dacă aţi fi avut o fiică ori, mai exact, chiar soţia dumneavoastră să fi trecut prin ce am trecut eu, ce aţi fi făcut? Cum v-ați simți să fi fost umilite și batjocorite și să știți că nu au putut face nimic?” „Trebuia să fiţi mai precaută – a intervenit şi celălalt, încruntându-se, fără a-mi lua în seamă protestele – să vă fi urcat în vagonul unde mai erau călători. Ce ai fi vrut, don’șoară, să punem afișe cu „Nu stați singure în compartimente. Pericol de viol!? Asta-i de râsul curcilor!... Golanii au profitat de ocazie și…, aici s-a oprit, cu siguranță o fi vrut să adauge „ți-au făcut felul”, dar și-a înghițit cuvintele acestea, că a zis: „Și apoi, tre’ să recunoașteți că ați fost și victima ghinionului!” Aproape că nu a spus: „Ce dracu’ ai căutat acolo?” Mai trebuia să adauge că eu, cea cu fizicul şi demnitatea agresate, le-am creat lor probleme, întrucât trebuiau să raporteze la centru în ce stadiu se află cu cercetările. Pur şi simplu am rămas blocată când am văzut cum au pus ei problema. Nici nu doream să mă gândesc. Eram într-o stare de surescitare violentă. „Ar fi fost mai bine să mă fi omorât, nu?” am strigat cu rezerva de forţă rămasă în mine. Martor mi-e Bunul Dumnezeu că de aş fi avut ceva la îndemână, le-aş fi dat în cap, făcu ea cu un gest reflex. Sunt convinsă că „deştepţii” ăia m-au înjurat în gând, iar când au ajuns în curte şi-au slobozit direct năduhul. Protestele mele n-au fost luate în seamă. Ce, dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, m-aş fi urcat în trenul ăla? Au ieşit amândoi destul de ofuscaţi şi de atunci nu i-am mai întâlnit şi nici nu m-au chemat la eventuale confruntări. Ei veniseră să mă mustre pentru că eu (aici, profesoara a ridicat tonul) le-am dat bătăi de cap.

Cum să mai ai încredere în astfel de forțe de ordine? Am primit doar o înştiinţare, stai numai puţin că o am pe undeva pe aici. Deschise un sertar de la o noptieră tip hotel, o luă şi i-o întinse aşa împăturită în două. Geologul o desfăcuse şi citi cu glas tare: „Către d-ra Ardelean Adriana, Prin prezenta vă aducem la cunoştinţă faptul că, în urma cercetărilor efectuate pe raza comunelor amintite în plângerea d-voastră, nu am depistat persoanele care v-au cauzat prejudiciile fizice şi morale descrise în sesizarea d-voastră. Dosarul întocmit rămâne deschis, iar ancheta este în curs de derulare”. „Mult şi bine, anchetatori de două parale, dornici să mușamalizeze dosarele!”, a adăugat punând-o pe noptieră. Limbaj administrativ sec, fără substanță, nu specifică ce măsuri au luat, mă rog, poate că nici nu trebuia, ține de bucătăria lor, stilul clasic de abureală şi amânare al autorităţilor noastre dornice sa-şi mărească veniturile şi să înainteze în grad pe peşcheşuri ca-n vremea fanarioţilor. Pentru mine au rămas tot miliţieni, ăştia nu-şi schimbă mentalitatea nici în mormânt. În loc să se autosesizeze, întrucât vestea pățaniei tale a ajuns și la urechile lor – imposibil să nu se fi ajuns! Vișeul nu-i Bucureștiul și nici Clujul! – și să înceapă cercetările chiar atunci, ei au așteptat plângerea scrisă și înregistrată și numai după aceea au început investigațiile. Birocrația ne mănâncă în țara asta. Aici, profesoara oftă adânc. Le-ar fi fost foarte ușor să stea de vorbă chiar a doua zi cu conductorul și i-ar fi descoperit imediat, așa…poate că nici nu s-au interesat cine a fost conductor în seara respectivă. Pe mine să mă întrebe cineva ce-am făcut acu o lună de zile, sincer să fiu nu mi-aș aduce aminte. În fine, poate că așa a fost să ți se întâmple, a zis fără să i se fi schimbat un mușchi pe față. Ştii ce mă gândeam în timp ce citeam? Ce s-ar fi întâmplat… să presupunem că ai fi scăpat o secundă din mâinile ticăloșilor şi ai fi putut să tragi semnalul de alarmă? Cum ar fi reacţionat conductorul şi mecanicii de locomotive?

- Exclus. Nicicum n-aş fi reuşit, dar să presupunem – aşa cum zici tu – că aş fi reuşit. În alte câteva secunde mi-ar fi rupt gâtul şi aş fi fost aruncată din tren ca o cârpă cu sacoşă cu tot, apoi s-ar fi depărtat grăbiţi în alt vagon. Ar fi fost în stare. Iar în ceea ce priveşte pe cheferişti, ăştia ar fi venit la faţa locului, ar fi constatat în care compartiment ar fi fost rupt firul cu plumb, ar fi scris un proces-verbal favorabil lor, apoi şi-a fi continuat drumul plictisiţi şi nepăsători. Cazul meu nici nu i-ar fi interesat. Eu nu sunt femeia care ia lucrurile așa cum sunt și să mă împac cu situația asta. Până la sfârșitul vieții mele îi voi căuta și-i voi pedepsi așa cum știu eu când o să-i găsesc! De altfel, câteva vacanțe le-am dedicat cercetând de una singură locul unde ar putea trăi, dar n-am procedat sistematic și, evident, căutările mele n-au dat nici un rezultat. Nu neg faptul că am devenit paranoică în povestea asta. La urma urmei, este vorba de decizia mea, dar, femeie fiind, de una singură nu te poți aventura unde aș fi dorit.

- Un om normal n-ar face aşa ceva oricât de beat ar fi fost. Mă refer, fireşte, la cei care au comis fapta, a zis cu îndârjire. În firea umană n-ar trebui să existe astfel de apucături, dar uite că există. Strigător la cer este că descreieraţii continuă să respire din aerul meu şi al tău, dorm zdravăn şi mănâncă bine. Da, da, trebuie nimiciți. Ăştia şi în iad trebuie gazaţi. Aşa ceva nu se iartă oricât de bun creştin ai fi. Multe poate îndura sufletul tău! a continuat mai mult pentru sine; bănuia ce fel de sentimente o stăpâneau. Gata. Perioada lamentaţiilor a trecut. Ce mai tura-vura, e timpul să facem ceva concret. Bine zic? făcu el fără să clipească, cu fruntea brăzdată de trei cute uniforme sesizându-i o pleoşteală de-abia perceptibilă în ochii săi neliniştiţi. Vorbele lui i-au mers direct la inimă, judecându-l după siguranţa cu care au fost rostite. Era serios şi hotărât să-şi asume toate riscurile inerente. Îndatoritoare, ea a şoptit:

- Bine. Dacă ai şti cât de mult aş vrea să-ţi mulţumesc. Cuvintele lui i-au mers direct la suflet. Îţi spun sincer, pentru mine, viaţa începe să capete un nou sens chiar dacă am rămas sterilă pe viață. Îți voi rămânea profund recunoscătoare chiar dacă nu-i vom descoperi niciodată. E adevărat că de la a dori şi până la a face este o cale lungă, dar eu, deocamdată, mă mulţumesc şi cu atâta, a zis cu un zâmbet trist. O clipă i-a trecut prin cap să-i spună că a avut şi ideea absurdă de a părăsi definitiv ţara cu gândul de a i se pierde urma, dar a decis că până nu-i va vedea pedepsiţi exemplar nu i-ar tihni nici de aer, nici de apa înghițită, ştiindu-i în viaţă, ura ei împotriva lor va rămânea pururi nevindecabilă şi – cine ştie – vor abuza alte fete şi femei nevinovate. Asta nu i-a mai zis. Glasul deznădăjduit al nefericitei fete sunase destul de trist, însă obrajii ei mici se îmbujoraseră ca două pete roşii de acuarelă, puse cu o pensulă nouă de un băieţel proaspăt intrat în clasa întâi. Inginerul ştia că atunci când o femeie are imaginea şifonată, va căuta să şi-o dreagă prin toate mijloacele posibile, însă, în cazul că a fost pângărită, cum era cazul ei, ştampila de femeie siluită nu i-o va putea anula nimeni şi nimic, va rămânea ireparabilă. Pe lumea asta sunt mii, poate zeci de mii de femei care au pățit-o ca ea, dar câte dintre ele au avut curajul de a depune plângere? Există lucruri pe care nu le poţi spune nici măcar voalat, iar el chiar nu s-a pronunţat. Auzise multe la viaţa lui, dar aşa ceva nici în filme nu văzuse. S-a întrebat din ce cauză populează pământul şi fiinţe de genul celor trei tembeli, însă un răspuns plauzibil, omenesc, care să-l satisfacă, nu a găsit. Persoanele malefice de genul celor trei au fost aruncate pe Pământ să pună la încercare răbdarea oamenilor. Faptul era grav, dar şi penibil de deprimant. Grav că a distrus pe viaţă sufletul unei tinere nevinovate – acum pietrificat – şi penibil că lucrul acesta nu poate fi spus oricui; la urma urmelor, cui să-l spună? Ea a avut curajul şi l-a spus deschis autorităţilor, dar nu s-a întreprins nimic serios, ori, dacă s-a întreprins ceva nu s-a ajuns la finalizarea cazului, în sensul ca violatorii să fie prinşi şi pedepsiţi. Cu siguranţă, polițiștii ăia, transformați în birocrați plictisiți, au abandonat cazul. „În concluzie – şi-a zis – descreieraţii ăştia trebuie într-adevăr lichidaţi şi dacă i-ar găsi trăind în nişte grote tenebroase. Cu astfel de animale n-ai cum să te comporți altfel. Alte alternative nu există ca să scapi de ei”. Avea chipul întunecat. Nu s-a străduit deloc să-și mascheze iritarea. Ştia şi el că pentru unii democraţia înseamnă libertatea de a fura capacele de la veceurile publice, becurile din trenuri, de a rupe băncile din parcuri, de a-şi face nevoile unde voiesc muşchii lor, de a înjura în gura mare, de a scuipa și a se urina unde doresc, de a distruge doar de dragul distrugerii, lucruri pe care le fac nu numai „coloraţii” irecuperabili, ci şi dintre ăştialalţi, constată geologul profund afectat. Da, astea înseamnă să abuzezi de libertate, dar ceea ce i s-a întâmplat acestei fete, care s-a ales cu vaginul sfârtecat – şi unde? tocmai pe tren – era ceva de neînţeles, de-a dreptul inimaginabil, s-a revoltat Dinu Matei. Numai niște derbedei bolnavi la cap s-au putut comporta așa. Se întreba cine ar fi îndrăznit să deschidă ușa, auzind țipetele și gemetele sale ca s-o salveze, mai ales că erau în tunel, lumină slabă pe coridor, te puteai trezi înjunghiat și dacă ai fi bătut la ușă. Nu puteai ști cu cine ai de-a face.

- Ş-apoi, chiar dacă ar fi fost prinşi şi s-ar ajunge la proces, în instanţă, cretinii ar fi şi învinuiţi, şi martori, iar eu aş fi apărut în calitate de victimă neputincioasă. Oricât de bătuţi în cap ar fi, nu vor recunoaşte că mi-au siluit şi mintea şi trupul. Dar să zicem că strânşi cu uşa ar recunoaşte. Verdictul, după legile de astăzi, ar fi o amendă grasă, în sumă înglobându-se și despăgubirea financiară, sau maximum cinci ani cu executare, deși pentru bună purtare li s-ar reduce pedeapsa, lucru de care sincer mă îndoiesc în cazul lor, şi, după eliberare, o iau de la capăt. Cică statul vrea să-i educe și să-i reabiliteze. Pot fi reabilitați astfel de porci? Pentru troglodiții ăștia, cinci ani e ca o urecheală la un elev neastâmpărat, pedepsit de mine la şcoală. Privaţiunea de libertate ar fi, repet, floare la ureche: potol gratis, căldură şi haine gratis, doar când ar fi vorba de muncă ar strâmba din nas, în rest, ca şi când ar fi mers într-o staţiune de odihnă. Soiul acesta de haimanale nu se va înţărca niciodată decât prin stârpirea lor definitivă, fără cruţare, ca şobolanii. Ori cum se eutanasiază astăzi maidanezii. În cel mai rău caz, astfel de elemente ar trebui sterilizate, pentru ca la ieșirea din pușcărie să nu mai poată procrea. Pot să-ți spun cu mâna pe inimă că nu mă voi liniști până nu-i voi vedea fără suflare. Nici în viaţa de apoi n-o să-i iert. Eu nu-i consider semenii mei, apropiaţii mei, eu îi exclud din rasa umană. Prefer să trăiesc blestemată și osândită în focurile Gheenei, decât să-i știu pe ticăloșii ăștia în viață. Ăștia mi-au înveninat viața zile și nopți de-a rândul și nu se mai termină. Cu viziunea ei neagră despre lume, voise să adauge că nici dacă Dumnezeu îi va cere să-i ierte că îşi vor ispăşi pedeapsa în Iad cu vârf şi îndesat, întrucât, de la naștere, Satana și demonii au pus stăpânire pe mintea lor, n-o va face. Adriana rostise aceste vorbe cu amărăciune, însă această ipoteză nu satisfăcuse pe niciunul. Crezuse că încurajările lui fuseseră rostite din complezență, dar și așa i-au făcut bine. Se gândea că în eventualitatea neonorării promisiunii făcute de geolog, dialogul acesta, de consolare din partea lui Dinu Matei, totuşi, a întremat-o cât de cât sufleteşte. Nu și-a făcut mari iluzii. Mărturisirea a eliberat-o şi a golit-o un pic de suferinţele şi spaimele înfricoşătoare trăite şi i-a dat putere de a pune ceva bun şi util în locul lor.

- Ai dreptate, legile sunt prost făcute în țara asta. Mă întreb – zise el – ce se întâmplă cu fata sau soţia violată de un singur individ? Are aceasta curajul să mărturisească cuiva ce a păţit, să spună că a făcut sex cu cineva împotriva voinței sale, lipsită de apărare? Eu zic că nu. Cu siguranţă, sceleratul care a comis fapta va muri nepedepsit, fără a-şi face probleme de conştiinţă. Soiul acesta de specimene nu știe ce înseamnă spaimă, frică, regret, iertare, iubire, nici măcar resentimente, iar dacă ar fi fost prins asupra faptului și ar fi fost întrebat de ce a făcut ceea ce a făcut, nu ar ști ce să răspundă, ar ridica din umeri și probabil ar și rânji, pe scurt n-are sentimente. De fapt, el nu are nici conştiinţă, că, dacă ar avea, n-ar provoca asemenea spaime şi suferinţe. Crezi că nu sunt şi nemernici din ăştia? 

- Negreşit că sunt. Nu vreau să-mi aduc aminte de acele lucruri. (Se vedea că își caută cuvintele). Aş vrea să uit toate câte mi s-au întâmplat, aș da orice să le pot uita, dar uitarea nu vine când vrei tu. Ăștia, ori ar fi fost treji, ori turmentați, tot m-ar fi atacat. Nu știu de ce mi-au cruțat viața. Cu siguranță, au mai comis astfel de fărădelegi și nu li s-a întâmplat nimic. Sunt convinsă că nu am fost prima și ultima lor victimă... După cum vezi, singurele modalități de a nu mă gândi prin ce am trecut sunt lectura și scrisul, în ciuda trecutului dureros și a gândurilor înăsprite împotriva celor trei lepre, dar și atunci, de multe ori, câte un singur cuvânt îmi deschide portița memoriei ultragiate și nu-mi revin decât după vreo jumătate de oră imaginându-mi caznele la care i-aș supune dacă mi s-ar oferi ocazia să mă pot revanșa. Dacă am rămas în viață, am rămas în primul rând ca odată și odată să mă pot răzbuna pe nemernicii ăștia. Eu, una, așa ceva nu pot să iert. Trebuia să supraviețuiesc, am această convingere, mai ales acum, când știu că voi fi ajutată. Cum să iert leprele care m-au siluit că, vezi doamne, Dumnezeu o să le pedepsească și mai rău?! Scuip pe acela care susține că răzbunarea-i arma prostului. Cât să mai aștept ca justiția să-și facă meseria?... De ce să sufere și alții din cauza lor?... Dar, hai să schimbăm subiectul, zise ea scuturându-şi capul ca şi când ar fi avut vedenii. O tăcere lungă, apăsătoare s-a lăsat între ei. Ştii, am omis să-ţi relatez că, într-o zi, la spital, numai ce m-am trezit cu lelea Domnica, gazda mea de la Vişeu. Parcă o văd cum se codea: să intre sau să nu intre în salon. Din punctul meu de vedere a fost bine că am fost internată la neurologie și nu la un spital de boli mintale. Nu trebuiau atâtea formalități ca dincolo. Îți dai seama cum m-aș fi simțit între nebune sau alcoolice. Mai rău mi-ar fi făcut. Femeie la locul ei, cu inima sinceră şi curată, lelea Domnica nu mi-a pus nicio întrebare despre păţania mea, mi-a povestit în schimb de fiii şi nurorile sale, despre nepoţi şi vecini. Să știi că femeile blânde sunt și frumoase, iar eu cred că, la vremea ei a fost o fată frumoasă. Trăsăturile ei mai păstrau ceva din tinerețea sa. Tot timpul m-a ţinut de mână și, la urmă, a murmurat ca o incantație rostită de un vraci cu experiență: „Din necazul acesta nu te poate scoate nimeni, draga mea, doar tu cu mintea ta te poți salva”, a vărsat câteva lacrimi evlavioase ca să-și arate solidaritatea față de mine şi parcă mi-a transmis ceva din bunătatea ei, dar asta n-a durat decât atât cât a stat cu mine, că, după plecarea ei, iar m-am scufundat în lumea mea întunecată. Bunătatea ei era nemărginită și eu n-am știut niciodată să-i arăt cât de mult o prețuiesc. Atunci am constatat că era singura femeie, din câte cunosc eu, care mai folosea batistă – căci și-a șters ochii cu ea – în loc de șervețele uscate sau umede, parfumate ori neparfumate, cum se folosesc astăzi. O femeie simplă poate fi mai înțeleaptă decât una cu multe școli. Sărmana de ea, în semn de alinare, mi-a adus două banane, trei portocale şi un ciorchine mare de struguri. Arăta ca o bătrână, împovărată de griji, pe care am văzut-o odată la intrarea în piață, stând jos, cu câte o legătură de usturoi în fiecare mână și cu alte grămăjoare întinse pe o bucată de carton în fața ei. Stătea jos, înconjurată de pungi de plastic, în una precis își pusese o brumă de merinde de-acasă, în celelalte probabil că mai avea ceva „marfă” pentru eventualii cumpărători. Nu zicea nimic, nici măcar nu te îmbia, dar ținea botele alea de usturoi ca niște lumânări aprinse. Parcă acum o văd: o năframă neagră legată sub bărbie, o rochie de diftin, cu floricele mici, peste care purta un sfetăr negru cu nasturi în față, iar peste rochie avea un șorț albastru închis, cu un buzunar mare în partea stângă. Toată ziua aceea am plâns după ce a plecat, i-a mărturisit profesoara, ridicându-și capul și uitându-se direct în ochii lui; se simțea atât de mișcată. Nici nu știu dacă mai trăiește. I-am promis că după ce mă voi înzdrăveni voi trece pe la ea, dar nu m-am putut ține de cuvânt. După ce m-am întremat cât de cât, am cerut să fiu externată. Mă săturasem de mirosul de spital, dacă aş mai fi stat o săptămână printre pacienţii de la neuro, unde am fost internată de la început, m-aş fi ţăcănit de cap, că și acolo erau câte unele cu apucături necontrolate, și-a încheiat gâtuită de emoţie succinta relatare a experienței sale nefaste din trenul groazei. Profesoara se sforţa să nu plângă, dar nu putea. 

- Te rog să nu mai fii înspăimântată. Știu că așa ceva nu se poate da uitării! Știu că lucrurile nu pot fi lăsate cum sunt acum. Îți promit că secăturile nu vor rămânea nepedepsite, dobitocii nu merită judecați, verdictul este cunoscut dinainte: condamnați la moarte, i-a zis roșu de indignare cu privirea lui sfredelitoare, după ce a urmărit-o înainte cu multă răbdare. Mânia clocotea în Dinu Matei. Spre uimirea ei, modul cum rostise aceste cuvinte fusese extrem de convingător.

- Încerc, dar nu pot să fiu întotdeauna. Problema e că nu mai rețin imaginea lor. Memoria îmi joacă multe feste, mai degrabă aș distinge vocea lor, dacă le-aș auzi-o, decât chipul lor, zise adunându-se cu greu. 

 

(fragment din romanul „Revanșa”, aflat sub tipar la Editura „Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca)

Autor: Icu Crăciun